Nivelurile singurătății
Se vorbește despre singurătate ca despre o mare problemă a zilelor noastre. Dar despre ce fel de singurătate e vorba?
Ca ființe sociale, resimțim singurătatea totală ca pe un mare stress, foarte traumatizant. Cum e singurătatea absolută? Experimentele sunt foarte riscante, dar cruzimea sistemului penitenciar a a adus și astfel de rezultate. Pușcăriile franțuzești, chiar de la începutul secolului trecut, cu izolare totală, de genul celei trăite de Papillon, au arătat ce se întâmplă în această situație. Izolarea timp îndelungat dădea halucinații. Lipsa de stimulare e toxică pentru creier. Corneliu Copou spunea că făcea mereu traduceri în cap pentru a-și menține mintea normală. Izolarea, care putea dura mai mult de o lună, era folosită și în închisorile comuniste din România.
În singurătatea absolută, unde e și liniște totală, în camere izolate fonic, senzațiile sunt sinistre. Îți auzi sângele circulând în vasele de sânge. Așa îți dai seama cât de plină de sunete e și liniștea noastră.
Dar ce e singurătatea de fiecare zi? E același lucru pentru toată lumea? Nu. Ce înseamnă singurătatea pentru un om din societățile tradiționale, de vânători-culegători? Pentru acești oameni singurătatea e pur și simplu izolare, izgonire din trib, din comunitate. La unele astfel de triburi exista o astfel de pedeapsă, ceea ce echivala cu…condamnarea la moarte. Europenii care au văzut consecințele acestei izolări spun că persoana respectivă nu supraviețuiește stresului și durerii, neavând urme de violență sau alte semne de boală.
Viața oamenilor din aceste comunități e total diferită de a noastră. Legăturile dintre ei sunt ceea ce noi am numi informale. Societățile lor, mai rele sau mai bune, mai pașnice sau mai războinice, mai crude sau mai prietenoase, au în comun lipsa ierarhiilor puternice. Chiar dacă violența și mortalitatea prin crimă este prezentă adesea, uneori e chiar ridicată, relațiile dintre oameni sunt libere, intense, naturale, oarecum sincere, chiar dacă sinceritatea ar fi uneori de evitat. Lumea lor e greu de comparat cu lumea noastră urbană, solitară.
Ei nu se îmbolnăvesc de boli psihice, ceea ce e șocant pentru psihiatrii care avansează ipoteza unor gene pentru aceste boli, deși chiar știința spune că genele, unele dominante, au penetranță incompletă. Adică nu se manifestă în orice condiții. Un cercetător britanic, Riadh Abed, spune că în a doua generație de imigranți apar cele mai multe boli, efectiv o explozie de boli psihice, în special schizofrenie, mai ales la africani. El crede că ruptura de societățile tradiționale produce această problemă. Relațiile sociale în lumea noastră, în care ajutorul reciproc, comunicarea din acele societăți dispare, ar fi cauza bolii, conform acestui cercetător, prezent la congresul de psihiatrie de la Viena din 2011.
De ce noi avem nevoie de psihoterapie? Și care ar fi cea mai bună psihoterapie? Prietenii, cum zice inclusiv Michael Shermer, autorul cărții „De ce cred oamenii în bazaconii”. Cel mai bun psiholog e cel mai bun prieten, care te înțelege, care îți știe problemele.
În condițiile astea, cel mai bun lucru ar fi ca oamenii să reușească să refacă lumea de atunci, cu comunități în care să fie integrați, în care ajutorul să fie reciproc, în care oamenii să discute despre problemele lor și să primească ajutor. Numai că acest lucru nu mai e posibil. Majoritatea oamenilor nu ar accepta să asculte problemele altora. Mai mult, consideră că e vorba de un abuz dacă le expui problemele personale și le ceri ajutorul. Plătim psihologi nu atât pentru competență (cine crede în așa ceva, când se știe că foarte multe studii psihologice nu sunt reproductibile, că rezultatele sunt oarecum contingente, că dependența rezultatelor de cultură și mod de viață e clară), ci pentru că numai cineva plătit nu fuge de problemele celor din jur.
Egoismul extrem, dar și de izolarea socială se învață. Creșterea copiilor în familii nucleare (cel mai artificial lucru din lume) a dus la suspiciunea față de cei din jur, pe care îi consideri străini. În Africa se spune că e nevoie de un sat ca să crești un copil. Și e ceva real. Cum ar putea niște oameni normali să dea o ființă atât de vulnerabilă psihic, care are atâta nevoie de socializare, pe mâna (exclusivă) a unora care nu au altă calificare decât aceea că au făcut sex din care a rezultat acel copil? Și numim asta…civilizație.
De fapt ce înseamnă emancipare umană, civilizare occidentală? Să te obișnuiești cu singurătatea, să nu mai urli ca un copil când părinții te lasă singur în întuneric. Dar noi învățăm asta de mici, ca pe un limbaj. Învățăm să nu fim prea prietenoși, să nu fim prea intruzivi, mai ales cu „străinii”. Dar în comunitățile urbane mari cam toți sunt străini.
Dar a fost și pe aici, întotdeauna așa? Nu. Schimbarea e de dată destul de recentă, iar diferențe există și acum. În Spania, despre care spaniolii spun că nu e în Europa, în timpul crizei economice din 2008, era o mare solidaritate între rude. Dacă lucra o persoană în familie, îi ajuta pe toți. Așa ei au simțit mai puțin dur efectele crizei. Dar solidaritatea era mult mai puternică și în alte părți ale Europei, inclusiv la noi. Încă în anii 50, copiii care studiau în oraș erau găzduiți pe termen lung gratis de cunoștințe și rude îndepărtate. Și ăsta era doar un aspect. Comunismul, cu urbanizare forțată și fordismul aferent, cu marea suspiciune socială, a distrus aceste relații și relațiile tradiționale de familie.
Acest egoism și izolare sunt produse economice. Studiile citate de Kropotkin în „Mutual Aid: A Factor of Evolution” arată că de fapt sclavia salarială și competiția, încercarea individuală de a reuși ar fi distrus această solidaritate naturală. Dar statul luptase cu mult timp în urmă, de secole, acolo unde era puternic, cu asocierea liberă a oamenilor în ghilde, comunități sătești etc, apoi sindicate. Și totuși, după Revoluția industrială, solidaritatea umană în cadrul clasei muncitoare, a comunităților sărace era extraordinară. Altfel nu ar fi supraviețuit acelor condiții de viață foarte grele. Solidaritatea era un sprijin pentru idealism. Unii politicieni de stânga din epocă au dat dovadă de mari sacrificii, timp îndelungat, de exemplu prin tipărirea de ziare socialiste în pierdere, organizarea de greve etc. De eroismul lor se vorbea puțin și atunci, iar acum lucrurile aproape s-au uitat. Totuși principiul rămâne valabil. Când Cristian Tudor Popescu a fost întrebat de ce a fost opoziție anticomunistă puternică în Polonia și la noi, nu, a răspuns că în Polonia ar fi știut unde să se ducă dacă era dizident, la noi nu ar fi avut unde. Biserica catolică sprijinea relațiile și solidaritatea dintre oameni. La fel, în Islam, deși nu există cler în cazul suniților, mai ales, liderii religioși au capacitatea de a stimula relații interumane.
Statul centralizat distruge relațiile economice libere. Ajunge să reglementeze schimburi, dar ce se întâmplă când ajunge singurul angajator și singurul agent economic, ca în societățile leniniste? Totuși, există și reversul. Cel puțin la început, centralizarea statului și distrugerea monopolului breslelor, a dus la progres economic. Teoretic oricine putea vinde, oricine putea produce și face afaceri. O mare problemă în Africa era până de curând că ei, având în vedere obiceiurile locale, nu înțelegeau cum, dacă ai o afacere, de exemplu un magazin, să nu dai rudelor tale pe gratis? Ei oricum, chiar și acum, dacă ajung în Occident, trimit o mare parte din salariu acasă. Iar medicii africani, deși aveau același salariu ca și cei europeni, înainte de obținerea independenței, dădeau rudelor o mare parte din el. Și îi considerau „fără inimă” pe europeni pentru că procedează diferit.
Ayaan Hirsi Ali enumeră aceste obiceiuri printre racilele societăților africane, dar și musulmane. Ea consideră că ajutorul rudelor e ceva aiurea, iar egoismul e semn de civilizație. E oare întâmplător că propria ei soră a dezvoltat schizofrenie după imigrarea în Europa?
Din ceea ce spune Kropotkin, încă acum un secol, europenii obișnuiți, mai ales cei săraci, nu erau încă prea „civilizați” din acest punct de vedere. Totuși, deși era greu de imaginat ca o femeie săracă să treacă indiferentă pe lângă un copil înfometat și înfrigurat, femeile bogate erau în stare de asemenea performanță, dar și ele erau antrenate în acest sens. În cartierele bogate, se mira el, oamenii nu își cunosc vecinii. Acum e ceva absolut normal în Europa să nu-ți cunoști vecinii, dacă stai la bloc, mai ales. Africanii încă se șochează de oamenii care mor singuri în casă și vecinii află după mai multe zile.
Și totuși, din nou, există un revers al medaliei. Statul e ceva opresiv, o instituție patriarhală la origine. Cum consideră unii autori libertarieni, oricât ar fi un individ de opresiv, nu te poate oprima ca un funcționar public, care are statul de partea sa, deci mult mai multă putere. La prima vedere așa pare. Dar nu și dacă ești femeie sau copil. În societățile patriarhale, femeile și copiii aparțin familiei. Femeile sunt simple obiecte care se transferă de la un proprietar la altul. Oricât de grea ar fi singurătatea și lipsa ajutorului din partea altora, sclavia e mai grea. Atitudinea exagerată pro-occidentală a lui Ayaan Hirsi Ali vine din cunoașterea acestor realități inacceptabile.
Și atunci care ar fi calea anti-singurătate într-o lume cu libertate individuală, drepturi individuale, atât de greu câștigate? Și mai ales, ce ne face să ne simțim singuri acum? Sigur, de multe ori, chiar lipsa unor relații interumane „normale”. Nimeni nu vrea să discute despre problemele tale, nimeni nu vrea să te ajute. Aici ajutorul, dacă vine, vine de la instituțiile care asigură protecția socială (dacă există) sau de la bancă.
Dar unii se plâng de fapt de un alt nivel de singurătate: cel al relațiilor profunde. Singurătatea dispare cu adevărat doar dacă ai o relație profundă cum a avut Montaigne cu Etienne de la Boetie sau Rumi cu Shams din Tabriz. În cazul ăsta, rețelele de socializare au mult mai multe șanse să înlăture singurătatea reală. Dacă nu găsești pe cineva cu care să împărtășești idei profunde, intime, nu ai decât singurătate în lumea asta. Dar și aici poate interveni o iluzie, persoana poate împărtăși idei și sentimente comune, dar până la un punct. Apoi dezamăgirea va fi și mai mare.
Există singurătatea de supraviețuire și singurătatea de suflet. Singurătatea de supraviețuire e înlăturată cu succes de societățile tradiționale, care asta sunt, societăți de supraviețuire. De singurătatea de suflet e cel mai greu de scăpat. De fapt e aproape imposibil. De cele mai multe ori, partenerii care au stat împreună decenii, dar și părinții și copiii, sunt străini. Mai ales dacă pleci din lumea ta, cum e cazul africanilor sau al oamenilor din Orientul Apropiat, dar și a celor care au plecat de la țară la oraș, realizezi că lumea cuiva e lumea copilăriei și a adolescenței. Acea lume îi liniștește, acea lume îi vindecă de dor. Acea lume e cea care le aduce bucurie. Cezaria Evora a umblat prin toată lumea, dar s-a întors în Capul Verde.
Ce ar fi de făcut contra singurătății de suflet? Răspunsul ar fi în trecut, dar și în prezent. În trecut, în Antichitate, dar și mai târziu, a crea o comunitate, dacă aveai ceva resurse, nu era foarte greu. Comunitățile precum cele ale hedoniștilor în care trăia Virgiliu ar fi un răspuns.
Cert este că lumea e acum în schimbare, iar vechile instituții care să ne apere de singurătate sunt acum puse sub semnul întrebării. Studiile arată că relațiile ”romantice”, în lipsa presiunii sociale și a supraviețuirii, durează în medie mai puțin decât o canapea (Jaques Peretti, Done: The Secret Deals that are Changing our World). Cum ar putea să ne apere astfel de relații de singurătate? Tinerii, cel puțin în anumite zone, par să se adapteze. Ei valorizează altfel de relații, cu microcomunități în care există similaritate de idei, de valori, dar și ajutor reciproc.
Poate unul dintre cele mai valoroase, dar clar printre cele mai sănătoase lucruri ale zilelor noastre sunt relațiile interumane de calitate.
INDICAȚII DE CITARE:
Amalia Diaconeasa, „Nivelurile singurătății” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
