Relativitatea fragilității
Ce înseamnă fragilitate? În general, vulnerabilitate, ușurința de a fi distrus sau destabilizat pentru ființe, obiecte sau sisteme. Dar factorii care pot distruge sau destabiliza o ființă, un obiect sau un sistem sunt foarte diferiți. Poți fi fragil dintr-un punct de vedere, dar poți fi foarte rezistent din altul. Fragilitatea e relativă în timp și spațiu.
Dacă intrăm în domeniul biologiei, bacteriile pot fi distruse de spirt (alcool) sau de glucoză în concentrație mare (motiv pentru care mierea era folosită în trecut la conservare) prin presiune osmotică. În ”Firida rușinii” Ismail Kadare descrie un procedeu de conservare a capetelor după decapitare în Imperiul Otoman, bazat pe acest principiu. Pur și simplu la presiune osmotică mare, bacteriile se sparg. De asemenea, bacteriile pot fi distruse de radiații care cu greu fac cel mai mic rău experimentatorilor. Totuși, bacteriile sunt.. nemuritoare. Practic ele nu îmbătrânesc, sau ceea ce s-ar putea numi la ele îmbătrânire nu are legătură cu ce știm noi, și oricum e limitată la unele specii. E o discuție despre cum îmbătrânesc și dacă îmbătrânesc în cartea mea (Missing Links în Aging). Bacteriile sunt aici de când organismele complexe nu existau și vor fi după ce organismele complexe nu vor mai fi. Cine e fragil? O bacterie sau un elefant? Sau o balenă?
La fel, insectele, gândacii adică, pot fi striviți cu ușurință de un elefant, dar ei supraviețuiesc în condiții în care inteligentul pachiderm nu ar rezista. Gândacii de bucătărie rezistă la temperaturi înalte (un profesor de la facultate a pus unul pe reșou, probabil fără știința comisiei de bioetică), radiații, chiar insecticide puternice ca DDT-ul. Ei sunt și extrem de prolifici. Cum se spune, după un atac atomic, vor supraviețui doar gândacii și Cher. Dar ei rămân în continuare ușor de strivit individual.
Evoluția arată cel mai bine relativitatea fragilității. Organismele sunt vulnerabile la anumiți factori de mediu, dar pot fi foarte rezistente la alții. Depinde de nișa ecologică la care s-au adaptat.
Dacă privim longevitatea care pe o forță a naturii, vedem și aici contradicții. La animale lucrurile sunt interesante. Cum spuneau savanții din secolul al XVIII-lea, ”cum a putut natura să irosească atâta longevitate pentru o reptilă!” Era vorba de broasca țestoasă. Dar extrem de longeviva țestoasă (cunoaștem indivizi de 170 de ani cu acte, cum se spune) are o viață extrem de lentă și nu e rezistentă la poluare ca alte specii, cum ar fi șobolanii sau chiar oamenii.
Ca în legenda lui Ahile, orice ființă are punctele tari și punctele slabe. Sau fiecare pasăre pe limba ei piere. Despre om se spune că e o trestie gânditoare. Trestia se referă la o ființă foarte…fragilă. Dar și aici e o capcană, dacă ne gândim la plante. Se spune că există arbori de esență tare și de esență moale. Coniferele sunt de esență moale, foioasele de obicei sunt mai robuste, cu lemn mai rezistent. Se spune că sunt de esență tare. Dar coniferele nu doar că foarte adesea nu-și pierd frunzele iarna, deci rezistă la temperaturi joase foarte bine, dar sunt și…mai longevive. Unele plante fragile sunt de fapt foarte rezistente. Motivul de pe multe țesături orientale, preluat și în cultura occidentală este chiparosul, un arbore conifer mediteranean, despre care se spune că se îndoaie, dar nu se rupe.
Cât despre om, trestia gânditoare, adică omul, e un campion al adaptării imperfecte. Nu excelează nici la apărare, nici la atac, nici la agilitate, nici la forță. E de cinci ori mai puțin puternic decât cimpanzeul. Ăsta e un motiv, descris bine de Jane Goodall în cartea ”În umbra omului”, pentru care e periculos ca oamenii să se apropie prea mult de cimpanzei și să îi atingă. Cimpanzeii vor simți ce puțină forță au și i-ar putea ataca. Frans de Waal s-a lăsat îmbrățișat de ”mama”, o matriarhă a unui grup de cimpanzei numai după ce ea era foarte bătrână și bolnavă. Altfel, cu toată simpatia, nu ar fi avut curajul ăsta. Ne imaginăm ce debili suntem pe lângă rudele noastre și cât de nebănuită a fost calea evolutivă care a dus la așa o pierdere spectaculoasă a forței!
Printre alte handicapuri umane este și cel al lipsei armelor naturale de apărare. Omul și-a pierdut inclusiv caninii proeminenți cu care și-ar fi descurajat congenerii. De asemenea, ființa umană, nu doar că nu are forță, dar nu are nici ghiare, colți, coarne, venin. Etologul Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel, consideră că exact din cauza asta oamenii nu dispun de comportamente prin care să-și protejeze congenerii. La alte animale, indivizii nu-și folosesc armele redutabile față de membrii propriei specii. Tocmai pentru că dispun de așa ceva. La om nu e cazul, de aceea nu și-au dezvoltat comportamente de evitare a acestui pericol. Și oamenii, slabi și fragili, sunt foarte buni la a se ucide între ei. Cel mai periculos animal, inclusiv pentru om, este tot omul.
O trăsătură evolutivă specifică umană este neotenia, adică menținerea caracaterelor de embrion sau pui la adult. Din cauza neoteniei omul învață mai mult timp, se joacă mai mult. Tot neotenia ar fi și la originea pierderii părului de pe corp. Numai că neotenia e asociată cu o presiune mică a prădării. Adică îți permiți atât de multă neajutorare, mai ales în cazul puiului, tocmai pentru că nu ești în pericol de prădare. Puiul de om, un campion al neajutorării, se naște cât se poate de fragil, prematur și față de puiul de cimpanzeu, el însuși fragil față de puii altor specii, și rămâne așa mult timp. Puiul de om plânge mult. Asta l-ar pune în mare pericol față de prădători. Numai că în istoria speciei se pare că prădătorii redutabili se puneau ei în pericol dacă se lăsau prea atrași de o potențială pradă…umană. Adulții puteau profita și-i transformau pe ei în pradă. Pe de altă parte, puii de ierbivore se nasc deja agili și pot alerga la scurt timp după naștere. Ca și mamele lor, de altfel. Puiul de căprioară e camuflat și din punctul de vedere al mirosului față de prădători.
Forța unei ființe atât de fragile ca omul vine nu doar din inteligență, ci din inteligența … colectivă. Colaborarea, susținerea celorlalți membri ai grupului, e cheia forței umane în fața altor specii și a naturii. Dar și în fața altor grupuri umane. Oricât de inteligent ar fi un om, singur are mai puțină forță, chiar și în rezolvarea unor probleme, decât un grup de oameni care colaborează între ei. Studiile arată că de fapt capitolul la care puiul de om e net superior puiului de cimpanzeu este… colaborarea. Neotenia ar fi responsabilă și de ușurința acestei colaborări. Omul și mai ales puiul de om ar fi și mai supus decât alte primate. Aceasta are avantajul colaborării, dar există și multe dezavantaje. Submisivitatea poate naște într-adevăr monștri, cum arată experimentele în care subiecții trebuia să aplice șocuri electrice unor oameni în cadrul unor experimente. Istoria arată că efectele submisivității sunt mult mai dure. Probabil unor specii precum cimpanzeii nu li s-ar fi impus sisteme atât de absurde și de opresive precum cele umane. Poate că asta era un aspect despre care ar fi putut fi tratat în ”Planeta maimuțelor”. Deși cimpanzeii sunt mai violenți, nu doar mult mai puternici, decât oamenii. Oamenii pot fi manipulați să creadă bazaconii incredibile și pot fi făcuți să acționeze în consecință. Prejudecăți absurde pot condamna unii oameni la excludere și opresiune, dar și la moarte.
Pentru că, printre alte lucruri pe care le-a adus practicarea agriculturii și apoi civilizația este condiționarea și comercializarea solidarității. Suntem solidari, dar cu condiții. Solidaritatea, chiar și în familii (extinse), adică ginți sau triburi, devine condiționată și obiect al schimburilor. Iar unii dintre membrii familiei, în special cei mai tineri și mai ales femeile, devin obiectul schimbului sau al comercializării. Oamenii încep să-și vândă membrii familiei, frații, surorile, verișorii, dar mai ales fiicele. Sclavia devine o sursă de venit. Biblia vorbește despre frați care își vând frații. Dar până recent, unele state africane aveau ca sursă de venit principală…vânzarea de sclavi către arabi sau europeni. Vânzarea oamenilor era și este considerată scandaloasă în acele locuri. Cu excepția generală a vânzării femeilor.
Solidaritatea însăși devine prizonieră. Oamenii așa-zis civilizați devin de-a dreptul scandaloși pentru ”sălbaticii” vânător-culegători, unde a ajuta și a împărți e ceva de la sine înțeles.
În civilizațiile noi solidaritatea, accesul la relații umane normale, se obține prin acte și bani. Cea mai dură formă de discriminare din zilele noastre este cea legată de cetățenie. Pașaportul, care acum un secol și jumătate era considerat un act pe care puneau preț doar țările înapoiate, fiind scandalos pentru britanici, de exemplu, îți dă drepturi umane fundamentale. Fără pașaport adecvat, în zilele noastre, situația ta e foarte fragilă. Ești foarte vulnerabil în locurile unde acel pașaport nu contează. Dar ceea ce e trist e că nu contează nicăieri. De fapt migranții își riscă viața pentru a ajunge în locuri unde măcar un anumit pașaport, care se poate obține cumva, indiferent cât de greu, contează. Actele de identitate nu îți oferă niciun drept fundamental al omului în multe țări ale lumii. Îmi aduc aminte de un documentar de pe Discovery în care un mic aparat de zbor s-a prăbușit în jungla africană. A urmat o operațiune de salvare în care niște occidentali în vârstă, râniți au fost salvați. Peste câțiva ani, singurul dintre cei implicați în accident care nu mai trăia era un localnic tânăr și sănătos, care nu fusese rănit atunci. Situația lui, locuind într-o țară unde dreptul la sănătate nu există, era foarte fragilă. Tinerețea și sănătatea, chiar norocul de a nu suferi răni grave în urma unui accident, sunt mai puțin importante decât o cetățenie valoroasă, cu avantaje.
În ziua de azi, exact sursa puterii umane, antidotul contra fragilității, e inclusă în tratate complicate. Și totuși, așa reglementată în mod curios cum este, solidaritatea umană rămâne principalul atu al speciei. Diferența dintre societățile bune și cele rele, cele cu pașapoarte de dorit și cele cu pașapoarte indezirabile este că în societățile bune există oameni care prețuiesc solidaritatea, empatia pentru alți oameni, nu neapărat din tribul lor, iar acești oameni au un cuvânt de spus. Deci soluția cea mai sigură pentru a beneficia de solidaritate, de ajutorul altor oameni, este prin acte de identitate și/sau mai ales prin bani. Fără bani, chiar cu pașaport valoros, unele drepturi sunt puse în pericol. Adică banii reduc fragilitatea. În Statele Unite, din cauza lipsei asigurării medicale, se înregistrează un număr record de amputări pentru o țară dezvoltată.
Dar în lumea contemporană, reglementarea solidarității face milioane de victime. Foametea, războiul, bolile tratabile sau nestudiate din lumea a treia reprezintă eșecuri ale solidarității umane.
Fragilitatea e relativă în spațiu, dar și în timp. Si în legătură cu longevitatea umană există relativitate. Dacă până de curând la scară istorică cea mai periculoasă perioadă din dezvoltarea umană era copilăria, acum copilăria reprezintă idealul longevițății ca riscuri de mortalitate. Până acum mai puțin de 200 de ani, cei mai mulți oameni care au trăit vreodată nu au trecut de copilărie, acum, dacă am menține riscurile de la 12 ani am avea șanse să trăim 5000 de ani după unele estimări.
Fragilitatea acum vine din boli genetice rare sau boli nestudiate pentru că nu sunt avantajoase pentru marile companii farmaceutice. Cum am vorbit, cetățenia care nu garantează niciun drept fundamental, inclusiv cel la sănatate e un factor de fragilitate. In Africa se poate muti de boli foarte ușor trarabile. Sigur, noi nu trebuie neaparat sa mergem in Africa pentru asta. Mortalitatea infantilă arată starea sustemului medical dintr-o țara anume, dar și starea drepturilor omului. Aș adăuga același lucru si când e vorba de grija față de bătrâni. Speranța de viața se coreleaza tot cu starea drepturilor omului, adică mai mult cu cetățenua decât cu gene
Fragilitatea e relativă în timp și spațiu, în evoluție și în istorie. Pentru om, cea mai importantă sursă de fragilitate e izolarea, lipsa susținerii membrilor propriei specii, marginalizarea și excluziunea. Într-un fel asta a fost problema umană dintotdeauna. Dar acum izolarea apare ca urmare a unui comportament anti-social, ci prin actul de identitate care a devenit mai importantă decât clasa socială. Sclavia ca lipsă a libertății ia diverse forme.
INDICAȚII DE CITARE:
Amalia Diaconeasa, „Relativitatea fragilității” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
