ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Amalia Diaconeasa

Rațiune sau extaz la specia umană?

Despre om se spune că e o ființă rațională. ”Gândesc, deci exist”. Ca om, aș adăuga. Totuși, e adevărat? Sau, mai precis, e rațiunea definitorie pentru specia umană? Sigur, omul are creierul de trei ori mai mare decât al unui cimpanzeu, de cinci ori mai mare decât al unei oi mari, care e cam la fel de mare (ca masă, o femeie e cam cât o oaie mare) și are cam aceeași rată metabolică bazală ca Homo sapiens (Civilizația foametei/o altă abordare a umanizării). Adică deși consumă cam tot atât pentru a-și întreține organismul în condiții de repaus, omul are un creier mult mai mare și mai energofag.  Deci se poate spune că omul e mai mult creier (într-o proporție mai mare) decât oaia, dar chiar și decât cimpanzeul (de asemenea cu o rată metabolică bazală similară cu a omului). Consumăm mult mai mult ca să întreținem creierul sau ca să-l facem să funcționeze. Creierul nostru e mai mare, deci consumă mai mult. Dar a fi mai mult creier înseamnă mai multă rațiune în mod necesar? Sigur, e ușor de văzut că omul e capabil de raționamente mult mai complexe decât cimpanzeul. Dar s-a dezvoltat creierul uman pentru a dezvolta această calitate?

Dacă ne uităm la zonele implicate într-adevăr în planificare și organizare, adică aria prefrontală, nou apărută filogenetic și printre ultimele care se dezvoltă ontogenetic, vedem că e proporțional dezvoltată față de cea  de la cimpanzeu. Adică e cam cât ar fi la cimpanzeu dacă creierul cimpanzeului ar fi mai mare. Dar ce e ”disproporționat”? Zonele parietale și temporale.

Aceste zone din creier sunt teoretic responsabile cu primirea și prelucrarea a diferite tipuri de informații senzoriale din exteriorul și din interiorul corpului. Aceste zone ”ale simțurilor” par a fi implicate în multe funcții specific umane, dar și sunt afectate de boli specific umane, cum ar fi Alzheimer, autism sau schizofrenie, dar și anxietate și depresie. Aceste zone au un rol în moralitate, în sentimentele morale, dar și în percepția extrasenzorială. Cum ajung aceste zone implicate în simțire să facă atâtea lucruri importante și ciudate? Adică a fi ”nesimțit”, cum se spune popular, înseamnă într-adevăr imoral, antisocial, lipsit de empatie? Se pare că da.

Antonio Damasio, neurocercetător, a vorbit în ”Eroarea lui Descartes” exact despre această legătură. Damasio avea un pacient care, în urma afectării unei părți din aceste zone, deși la toate testele de inteligență, dar și la alte teste, avea rezultate bune, nu se mai putea adapta. Nu putea să-și planifice activitățile, adică planificarea lui era aiurea. Nu putea să facă o activitate în timp util. După numeroase teste și observații inutile, realizează platitudinea emoțională a acestui pacient. Omul devenise nu prost, nu incult, ci doar…nesimțit. Pentru că el nu mai simțea mare lucru despre viitor și trecut, nu putea să-și planifice activitățile. Totul era egal de important pentru el, nu putea face o ierarhie. Devenise inadaptabil.

Dar toată povestea avea un precedent mul mai spectaculos. În secolul al XIX-lea, în timpul construirii imensei rețele de căi ferate în Statele Unite, Phineas Cage, un lucrător (șef de echipă) foarte harnic, bine crescut, apreciat la muncă, a avut un accident stupid.  O rangă a sărit și i-a perforat craniul, afectând această zonă din creier. Și-a revenit foarte repede, a putut să vorbească chiar după accident. Numai că el nu a mai fost niciodată la fel. A devenit imoral, nu a mai putut munci, a ajuns să fie prezentat ca o curiozitate la circ. Hanna Damasio a reconstituit harta leziunilor cerebrale suferite de Cage. Ele sugerează că el devenise ”un nesimțit” în urma accidentului. Și un ratat, după câte se pare.

Ideea ar fi nu doar că aceste zone mai dezvoltate la specia noastră ne ajută să ne adaptăm ca oameni în societate, dar se pare că ne fac cu adevărat oameni. Oare numai pe noi? Dacă ne uităm la oamenii de Neanderthal, chiar dacă nu suntem anatomiști, observăm că nu aveau fruntea prea mare, adică zona prefrontală nu părea foarte dezvoltată. Oamenii de Neanderthal, o rasă umană veche ale cărei gene se regăsesc într-o mică proporție la oamenii moderni (a fost predicția din Civilizația că s-au împerecheat cu Homo sapiens sapiens, deși atunci era contra curentului) aveau creierul mai mare decât oamenii moderni, iar zonele acestea erau…foarte dezvoltate. Ar fi putut fi încă mai ”umani” decât noi? Superbul roman al lui William Golding, ”Moștenitorii” sugerează această idee. În ”Moștenitorii”, oamenii de Neanderthal erau foarte spirituali, morali, calzi, plini de imaginație, fără ierarhii și gelozie. Ei devin victima oamenilor moderni, reci, calculați, dar și răi, criminali, plini de pasiuni dezechilibrante. Nu știm cum erau și cum trăiau oamenii de Neanderthal, care au locuit în Europa în timpul ultimei glaciațiuni, dar probabil erau spirituali, sensibili la artă, dar și sociabili. Cum ar fi supraviețuit în acele condiții foarte grele dacă nu ar fi fost foarte cooperanți? Întâmplarea face ca oamenii care par să semene mai bine cu Neandethalienii, care prin hazard au moștenit sau au caractere similare, par în medie mai cooperanți și deschiși. Cel puțin, asta e o observație care mi s-a sugerat. Dar e de studiat.

Disfuncții ale zonelor temporale și parietale sunt prezente în Alzheimer (activitate redusă), autism (activitate redusă, deși studiile au rezultate complicate), schizofrenie (activitate dezechilibrată). Atenție, lucrurile sunt mai complicate, nu vreau să intru aici în amănunte, ci doar să exprim niște idei care sunt în concordanță cu datele experimentale. Dar dacă ne gândim la empatie, teoria minții (theory of mind), percepții extracorporale, halucinații, toate au legătură cu aceste zone ale simțurile, cu semnalele pe care le primim din interiorul corpului. Dacă ești sensibil, dar echilibrat (ai activitate egală a acestor zone și din punct de vedere al lateralității), ai șanse să fii empatic, moral, tolerant, prietenos, cu simțul dreptății, dar și al realității. Aș prefera să pun în primul rând toate aceste adjective la feminin, deși disfuncții ale funcțiilor acestor zone există și la femei. Halucinațiile, extracorporalitatea, membrul fantomă ar fi din aceeași categorie de disfuncții în care semnalele din interiorul corpului nu se sincronizează cu cele din exterior. Dar aceste percepții au un rol în istorie, în primul rând cultural, dar nu numai. Ele au fost mereu utilizate sau exploatate de religie. Există mulți oameni care au avut experiențe de acest gen. În trecut probabil erau încurajați să le cultive, acum sunt descurajați. Unii nu au avut niciodată sau sunt puțin susceptibili de a avea așa ceva. Probabil oamenii religioși se recrutează dintre cei care au avut asemenea experiențe, extrem de convingătoare uneori. Dar religia sau forma de spiritualitate (sau ideea supranaturală) la care aderă poate varia. Poate religia instituționalizată își pierde din importanță, cel puțin în Occident, dar e înlocuită cu alte forme de credințe iraționale. Oamenii nu devin neapărat mai raționali sau mai greu de manipulat. Un studiu arată că în Cehia religia a fost înlocuită cu credința în extratereștri sau altele similare. Sigur, sărăcia, stresul au rolul lor foarte important în aderența la asemenea credințe.

Lipsa de stimulare sau stimularea defectuoasă a acestor zone (sigur, nu numai) ar fi la originea unor boli psihice. Un studiu prezentat în 2011 la un congres de psihiatrie de la Viena arată că după migrația în Occident, cetățenii din societăți tradiționale dezvoltă de 2-3 mai mult schizofrenie comparativ cu generațiile anterioare sau cei care nu migrează. Creșterea e mai evidentă la a doua generație de migranți. Să ne mirăm de atentatele comise de imigranții din a doua generație? Cu cât mai diferiți genetic (africani) sunt imigranți, cu atât riscul bolilor psihice e mai mare.

Socializarea pare un stimul foarte important, necesar pentru funcționarea normală a acestor zone supradimensionate la om. Vasopresina, un hormon care are și rol în socializare, a avut efecte pozitive asupra joncțiunii temporo-parietale stângi în cazul stimulilor nefamiliari, cu potențial anxiogen, probabil ajutând la integrarea lor în categorii familiale.

Dacă ne uităm la specia umană, la istoria ei, rațiunea, studiul dedicat al naturii și al societății în scopul obținerii unei adaptări superioare pare mai degrabă excepția decât regula. Dintre operele antichității, puținele care au ajuns până la noi, un procentaj mic sunt lucrări științifice. Filosofia însăși, cum subliniază Bernard Russel, e foarte puțin despre studiul societății umane în scopul îmbunătățirii ei. Cel puțin în Occident, în Orient, mai precis China, având în vedere populația, dar și intervalul temporar de istorie scrisă neîntreruptă  se pare că există astfel de studii (Theodor Zeldin, O istorie intimă a omenirii). Dar proporția rămâne.

Dacă nu sunt obligați, dacă nu se creează o industrie care să recompenseze studiul naturii și al societății, oamenii au preocupări spirituale, probabil în mare definitorii pentru specia umană, dar nu legate de rațiune. Ceea ce numim rațiune de dragul rațiunii, plăcerea de a gândi, e probabil în mod natural prezentă la un mic procentaj din populație. Oamenilor nu le place să gândească, îi obosește, îi stresează, mai mult, gânditul altora îi agasează. Dacă gânditul ar fi plăcut, nu s-ar spune ”gândești prea mult”. Chiar și oamenilor cărora le place să gândească nu le place tot timpul și pe orice subiect. Și nici ei nu sunt totul raționali, nici ei nu trec toate informațiile prin filtrul rațiunii.

Dar oare am dori așa ceva? Cine se apropie de idealul rațional? Psihopații, pe care sentimentele și pasiunile nu îi distrag de la propriile interese. Și mai sunt oamenii care nu prea au de ales din cauza precarității, a societăților lipsite de libertate individuală. Teoria jocurilor arată că oamenii nu sunt raționali economic, nu vor să câștige bani cu orice preț, inclusiv acela al nedreptății. Dar oamenii din societății corupte nu își permit acest lux. Ceea ce, dacă ne aducem aminte, era și în comunism. Probabil încă mai e în unele țări în care moștenirea comunismului e mai puternică. În unele medii încă e și la noi. Cine e mai rațional? Un intelectual idealist sau o persoană needucată, abrutizată, dintr-o țară săracă?

Sunt mulți oameni imbecili, cum crede economistul Carlo M. Cipolla? Dacă faci rău fără a câștiga ceva în schimb, ba chiar făcându-ți ție rău, înseamnă că ești imbecil. În condițiile astea mulți dictatori, lideri militari ar fi imbecili. Alternativa psihopatiei ar fi mai bună și măcar scuzabilă medical. Un imbecil ar crea situația din Ucraina sau din Gaza, ca să nu vorbim de multe zone din Africa. Numai că un economist nu înțelege durerea și groaza provocată de un drog extrem de puternic: puterea. Uneori miza puterii, a dominației sociale, e foarte mică. Poate oamenii așa-zis decenți sunt cei care pur și simplu sunt mai puțin sensibili la anumite recompense…sociale.

Rațiunea nu e printre cele mai importante recompense umane. După cum se vede, socializarea, despre care se crede că a dus și la apariția limbajului, este una dintre ele. Rețelele de socializare, în care există contacte umane, dar în care ierarhia este redusă (deși nu anihilată), au un succes enorm. Se vorbește despre cât rău fac (și pe bună dreptate), dar nu și despre câți oameni au salvat de la sinucidere și depresie cruntă. Într-o lume artificială, nenaturală, rețelele de socializare oferă un surogat de normalitate, ca un supliment de vitamine în cazul unei diete deficitare.

Oamenii sunt în voia simțurilor, cum se spune. Simțurile exagerate i-au făcut ce sunt, iar a nega simțurile, cum doresc asceții, înseamnă a-ți nega umanitatea. Animalele sunt și ele supuse adicției, sensibile la gustul dulce și chiar la alcool. Insectele se delectează cu alcool, nu doar mamiferele. Dar ceea ce e interesant, și Coca Cola înnebunește la propriu șobolanii. Gheorghe Pânzaru de la Facultatea de Medicină din București povestește de un experiment în care șobolanii care aveau acces la Coca cola nu mai beau apă, pur și simplu nu mai beau altceva, beau pur și simplu Coca cola continuu, ceea ce nu fac cu apa. Efectele asupra sănătății lor erau dezastruoase, dar asta nu-i făcea să se oprească.
Omul e o ființă care are nevoie de mai puțin pentru adicție și e mult mai sensibil la plăceri nocive. Omul caută plăcerea, extazul, rațiunea e adesea un mijloc în serviciul acestei căutări.

Bibliografie

Zink, CF; Kempf, L; Hakimi, S; Rainey, CA; Stein, JL; Meyer-Lindenberg, A (Apr 4, 2011). „Vasopressin modulates social recognition-related activity in the left temporoparietal junction in humans”. Translational Psychiatry. 1(4): e3. doi:.10.1038/tp.2011.

INDICAȚII DE CITARE:

Amalia Diaconeasa, „Rațiune sau extaz la specia umană?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.