Nostalgia
De unde vine acest nume? Nostalgia vine, conform wikipedia, de la nostos (întoarcerea acasă, noțiune foarte folosită de Homer) și algia (adică durere). Nostalgia conține durere și dorința de întoarcere undeva unde e acasă. În Antichitate, ca în cazul lui Ulise, întoarcerea acasă era ceva extrem de periculos și dificil. Sau, cel puțin, cu multe peripeții. Termenul a fost impus ulterior de mercenarii elvețieni, care sufereau după locurile natale. Cum originalul zicalei, ”frumoasă țară, păcat că e locuită” se referă la Elveția, lucrurile capătă sens.
Ce ne face oameni? În mod clar, gândirea pe termen lung, cât mai lung, uneori dincolo de viața noastră fizică. Deși și alte animale își fac planuri de viitor, de exemplu de dimineața până seara (deși proviziile, în cazul veverițelor sau al unor păsări, se fac pe termen mult mai lung), se pare că în cazul omului ”bătaia” e încă mai lungă. Oamenii fac predicții pe termen lung. Dar, cum spunea o filosoafă, predicțiile nu sunt numai despre viitor. Mai ales când e vorba despre știință, aș adăuga. Legat de predicțiile despre viitor, se știe că acest comportament, nou din punct de vedere filogenetic, este foarte sensibil și poate fi ușor alterat. Alcoolul are acest efect. Alcoolul înveselește și predispune la comportamente anormale pentru că te face să uiți de viitor și de pericolele viitorului. Cum se vede, viitorul e dureros, e mai bine să uiți de el. Deși ne facem proiecții despre lucruri minunate pe care le putem obține în viitor, de cele mai multe ori, în mod rațional (câștigăm bani, obținem diplome, capital politic), viitorul are și multe capcane, de care e bine uneori să uităm. Ca să nu mai vorbim de câte necunoscute, potențiale alte capcane, se ascund acolo. Și nu e vorba doar de capcane, viitorul, uneori chiar cel apropiat, conține pedepse pe care trebuie să le evităm activ (școală, serviciu, impozite, oameni care se pot supăra, boli, accidente). Deci, de cele mai multe ori, putem vorbi de o algie legată de viitor (mellonalgia) sau cel puțin de o anxietate (mellonophobia, dacă ar fi să folosim termeni grecești). Oamenii se sinucid adesea de teama viitorului, nu doar de durerea insuportabilă a prezentului.
Dorința de a ghici viitorul, dar și știința modernă, sunt reflexii ale temerii față de viitorul necunoscut.
Dar cum rămâne cu trecutul? E și proiecția trecutului dureroasă? Denumirea arată că este. Numai că aici e vorba de ceva cunoscut, de obicei plăcut sau neutru, dar valoros pentru că nu mai este. Săgeata timpului, cum se spune, merge doar într-o direcție. Iar pentru unii orice pierdere, chiar dacă la momentul respectiv nu era ceva important, pare dureroasă. Sunt cântece nostalgice despre viața copiilor la bloc în comunism sau despre viața adolescenților în Italia după război. Ce poate fi frumos și plăcut acolo decât vârsta, felul cum se simte viața la acea vârstă? Dar unele nostalgii, ca și unele fantezii, sunt făcute să nu se întâmple. Dacă oamenii respectivi ar avea posibilitate să se întoarcă acolo nu ar rezista o oră. Dar ei rețin selectiv momentele în care se jucau în fața blocului, uitând de noroaie, de apa oprită, de gropi, de tot cenușiul din jur sau de numeroasele umilințe ale vieții într-o țară ocupată, care a pierdut războiul. Deși în general, și la animale și la om, amintirile neplăcute sunt mai puternice, ceea ce la om duce la traume, există și nostalgia, care face adesea abstracție de ceea ce era neplăcut. Nostalgia se bazează pe o selecție a amintirilor. Era momentul în care te jucai în fața blocului, în care te distrai cu prietenii, dar nu cel în care nu aveai cu ce să te speli pe mâini și chiar ce să mănânci când ajungeai acasă.
Pe de altă parte, partea de plăcere și de recompensă din trecut ne e cunoscută. Despre viitor nu putem face decât proiecții, care se pot dovedi false, cum spun psihologii precum Cordelia Fine. Nefericirea vine și din faptul că amintirile sunt denaturate, incomplete, ceea ce duce la predicții false. A obține ceea ce îți dorești s-ar putea să nu te facă fericit. Cum se spune, ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se întâmple.
Totuși, trecutul ne oferă mult mai multă siguranță în privința recompenselor decât viitorul. Sistemul nostru de recompensă se bazează pe experiențele din trecut. Sigur, și cel de pedeapsă. Evităm mâncarea care nu ne-a plăcut în trecut, dar acum am putea s-o gustăm altfel. La fel și cu filmele, dar în special muzica.
Ne face proiecția trecutului la fel de mult oameni precum cea a viitorului? Nu știm cât gândesc animalele despre trecut, dacă pot simți nostalgie. Dar e clar că unele au o memorie destul de lungă. Unele mamifere ca primatele sau chiar leii recunosc oamenii după ani și manifestă ceea ce arată a bucurie în momentul revederii. Sigur, la speciile cu o vedere superioară, cum sunt păsările, memoria vizuală e ceva inimaginabil pentru noi. Și durează. Păsările își amintesc unde au ascuns provizii pentru iarnă în scorburile arborilor.
Nu știm cum se raportează ele în fiecare zi la trecut, dacă îl evocă într-un fel sau altul, dar știm că oamenii, după inventarea limbajului articulat, au mijloace gramaticale pentru a exprima trecutul. Noam Chomsky, preluând ideile lui Ferdinand de Saussure, postulează ideea unei gramatici universale, înnăscute, care există în toate limbile. Totuși, descoperirea unei limbi ciudate în Amazonia, Piraha, pare să contrazică această ipoteză. Gramatica acestei limbi e foarte simplă, par să nu existe timpuri verbale, deși sistemul verbal e foarte complicat, dar reflectă alte raportări la realitate, niciodată la timp. Piraha nu au niciun interes pentru trecut, pentru istorie. Ei pur și simplu nu fac nicio referire la experiențe dincolo de amintirile direct accesibile.
Organizarea socială, lipsită de orice ierarhie și lideri, este comună societăților de vânători-culegători, dar e ceva rar în zonă, având în vedere că alte culturi învecinate practicau horticultura încă înainte de venirea europenilor. Organizarea socială ar putea conferi o altă viziune asupra vieții, reflectată în limbă. Piraha este singura supraviețuitoare a familiei ei de limbi. Există și alte limbi care nu au timpuri verbale, cum ar fi chineza Han sau ebraica, dar trecutul se poate exprima foarte ușor prin cuvinte care să facă referire la timp (azi, ieri, anul trecut etc). Dar Piraha pare să nu aibă nevoie de trecut, dar nici de gen, număr, persoană, recursivitate și propoziții subordonate. Ei nu folosesc numerale ordinale și cardinale.
Dan Alexe în ”Babel” consideră că lumea lor, ca și limba, nu e chiar așa de originală cum pare. Adică, dacă stai să te uiți la mulți oameni, vezi numărul redus de cuvinte pe care le folosesc, încercarea de a reduce numărul de foneme (Piraha are 11), dar și simplificarea timpurilor verbale și a regulilor gramaticale. Să fie și gramatica mai complexă ceva impus de niște lideri culturali într-un trecut mai îndepărtat? Dacă ne uităm numai la simplificarea gramaticii latine în limbile neoromanice, lucrurile par destul de clare. Dar mai ales, la ceva și mai recent, la dispariția perfectului simplu din română sau franceză. Oltenii se simt ciudat când aud perfectul compus pentru fapte foarte recente.
Raportarea la trecut pare să diferențieze oamenii între ei. Trecutul are nuanțe, are forme. Se spune despre un popor că dacă nu își cunoaște istoria e condamnat să o repete. Cândva liderii politici erau conștienți de asta. În „Firida rușinii”, acum regretatul Ismail Kadare vorbește despre procesul dur de deznaționalizare a populațiilor sărace din Balcani, cum erau unele comunități albaneze, în timpul Imperiului Otoman. Dispăreau obiceiurile, poveștile, legendele, tradițiile, chiar tehnicile populare. Viața era simplificată, brutalizată, oamenii, depersonalizați. Femeile bătrâne, păstrătoarele culturii, erau ținta deznaționalizării. În Imperiul Otoman, ele erau așteptate să moară, pe când în Vestul Europei oamenii erau mai de acțiune și le ajutau în acest proces. Uciderea vrăjitoarelor, cel mai adesea femei bătrâne văduve, cunoscătoare de tradiții, dar și leacuri populare, a fost foarte eficientă. La Brașov e o inscripție care vorbește de ultima vrăjitoare arsă din Europa. Ce meserie avea? Era moașă. S-a întâmplat în secolul al XVIII-lea. Ce util pentru medicii bisericii, care de fapt nu aveau nimic eficient!
Politicienii trecutului știau ce fac. A trăi în prezent, într-o continuă distracție și superficialitate, e foarte util pentru ei. Carpe diem, un deziderat greu de realizat pentru spiritul unei categorii de oameni, e oarecum posibil acum prin rețelele sociale. Deznaționalizarea, utilă pentru supunerea europenilor din Balcani, dar nu numai, a fost înlocuită cu o uniformizare și o rupere de trecut și de propria istorie.
Dacă există substanțe care ne afectează puterea de a vedea în viitor, există ceva ce ne afectează puterea de a vedea în trecut? Da, există substanțe (benzodiazepine de exemplu) care produc amnezie anterogradă. Nu mai produci amintiri recente după acel eveniment. Demențele au de asemenea acest efect. Hipocampul, o structură neurologică mai veche păstrează amintirile o perioadă de câțiva ani, apoi le șterge. În maladia Alzheimer, hipocampul e afectat. În demențe, amintirile vechi se șterg ultimele, primele afectate sunt cele noi. Dar la final, odată cu amintirile vechi, pacientul își pierde identitatea. Mulți nu mai știu cine sunt.
Amintirile sunt mai importante decât credem, nostalgia e de fapt întoarcerea în tine, în ce ai fost, e întărirea personalității tale. În știință se folosește (sau ar trebui) expresia ”întoarcerea la bază”. Oamenilor li se reproșează că trăiesc prea mult în trecut și în viitor, că nu trăiesc în prezent. Trecutul e ceea ce ne leagă de noi înșine. Când grija aceasta transcende viața fizică, apare ceea ce înseamnă moștenire culturală, istorie. Asta diferențiază oamenii, familiile, culturile. Câți dintre noi știm numele de familie al străbunicilor? Totuși, unii au arbore genealogic care se întinde pe secole. Popoarele fără civilizație nu au istorie, cum nu au limbi scrise.
Cunoașterea istoriei e importantă. Dar uneori, ca și amintirile, istoria e denaturată. La fel ca amintirile, ea e într-un continuu proces de reformare. Nostalgia pentru un trecut care nu a existat niciodată e ceea ce reprezintă radicalismul islamic, dar și pășunismul. Islamiștii nu vor să se întoarcă la începuturile islamului, când femeile erau libere, controlau piețe, făceau războaie și erau poete cu biblioteci remarcabile. Renașterea e ”radicalismul” lumii occidentale, încercarea de întoarcere la arta antichității, ceva niciodată egalat. Dar chiar dacă vrem să ne întoarcem la frumusețea din acea epocă, în care erau statui în toate piațetele și la colțurile străzilor, iar ferestrele, chiar ale insulelor (acele blocuri foarte înalte și șubrede de la Roma) erau pline de flori, uită, nu vrem să ne întoarcem la mirosul antichității (deși în Renaștere nu ar fi fost o problemă) și nici la sclavie. Totuși, dacă ar fi să mă întorc în trecut aș aleg Biblioteca din Alexandria, cu toate bacteriile care ar fi pe manuscrise.
Raportarea la trecut face diferența între oameni și culturi. Unii uită durerea și își votează torționarii, alții, nu. Studiile neurologice arată că nostalgia dă sens vieții. Nostalgia e durere care are unele părți bune. Identitatea e uneori complicată, uneori chiar trauma istorică întărește identitatea unui popor. În ”Cinci copeici” de Sarah Stricker evreii din Ucraina refuză să se amestece cu alte popoare care nu le cunosc durerea. Același motiv e invocat și de aromânii traumatizați de străinii din jur în ”Mulata fârșeroată Marica” Hristu Leaghi.
Umanitatea e legată de vederea cât mai clară și pe termen lung, atât în trecut, cât și în viitor.
Bibliografie
Routledge, C.; Wildschut, T.; Sedikides, C.; Juhl, J.; Arndt, J. (2012). „The power of the past: Nostalgia as a meaning-making resource”. Memory. 20 (5): 452–460. doi:10.1080/09658211.2012.677452. PMID 22639901. S2CID 15357239.
Routledge, C.; Arndt, J.; Wildschut, T.; Sedikides, C.; Hart, C. M. (2011). „The past makes the present meaningful: Nostalgia as an existential resource”. Journal of Personality and Social Psychology. 101 (3): 638–652. doi:10.1037/a0024292. PMID 21787094.
Köneke, V. (2010). More bitter than sweet – Are nostalgic people rather sad than happy after all? GRIN Verlag GmbH, Munich, Germany. ISBN
hou, X.; Sedikides, C.; Wildschut, T.; Gao, D. (2008).„Counteracting loneliness: On the restorative function of nostalgia”(PDF).âPsychological Science. 19 (10): 1023–1029. doi:10.1111/j.1467-9280.2008.02194.x. PMID19000213. S2CID 45398320
Vess, M.; Arndt, J.; Routledge, C.; Sedikides, C.; Wildschut, T. (2012). „Nostalgia as a resource for the self”. Self and Identity. 11 (3): 273–284. doi:10.1080/15298868.2010.521452. S2CID 56018071
INDICAȚII DE CITARE:
Amalia Diaconeasa, „Nostalgia” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
