Ratarea în fața societății și a evoluției
Ce e ratarea și de unde vine cuvântul, etimologic? În română, ca multe cuvinte care desemnează noțiuni complexe, ”ratat” vine din franceză de la verbul ”rater”. O căutarea etimologică a cuvântului franțuzesc ”rater” cu sensul binecunoscut în română, de a eșua, a nu reuși într-o anumită acțiune, dar și de a nu atinge o țintă cu o armă, apoi cu sensul de a avea un zgomot anormal la motor, ar proveni de la expresia ”prendre un rat”, adică ”a prinde un șobolan”. Expresia se referea la situația când un glonț de pușcă sau pistol nu-și atingea ținta. Ce legătură are șobolanul cu a nu nimeri ținta? Sigur că dacă vrei să vânezi un fazan sau un iepure, dacă prinzi un șobolan, se poate considera un eșec. Totuși, un dicționar indică etimologia acestei expresii (prendre un rat), care acum nu mai e folosită, ca provenind de la pușca (primitivă) care nu se aprinde, deci glonțul nu pleacă. Tot ce obținea cel care o utiliza era un sunet gen ”rat rat rat”. Deloc plăcut, mai ales dacă erai în război….Când ne gândim la ce greu era războiul când trebuia să frângi și să încarci pușca în luptă…Totuși era preferabil timpului când sabia de bronz trebuia ascuțită în timp util pe câmpul de luptă. Sigur, depinde din ce punct de vedere privești lucrurile…Dacă le privești din punctul de vedere al potențialei victime, lucrurile stau diferit. Da, era mai dificil de ucis oamenii în trecut…
Metafora șobolanului din muschetă (sunetul armei disfuncționale ar semăna și cu sunetul emis de un rozător la masă) ilustrează relativitatea din cazul ratării. Ce înseamnă un ratat în zilele noastre? O persoană care a eșuat pe toate planurile (care sunt acelea decide societatea, în mod diferit în diverse epoci și locuri). Nu a nimerit nicio țintă impusă de societate, nu a reușit nimic important. Ca să vedem cât de relativă e ratarea, vedem ce înseamnă succesul în diverse culturi chiar în epoca noastră. Teroriștii care se aruncă în aer sunt cât se poate de ratați în cultura occidentală. Tații, frații, unchii care comit crime de onoare în societățile puternic patriarhale (de un anumit tip) fug de fapt de ratare. Prin faptele imorale ale fiicelor, surorilor, nepoatelor lor, care uneori înseamnă doar că au vorbit la telefon, ei sunt compromiși social în comunitățile din care fac parte. Ucigându-le, ei își recapătă onoarea. În Occident, femeile se pornifică exact pentru a nu părea măcar (nu neapărat a nu fi) ca femeile onorabile din societățile în care se practică crimele de onoare. Două fețe ale patriarhatului, generalizarea femeii-obiect casnic sau obiect sexual.
Relativitatea ratării merge și în diacronie. De exemplu a fost Vincent van Gogh un ratat? El e celebru acum, dar în timpul vieții nu a vândut niciun tablou, și a murit în sărăcie. Acum, în Occident, e mai important să te bucuri în viață de plăcere și lucruri materiale decât Herostratus, cel care a incendiat una dintre minunile lumii antice, templul zeiței Artemis din Efes, în 356 î. Chr. El a considerat că celebritatea cu orice preț, chiar după moarte, a fost preferabilă unei vieți mai lungi, dar în anonimat. A încercat să evite ratarea într-o lume în care faima și nemurirea prin faimă erau mult mai importante decât acum. Și se pare că i-a ieșit, în ciuda tuturor încercărilor contemporanilor lui de a-și distruge visul celebrității eterne. Și azi vorbim de el, deși numele lui s-a dorit șters de peste tot.
Care ar fi principiul ratării? Oamenii sunt animale sociale. Și animalele sociale au ierarhii. Uneori ierarhiile sunt clare, ca în cazul multor mamifere, în special cele ușor de domesticit. Oamenii sunt de fapt primate, animale sociale cu ierarhii complicate. A fi ratat înseamnă a fi de fapt ”ultimul om”, expresie cu sens similar. ”Ultimul om” e de fapt pe ultima treaptă a ierarhiei a unui grup. Există oameni care vor să fie primii, alfa, pe prima treaptă a ierarhiei, oameni ambițioși, dornici de succes. Dar cei mai mulți vor pur și simplu să se piardă în mulțime, să fie ”integrați”, dar să nu fie ultimii. Probabil mai mulți oameni se luptă pentru a nu fi pe ultimul loc decât să fie pe primul. Dar sigur, totul depinde de grupul din care faci parte, la care te raportezi. Unii sunt considerați ratați dacă nu au o mașină suficient de scumpă sau dacă nu au o casă suficient de mare. Multe dintre eforturile umane nu sunt dedicate căutării fericirii sau măcar mulțumirii de sine și de propria viață, ci pentru evitarea ratării. Toate aceste eforturi ar fi de fapt ”impozitul evolutiv” pe atavismul comportamental al ierarhiilor sociale de tip primate. Și la fel ca primatele, facem lucruri prea puțin raționale (și morale) pentru a urca pe scara ierarhică. Multe dintre acțiunile umane care modifică poziția ierarhică seamănă cu acțiunea acelui cimpanzeu care s-a suit pe lada în care erau aduse bananele în colonia de cimpanzei. Era mai sus, devenea dominant. Societatea pare a recompensa destul de bine simplul urcat pe ladă, care de multe ori nu e nici pe departe atât de inofensiv.. A fi de succes nu e adesea ceva are legătură cu moralitatea și cu simțul dreptății pe care îl au și animalele. Cum scrie Frans de Waal în ”Bonobo și ateul”, animalele reacționează la nedreptate. Dar oamenii, fiind neoteni (adică au caractere de embrion și pui la edult, care comportamental se traduc prin supunere facilă, uneori fără simț critic, ca în cazul puilor neajutorați), fac cu mai mare ușurință rabat la simțul instinctiv al dreptății, dar și la raționalitate. Un comportament imoral sau irațional, dacă e impus social prin autoritate, ajunge să fie acceptat, chiar valorizat.
Ești ratat dacă vinzi arme, chiar dacă ucizi oameni pe bani? Depinde de context, adică de cât de susținută e de legi, lobby sau prestigiu această activitate. ”Meseria armelor”, îmbrățișată adesea de nobili, poate fi condamnabilă sau onorabilă în funcție de condiții. E onorabilă dacă ești soldat, dar ești terorist dacă ești de partea care nu trebuie. Dar și teroristul poate fi la un moment dat „luptător pentru libertate”.
În chimie, biologie și societate, o reacție susținută energetic va fi favorizată și se va impune. Cum în societatea noastră, banul e valoarea supremă, activitățile care aduc bani vor fi apreciate. Nu trebuie să fie morale sau raționale, să aducă beneficii reale indivizilor și societății pe termen lung sau chiar scurt. Așa se ajunge că fabricanții de arme, tutun, jocuri video, tehnologie adictivă și care de fapt mărește birocrația în loc s-o reducă, să fie mult mai bogați și respectați decât fermierii care hrănesc toată lumea. A circulat acum câțiva ani pe internet o caricatură cu niște americani religioși care īi mulțumeau lui Iisus (Jesus) pentru masa lor. Un fermier mexican le răspundea dintr-o remorcă: „De nada!’ Acum încă majoritatea fermierilor de pe glob practică agricultura de subzistență, adică activitatea lor nu e practic cuprinsă în economie. În Statele Unite, unde agricultura se face intensiv, pe suprafețe foarte mari, fermierii nu o duc mult mai bine. În extrasezon au alte slujbe și oricum se bazează mult pe veniturile partenerilor (Paul Roberts, ”Sfârșitul hranei”). Asta dacă nu luăm în seamă faptul că majoritatea fermierilor de pe glob sunt femei. Deci Mariei era mai corect să-i mulțumească americanii credincioși pentru masă. Oricum, femeile produc mai mult decât bărbații, dar sunt mai prost plătite peste tot. Dacă te naști femeie, te naști ratată din start. Pilda Hipparchiei e valabilă și acum. Până la urmă, orice ai face, tot femeie ești. Adică nu contezi…
Oricum, acum e mai bine decât în trecut, când „nașterea” era determinantă pentru locul în societate. Nu că acum nu ar fi importantă, dacă ne gândim la simbolul statal de pe pașaport, care îți determină viața. Dar acum, cel puțin în anumite zone, există iluzia unei mobilități. Dar dacă nu ești cumva lângă un centru de putere sau de resurse (bani, capital adică), nu prea contează ce faci. Până la urmă și acum puterea, care duce la legi, la lobby, susținută deci tot de forță și de amenințarea cu forța, dar prin mai mulți pași, se ajunge. Dacă nu ești cumva într-o mafie legală sau mai puțin legală, adică nu ai o anumită putere, nu contează ce faci. E ușor de verificat acest fapt prin puterea statelor, a corporațiilor, a organizațiilor profesionale, dar mai ales a patriarhatului. Dacă nu faci parte dintr-o organizație puternică (o mafie), cum sunt unele profesii, valoarea muncii tale, a ceea ce faci, suferă. Nu ai practic o voce.
Influența banilor în acest sens e cunoscută din Antichitate. Religiile au încercat să atenueze importanța bogăției în valoarea umană. Creștinismul vorbește de planul diferit pe care îl are divinitatea cu oamenii diferiți, care nu au calități care le-ar conferi succes. Adică acei ratați…La fel, și Islamul valorizează caritatea, grija pentru cei mai puțin norocoși, dar și ”eliberarea împreună cu comunitatea. Dar toate aceste reguli rezistă cu greu câteva generații, apoi instinctele de primată neotenă își reintră în drepturi. Oamenii aleargă și acum după putere și bogăție ca acum câteva mii de ani. De ce, când există atâta filosofie, când, cel puțin unii dintre noi, au acele instincte care există și la animale, acel simț al dreptății? Cel puțin unii dintre noi realizăm ce e moral și ce e rațional, adică facem diferența dintre bine și rău. Pe de altă parte, se știe din Antichitate ce aduce binele real în viața noastră. Dar alergăm să evităm ratarea chiar dacă respingem rațional ți emoțional criteriile ratării. De ce? Pentru că suntem primate sociale. Iar asta e la originea celor mai multe ”păcate” descrise de religii. Păcatele speciei vin din faptul că omul e o primată, un animal social care trebuie să se supună societății, ceea ce nu e tocmai moral de foarte multe ori. Și chiar dacă nu vrem să ne supunem jocurilor imorale și iraționale ale societății, suntem corupți să o facem. Pentru că nu avem de ales. Dacă ne comportăm moral, demn, conform unor principii morale reale, s-ar putea să riscăm sancțiuni dure. Ni se poate tăia accesul la resurse (excludere din afaceri, societate etc). Asta se întâmplă dacă îți pierzi onoarea în anumite societăți și dacă nu comiți o crimă de onoare care s-o spele. Dar într-un fel, așa e peste tot, păstrând proporțiile. Și ca în cazul individului dintr-o societate tradițională de vânători-culegători exclus din comunitate, care moare fără a avea urme de boală, chiar dacă această excludere nu e mortală imediat, în toate societățile e foarte dureroasă. Astfel ratat devine orice persoană pe care societatea o exclude de la accesul la resurse și la putere, fie că nu satisface cerințele ei, fie că îi încalcă regulile, dar mai ales pentru că ăsta e rolul pe care trebuie să-ș joace având în vedere șansele oferite de societate.. Acele reguli sunt făcute pentru ca anumiți oameni să reușească (și eventual numai ei). Adică pentru ca unii să devină sau să rămână ratați…
Dar ce ar însemna să nu fii ratat ca om? Sigur, se știe din Antichitate care sunt criteriile după care o persoană nu e ratată. Criterii morale, de principiu, de a nu fi ratat: a avea propriile principii, a avea privilegiul de a nu face compromisuri morale și raționale, a-ți urma valorile morale, visele, a-ți dezvolta propriile proiecte, a avea libertatea de gândire, de acțiune, agenție economică reală (a avea propriile proiecte economice). Accesul la libertate pe mai multe planuri ar fi criteriul evitării ratării. Câți oameni se pot lăuda cu asta acum? Ca procentaj sunt mai mulți decât acum 200 de ani, înainte de Revoluția industrială? Poate acei puțini oameni care nu erau ratați din punct de vedere moral au putut dezvolta idei despre libertatea umană. La fel, femeile care au fost cumva mai libere, s-au bucurat de ceva privilegii, au putut dezvolta idei feministe. Din păcate libertatea acestor oameni venea la pachet cu exploatarea altora, ceea ce înseamnă tot ratare morală. La fel și în Antichitate, când era nevoie să ai doi sclavi pentru a nu fi obligat să muncești (Robert Flacelière, Viața de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle).
Ratarea biologică
În biologie, ceea ce noi numim ”ratare” e motorul evoluției. Dacă aplicăm criteriul creșterii fitness-ul ca succes biologic, atunci evoluția e o decădere a fitness-ului care culminează cu animalele cele mai recente filogenetic, cu creierul cel mai mare. Bacteriile, dacă le luăm separat, ca celule, nu colonie, au un fitness incredibil (număr de urmași viabili și fertili). Primul organism eucariot (cu nucleu clar definit și compartimentare celulară) a fost un ratat cu un fitness mult mai mic. Ce ar zice Dawkins cu gena lui egoistă care nu vrea decât să se replice? Că e sufocată de gene din ce în ce mai proaste, care se replică din ce în ce mai prost cu cât organismul e mai complex?
Evoluția e o decădere a fitness-ului, cum spuneau precursorii evoluției (ex. Buffon), care admiteau că există o schimbare biologică a organismelor în timp, dar în sensul decăderii organismelor (idee influențată de religie). Adică alte primate ar fi fost un fel de oameni degenerați, de exemplu. Dacă privim din punct de vedere al fitness-ului, cam așa stau lucrurile.
În realitate, exact fitness-ul e ceea ce evoluția sacrifică fără milă pe altarul complexității. Genele de bacterii sunt infinit mai multe decât cele de mamifere. Primatele sunt animale care au fertilitate foarte redusă, iar omul se distinge prin fertilitatea redusă chiar printre rudele sale. Se admitea de către biologi că omul a evoluat tocmai pentru că era imperfect în toate, dacă ne referim numai la locomoție. Iar animale inteligente ca elefanții și felinele nu s-ar fi putut umaniza pentru că erau prea specializate, prea bine adaptate la mediul lor.
Numai că omul e un ratat nu doar când e vorba de locomoție. Ratarea e multidimensională, e ratat ca forță și rezistență. Jane Goodall (În umbra omului) regreta că a atins cimpanzeii, pentru că ei realizează ce lipsiți de forță suntem noi, oameni, și ar putea profita, atacându-ne. De asemenea, uciderea congenerilor la om ar veni dintr-un altfel de ratare. Lipsit de arme redutabile, omul nu a dezvoltat mecanisme pentru a evita uciderea altor membri ai speciei (Konrad Lorenz, ”Așa-zisul rău”).
În ”Civilizația foametei” propun ca atunci când se caută o specie din genealogia omului, inadaptabilitatea trebuie să fie un criteriu. Omul nu a reușit să se adapteze la un mediu ostil decât prin niște compromisuri metabolice care îl predispun la boli degenerative, dar care au un efect secundar fără precedent: creierul uriaș. În evoluție, ratații nu au aceeași soartă ca în societatea noastră. Cel puțin atunci când nu dispar (Civilizația foametei/ o altă abordare a umanizării).
Bibliografie
Origine du mot rater – Français notre belle langue (achyra.org)
RATER : Etymologie de RATER (cnrtl.fr)
INDICAȚII DE CITARE:
Amalia Diaconeasa, „Ratarea în fața societății și a evoluției” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 