Relativitatea binelui, mai ales biologic
Ce este binele? De unde vine? E bine printre primele cuvinte inventate de om, cum zic unii lingviști care încearcă să reconstituie limba-mamă? Există limbi care nu au noțiunea de bine? Ce e binele pentru oamenii vechi?
Ca să răspundem la aceste întrebări, apelăm, ca de obicei, la lingvistică, mai ales la etimologii. Se pare că în latină, de unde vine cuvântul românesc ”bun”( ”bonus, bona, bonum” în latină), ideea de bine vine din proto-italică, de la ”duenos”, sau ”duonos”, ceva legat de a face, a performa o favoare. În limbile germanice, ”good, gut, etc”, vine de la un germanic vechi, care se referă la lucruri care se potrivesc împreună (conform dicționarului Webster).
Există limbi în care ideea de bine nu există? Deși multe culturi au o definiție diferită a binelui, ideea există în toate. Dar nu există conceptul de bine absolut, ci doar de ceva favorabil oamenilor și comunității. Inclusiv celebra limbă Piraha, cu o gramatică aparent sfidătoare principiilor lui Noam Chomsky, adică foarte simplă și diferită de cele ale altor limbi, bine studiată de Daniel Everett, există ideea de bine, favorabil. Dar nu se referă la moralitate, ci la supraviețuire. Probabil imediată, pentru că Piraha nu are timpul trecut.
Ideea de bine și rău absolut, cu accente cosmice, pare să fie oarecum locală (aparținând speței occidentale, cum ar zice Racoviță, speță referindu-se la specie și strămoșii ei) și recentă, datând din secolul V î Chr. Aici nu putem să nu amintim cultura și religia persană, că tot e la toate știrile strâmtoarea Urmuz. În Orient, cum se vede în budism, taoism, etc, binele și răul sunt un spectru, legat în special de armonie.
Acum să revenim la oile noastre (în cazul ăsta la mufloni, strămoșul oii europene). Adică la felul cum noi, occidentalii, vedem binele, dar mai ales noi, latinii. Binele pare să aibă o mare funcție socială (ca la majoritatea culturilor), dar e ceva activ. Bine faci, (și nu întotdeauna găsești bine dacă faci bine), adică faci o favoare, deci binele e cu consum energetic. Nu e neapărat ceva care vine din armonie, potrivire, cum pare să fie la germanici. Se pare că există cuvinte înrudite cu cuvântul vechi indo-european din care derivă ”good, gut etc” și în alte limbi indoeuropene moderne, ca unele slave sau baltice. Binele latin pare să fie nu neapărat moral, dar pro-uman. Seamănă cu moralitatea lui Kant, unde binele e activ, și e o alegere morală? Faci bine pentru că alegi, când ai putea să nu faci nimic? Binele e cel puțin un ajutor, o favoare.
Dar ce e binele din Biblie? Aparent ceva ce rezistă și funcționează în timp, nu ceva care schimbă disfuncționalitatea. Binele cosmic din Biblie apare când Dumnezeu își testează creațiile. Dumnezeu a văzut că unele lucruri sunt bune și au rămas. Cerul, stelele, apoi viețuitoarele (nu neapărat în ordinea care pare biologic normală) au părut bune și au rămas. Dumnezeu pare conservator, vrea creație și schimbare, dar cu pași mici. Când ceva e greșit, distruge, cum se vede în Sodoma și Gomora.
Dar e viața ceva bun? Nu se știe. Natura pare să aibă ”un interes„ (legic) să fie viață. Viața reprezintă sisteme cu entropie scăzută. Dar care transmit în mediu mai multă entropie, deci cresc entropia. Altminteri cum ar putea fi viața ceva bun, când ea are la propriu ”drăcușori” în ea? De fapt e vorba de drăcușorii ipotetici ai lui Maxwell, care organizează dezordinea. Adică în mișcarea browniană aleg particulele lente de cele mai rapide (le ordonează după viteză), crează astfel un gradient care pune mecanisme în mișcare (ipotetic). Dar viața chiar face asta, de fapt pe asta se bazează, cum remarcă Paul Davies în ”Rețelele de informații și misterul vieții”. Impulsul nervos, gradientele de concentrație transmembranare, activitatea enzimatică sunt doar câteva exemple. Viața produce informație, e legată de informație. De fapt entropia, și în cazul calculatoarelor, se produce când se sterge informația. Atunci se produce căldură. Dar trebuie să ștergi informația pentru a face loc alteia.
Am auzit speculația confirm căreia, Charles Darwin, fiind preot, adică absolvent de teologie, ca majoritatea naturaliștilor epocii, ar fi preluat ideea binelui și a selecției din Biblie. E posibil în acea lume în care se preferau absurdități decât să se admită evoluția de teama distrugerii status quo-ului, bazat pe biserică, învățăturile biblice ar fi putut avea o mică influență. Numai că ideile evoluționiste erau mai vechi, inclusiv ideea selecției, provenind de la sau fiind adoptate de atei și agnostici. Inclusiv Alfred Russel Wallace, codescoperitorul evoluției prin selecție naturală (probabil mai mult decât atât) era agnostic și socialist.
Totuși Wallace susține că natura orientează cumva evoluția. Iar Darwin se întoarce în edițiile mai noi ale ”Originii speciilor” la lamarckism. Adică mediul înfluențează direct apariția unor caractere. În secolul XX, ideea e abandonată. Hazardul e cel care duce la apariția unor caractere și selecția naturală face ordine în ele conform sintezei moderne (evoluție prin selecție plus mutații).
Și atunci ce e bine în biologie? În condițiile astea, formele cele mai vechi de viață sunt cele utile (bune), iar ce e nou e încă în testare. Deci țânțarii sunt buni, dar despre oameni și chiar iepuri nu se știe încă. Dumnezeu a avut o mare dragoste pentru gândaci, cum spunea un biolog, care sunt cu noi (de fapt noi nu eram) de sute de milioane de ani. Deci gândacii sunt buni. Ce facem cu dinozaurii? Au fost ei răi sau indiferenți? Sau pur și simplu au fost la locul nepotrivit la momentul nepotrivit? Adepții catastrofismului în biologie par să încline spre a doua variantă. Au fost la locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Catastrofele par să distrugă în primul rând formele de viață de talie mică. Unii dinozauri încă ne încântă (la propriu). Norocul lor a fost că erau mici. Poate dinozaurii au fost ființe cu sânge cald, inteligente și longevive. Ce risipă pentru viață! Dar dacă ei nu ar fi dispărut, mamiferele, marginale și nocturne în timpul dinozaurilor, mici și insignifiante, nu ar fi evoluat atât.
E apariția omului ceva bun? Unii ar spune că nu. Fiind atât de recent la scară evolutivă, nu putem ști încă. Poate, ca în bancul cu planetele care discutau despre probleme și una zice că i-au apărut Homo sapiens, poate boala asta va trece în curând (tot la scara evoluției). Dar ce numim noi ”rău” la oameni? Inadecvarea, lucrurile și comportamentele care nu se potrivesc. Adesea pentru că sunt atavisme, sau pentru că nu sunt suficient dezvoltate. Măseaua de minte, deși e sursă de celule stem, pare să fie ceva rău, mai ales dacă e să-i crezi pe dentiști. Nu mai avem ce face cu ea, vine dintr-un trecut cu care nu mai avem legătură. La fel și apendicele, o moștenire de la strămoșii noștri ierbivori. Totuși, se pare că e și organ limfoid.
Dar când e vorba de comportament, lucrurile par să fie un pic mai clare. Probabil cea mai mare parte din răul social vine din faptul că suntem primate. Cei vechi, inclusiv unii filosofi creștini, blamau natura animalică a omului. Uitau să specifice ce fel de animale. Dacă am fi fost canide, în special câini de vânătoare africani, lumea noastră ar fi fost mult mai bună. Am fi cooperat mult, am fi fost eficienți, nu am fi mizat atâta pe aspect și pe comportamente superficiale ca să creștem în ierarhia socială, și nu ar fi fost nevoie de nicio religie ca să impună monogamia. Dar e greu de crezut că niște ființe atât de adaptate ar fi putut să se umanizeze. Evoluția complexității pare a veni din eșec. O lipsă e înlocuită cu ceva mai complex. Chimia extraordinară a bacteriilor e înlocuită de reglaje complexe. Atunci e pierderea evolutivă bună? E criza bună? Depinde. Dacă există soluție pentru ea, se pare că da.
Putem lega binele de entropie? Lipsa de entropie sau reducerea entropiei e bună? Dacă evităm un bombardament și distrugerea unui oraș, da. Dacă nu spargem un pahar (mai ales cu șampanie în el) sau mai ales propriul cap, da. Dacă evităm o boală, de asemenea. Dar entropia în spațiul cosmic e zero. Pentru că orice mișcarea încetează la zero absolut. Și acolo, pentru noi, animalele complexe, cel puțin, e iadul. Cum iad e și în stele și pe majoritatea corpurilor cerești. Binele nostru biologic pare foarte bine definit, nu e un spectru. Și extraordinar de îngust. Mai aproape de temperaturile minime din univers decât de cele maxime.
Entropia e și cea care duce la creștere și dezvoltare. Ea e implicată în embriogeneză, clar și în evoluție. Dar ce e binele moral? Dincolo de tot felul de cutume, de menținerea status quo-ului, printre care patriarhatul (și dacă e să-l parafrazăm pe Darwin cu sclavia, dacă patriarhatul nu e ceva rău, ce anume poate fi rău?), moralitatea ”naturală” tinde să mențină, să protejeze sentimente, valori complexe. Și ființe complexe. E clar că albinele și bondarii sunt specii mai utile ecosistemului decât oamenii sau chiar vidrele, dar majoritatea oamenilor ar lupta să salveze o vidră, nu un stup de albine. Vidra pare mai importantă, poate și pentru că seamănă mai mult cu noi. Dar dacă ar fi o formă de viață extraterestră care nu arată, nu simte, nu are valorile noastre, dar despre care știm că e foarte complexă?
Totuși, unii biologi, ca De Duve, descoperitorul lizozomului, dar nu numai, cred că universul e practic gravid cu viața. De Duve e și adeptul principiului antropic, conform căruia constantele universale au valori speciale ca să permită viața (abordare cu care nu sunt de acord). Dacă sistemele tind spre apariția vieții și apoi spre dezvoltarea unor forme din ce în ce mai sofisticate, atunci poate cel mai bun lucru ar fi libertatea. Dacă lipsa constrângerilor le dă șansa evoluției, libertatea e tot ce au ele nevoie. Libertatea ar fi binele suprem. Dar se pare că în societatea umană lucrurile nu sunt atât de simple, din motivele explicate mai sus.
INDICAȚII DE CITARE:
Amalia Diaconeasa, „Relativitatea binelui, mai ales biologic” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
