ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Amalia Diaconeasa

Primitivismul – viziuni asupra morții

Oamenii par să fie obsedați de moarte din cele mai vechi timpuri. De fapt această obsesie e mai veche decât specia umană. Teama față de moarte, față de ființele care încetează să respire, e și la cimpanzei. În fața unei femele care a avut un accident fatal în urma căderii dintr-un arbore, atitudinea altor membri ai grupului, mai ales a masculilor dominanți, este de respingere, cu posturi de dominanță. E teamă pe care o înfruntă cu posturi agresive. E ceva neașteptat, care sperie, ceva ce nu trebuie să se întâmple. Și contra căruia se luptă, cum lupți cu un dușman. Aceeași atitudine…

Dar neacceptarea acestei transformări neașteptate e mai veche și prezentă și la alte specii, nu doar de primate, la care mamele își poartă zile întregi puii care nu mai respiră. Fenomenul e și la unele cetacee. Cât despre oamenii vechi, preistorici, cum se spune, e clar că nu acceptau nici ei acest fenomen șocant. Chiar dacă ipoteza florilor în mormintele de oameni de Neanderthal ca dovadă a credinței în reînviere pare subțire pentru unii cercetători, e clar că pentru oamenii paleolitici, ocrul era un minereu important. Probabil se făcea comerț (troc) cu ocru, care se extrăgea din mine, cunoscute acum. Cei dispăruți erau acoperiți cu ocru, care simboliza probabil sângele, apoi îngropați în poziție fetală. Erau probabil pregătiți pentru reînviere.

Obsesia morții e de fapt obsesia înfruntării și tratării ei încă din cele mai vechi timpuri. Pentru că pentru creierele animalelor cu o anumită inteligență moartea e de neconceput și de neînțeles.
La întrebarea ce e moartea răspunsul e legat de ce e viața. Pentru că moartea e peste tot, totul e mort, case, mașini, computere, unelte de toate felurile. Viața e altceva. Cum apare și cum se termină? Și mai ales, de ce se termină? Și când se termină de fapt? La niciuna dintre aceste întrebări nu există un răspuns clar. Iar criteriile legate de ce e mort variază de la epocă la epocă. Adică sunt…cultură. Și uneori, mai recent, sunt impuse de consilii medicale, cum e cazul „morții cerebrale” (concept nou), definite după ce industria transplanturilor a luat avânt.

Dacă stai să citești ce spun medicii cu experiență, e drept empirică, te apucă groaza. Oare câți oameni îngropăm de vii, ucidem sau ciopârțim pentru prelevarea de organe? Un astfel de medic povestea de un pacient în stare gravă, care nu trebuia resuscitat (legal cum e posibil legal așa ceva?), care la un moment dat a murit după toate criteriile medicale. Apoi, la câteva ore, fără nicio intervenție, „a înviat” și a mai trăit încă mai mult de un an.

În trecut oamenii au descoperit că uneori mai îngropau oameni de vii, și au inventat criterii pentru a descoperi asemenea accidente. Multe aspecte legate de ritualurile funerare au acest rol, de a te asigura că nu se ajunge la o astfel de crimă sinistră. Sintagma ”salvat de clopoțel” vine de acolo, clopoțelul din sicriu chiar avea acest rol în unele zone. Încă la începutul secolului XX erau persoane mai în vârstă care povesteau că ”pe timpuri morții se văietau în morminte”. Asta se întâmpla pe teritoriul de azi al României. Aici, dar și în alte zone, există povești documentate de oameni care au fost îngropați de vii și s-au întors din groapă. Pe timpul ciumei lui Caragea, când cioclii alergau după ciumați, era gluma morților care alergau pe stradă. Acolo era un abuz clar. Dar Marin Sorescu are o nuvelă despre un bărbat care se întoarce cu leziuni din groapa cu var în care erau aruncați cei morți de holeră în Oltenia. Știu din familie o poveste despre oameni (de fapt două surori) îngropați de vii în acea perioadă. În nordul Europei, jefuitorii de morminte au salvat fără să vrea o femeie pentru că voiau să-i fure inelul. S-a întors acasă unde soțul, văzând-o, a murit pe loc. Să vină de la aceste ”învieri” suspecte ideea de fantomă, atât de comună în culturi îndepărtate? Dar atunci oamenii încă  își puneau asemenea probleme și încercau să le rezolve. Acum totul e standardizat. Nu contează decât criteriile pe care nu le mai verifică și contestă nimeni. Totul e birocrație.

Acum, când de fapt se înregistrează cele mai multe învieri din istorie, ar putea fi și îngropați de vii sau uciși cei mai mulți oameni. Oamenii se întorc din moarte în fiecare zi în orice loc unde există servicii de ambulanță cât de cât performanțe. Vedem pe stradă, la televizor, oameni care au fost morți pentru secunde, chiar minute, dar au înviat datorită tehnologiei. Cei mai mulți nu au cunoscut ceea ce se cheamă near death experience, un fenomen neurologic interesant. Dar asta nu îi face mai puțin trezit din morți, din contră.

Dar societatea noastră e una a consumului. La fel de obsedată de moarte ca orice alta din trecut, trebuie să fie eficientă, să gestioneze totul rapid și să se întoarcă la consum, la comportamentul de tip cimpanzeu care se urcă pe lada de banane să pară mai înalt și deci să domine. Spiritualitatea, adică ceea ce ne face cu adevărat oameni, e ceva marginal acum. Se spune despre societatea noastră că e obsedată de viață lungă și tinerețe. Ca gerontolog contrazic această idee. E obsedată la nivel superficial consumerist. Vrei să arăți bine, tânăr, să dai bine, să atragi sexul care-ți place pentru relații care durează mai puțin decât o canapea. Dar oamenii nu vor să înțeleagă îmbătrânirea, nici să lupte cu adevărat contra ei.

Cum am mai spus, oare ce ar face vechii egipteni cu toate tehnologiile și știința de acum? Câte ar face pentru conservarea corpului, dar și a experienței cuiva, pentru întoarcerea reală a unei persoane dispărute! La noi există puțini ”ciudați” care vorbesc de criogenare și tehnici similare, care abia le povestesc prietenilor de încredere despre această dorință. Am o astfel de prietenă care nu mi-a povestit decât mie, care nu sunt în partidul criogenării pentru că știu că nu e posibilă la ora actuală. Dar conservarea materialului biologic ar putea aduce în viitor informații despre original, chiar dacă materialul conservat ar fi deteriorat. Tehnicile de reparare a ADN-ului, reconstituirii secvenței și structurii proteinelor ar putea reconstrui forma inițială.

Vechii egipteni conservau corpurile, cu toate defectele tehnicii care scotea de fapt organele interne și creierul, în speranța că sufletul, dacă găsește corpul conservat, se întoarce în el la un moment dat. Adică oamenii se întorc. Eram în liceu când mama mea a găsit un articol despre o bucată de ADN intact găsit în pulpa unui bebeluș egiptean mumificat de mii de ani. În articol se spunea că teoretic cu ajutorul acelui ADN s-ar putea naște un frate geamăn al acelui bebeluș. Eu îl citisem deja și nici nu mi se părea mare lucru. Clonarea la mamifere era considerată imposibilă până în 1996, deși reptile se clonau de decenii. Acum clonarea la om e interzisă în multe locuri, inclusiv la noi, dar apele internaționale nu au ajuns să reprezinte o problemă din cauza schimbărilor climatice. Clonarea la om e considerată și imposibilă din cauza unor reglaje epigenetice complicate, dar probabil, chiar dacă nu e încă posibilă, va deveni curând. Dar clonarea duce la apariția unei surori sau unui frate geamăn, chiar la distanță de milenii (acum tehnicile de extracție a ADN sunt mult mai performanțe). A reînvia o persoană înseamnă ca acea persoană trebuie să locuiască în corpul cel vechi. Cu celulele stem, acest lucru ar putea deveni teoretic posibil. Cum extragem și experiența, amintirile? Problema e discutată în literatura science fiction. Dar cea mai mare problemă în acest sens este cine ar dori să readucă la viață persoanele care chiar încearcă să se conserve, la ora actuală cu foarte mulți bani? Recent o actriță a strâns bani pentru criogenarea fiului ei dispărut într-un accident apelând la fani.

Atitudinea corectă filosofic este conservarea într-o formă cât mai fidelă a corpurilor persoanelor apropiate. Cum poți spune că ai sentimente pentru o persoană dacă îi accepți dispariția? În Occident pare să fie în regulă. Dar pentru unii oameni cu bani, cu foarte mulți bani, poți să procedezi diferit. Povestea ”prințului adormit”, fiul unui prinț saudit foarte bogat aflat în comă timp de decenii în urma unui accident, arată ce pot simți oamenii în asemenea situații. După aproximativ două decenii, prințul adormit a dat semne de activitate cerebrală clară, de fapt a comunicat cu ajutorul degetelor. Din păcate ”prințul adormit” nu a supraviețuit, dar există povești ale altor oameni care s-au trezit din comă după mulți ani. Acele povești sunt chiar terifiante. Când abia de la mijlocul secolului XX s-a aflat de undele cerebrale care fac obiectul electroencefalogramei, și asta întâmplător, e clar ce știm despre activitatea creierului viu.

În trecut religiile au căpătat adepți gestionând exact problema morții. Creștinismul a avut idei extraordinare din acest punct de vedere, problema e exact monopolul bisericii asupra soluției. Creștinismul propune învierea exact în forma originală la judecată de apoi. Vii rămân vii, toți morții înviază. Și deși multor creștini sau evrei li se pare morbidă învierea în formă fizică, preferând o formă mai puțin materială, ideea nu e chiar ciudată. Filmul Mickey 17 tratează exact problema această. Cu ajutorul unei imprimante 3D foarte performante, Mickey e readus la viață de 16 ori. De fapt, copii ale lui. De asemenea o problemă filosofică legată de acest tip de înviere era aceea a disponibilității materialului, a resurselor. Mănânci animale, le mănâncă și alții, ele sunt din plante care extrag material chiar din corpurile celor dispăruți. Cum ar fi cu învierea canibalilor?

Probleme vine din faptul că atunci oamenii nu știau cât de mare e de fapt turn-overul în ființele vii. De fapt suntem idei biologice, altminteri ne transformăm mereu. Mickey se recompunea din deșeuri menajere.

Cât de aproape suntem din punct de vedere tehnologic de Apocalipsă ș de Judecată de Apoi? Probabil nu foarte aproape, dar nici foarte departe. Iisus s-ar fi putut întoarce din nou sub forma unei clone, dacă am avea acces la ADN-ul lui. Se consideră că terra poate susține cam 20 miliarde de oameni. Iar toți oamenii care au trăit vreodată, se estima acum ceva timp, ar fi cam 20 miliarde. Dar cine l-ar dori înapoi pe Stalin, Hitler, Putin, dar și de alții mai puțin celebri, dar cu aceleași tendințe antisociale?

Dar până la a verifica viziunea anticilor despre viața eternă (în formă umană fizică) mai sunt multe de înțeles despre ce e viața, unde începe și unde se termină. Originea vieții e ceva ce trebuie să înțelegem în primul rând. Probabil viața apare și acum, dar noi nu știm ce e. Paul Nurse, laureat al Premiului Nobel, crede că viața la început era banală, adică ușor se trecea de la viață la neviață și invers. Acum acea tranziție pare mai complicată. Întrebarea e la ce nivel. Dar să nu uităm, procesele chimice sunt reversibile, doar echilibrul de reacție se poate deplasa din cauza condițiilor de mediu.

INDICAȚII DE CITARE:

Amalia Diaconeasa, „Primitivismul – viziuni asupra morții” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.