Misterul uman al nebuniei
Ce este nebunia? Nebunia e ceva despre care oamenii vorbesc adesea, dar nu ar ști să spună exact ce este. Și tocmai din cauza asta, e greu de dovedit și încă mai ușor de exploatat (în scopuri politice, economice). Deci se pare că există avantaje în evazivitatea nebuniei. Pe de altă parte, nebunia e ca visul american, poate să atingă pe oricine.
Cum am vorbit despre adevărurile ascunse în limbaj, în cele mai multe limbi (europene), nebunia face apel la anormalitate (ceva care nu e bun, nu funcționează), fie că se referă numai la gândire (ca în germană, wahnsinnig) sau în general (verruckt, care provine de la ceva care o ia pe lângă drum, deviant). Interesant e că în franceză fou vine de la un cuvânt latinesc, follis, care înseamnă ”foale” (aici etimologia în română e clară). Ceva care se agită ca niște foale. Când eram mică am auzit spunându-se unui copil neastâmpărat, agitat, ”foale”. Sigur, era cineva de la țară, care văzuse respectivul instrument. În engleză ”crazy” vine tot de la un cuvânt mai vechi (crasen) care înseamnă ceva care sparge sau se rupe.
Nebunia e ceva anormal, care adesea provoacă agitație. Într-adevăr, e adevărat, agitația și dromomania sunt simptome prezente, dar nu obligatorii, în multe boli psihice, pornind de la autism, schizofrenie, manie până la demențe (Alzheimer). Un adult, dar chiar și un copil prea agitat, se consideră că ar fi anormal. De aici ideea copiilor hiperactivi cu sindrom ADHD. Numai că studii de genetică au arătat că oameni cu gene care cresc riscul acestei ”boli” sunt absolut normali, iar capacitatea lor de a se mișca foarte mult chiar e un avantaj în cazul unor populații de păstori care se deplasează pe distanțe foarte lungi. Dacă te uiți la un grup de cimpanzei și la un grup uman, diferența care îți sare în ochi e cât de puțin activi sunt oamenii, și cât de activi, de agitați adică, sunt cimpanzeii. Ei nu stau mult timp într-un loc, pur și simplu, dacă nu-și fac siesta. Ori se cațără, rup crengi, se joacă, se mișcă. Oamenii pot sta pe scaun timp de ore. Acum încă pot face asta mai mult decât altădată, când trebuia să fie mai activi pentru a explora sau a-și procura hrana. Acum sedentarismul e o mare problemă. Și cu toate astea, li se pretinde asta și copiilor, care sunt de cele mai multe ori închiși în casă, fără posibilitatea de a alerga, de a explora, așa cum simt și cum fac orice pui de mamifer. Imaginile cu copiii care stau cuminți în bancă ore în șir la 6 sau 7 ani sunt de-a dreptul frapante dacă te gândești că acei copii sunt totuși pui de mamifere.
Și în cazul adulților, dacă reacționează emoțional prea puternic, necontrolat, dacă o persoană vorbește prea mult, se mișcă prea mult, alții încep să-și pună întrebări legate de sănătatea ei mentală. Agitația, exuberanța, debitul verbal exagerat, fuga de idei sunt simptome ale bolii care se cheamă tulburare bipolară sau sindrom maniaco-depresiv (una dintre așa-numitele psihoze majore). Această stare de expansiune afectivă se numește manie. Altă fază este depresia, despre care știm cum arată, fiind de fapt ceva la polul opus. Știm cum e să te simți în manie? Da, mulți știm. Oboseala intensă, când nu poți să te odihnești, tocmai din cauza agitației, duce la crize de mânie. Dacă am văzut oameni care râd necontrolat, vorbesc cu multă vervă, după ce au fost surescitați, de exemplu după un proiect greu, aia este criza de manie. Cei care suferă de hipoglicemie au acces ușor la astfel de manifestări. Depresia știm cum e, deși și aici lucrurile sunt mai complicate. Știm cum e tristețea, care poate să și dureze, ca reacție la unii factori de mediu. Dar nu știm cum e să fii în depresie pur și simplu, cum zicea un amic ”nu am ce să fac azi, creierul meu a decis că trebuie să fiu depresiv, orice aș face, orice mi-ai spune, nu ajută.”.
Suntem toți bolnavi psihic în cazul ăsta? Dacă am avut gânduri de sinucidere (care țin de cultură), dacă am avut crize de manie? Acum, ca de obicei, depinde cine întreabă. Și ce interes are, aș adăuga. Acum câțiva ani, incidența tulburărilor afective, bipolare (sindromul maniaco-depresiv) a crescut vertiginos. Ce se întâmplase? Se schimbaseră criteriile de diagnostic. Un nou simptom și gata, incidența crește cu un ordin de mărime. Pentru că, așa cum am precizat deja, bolile psihice sunt mai mult descrise, nu definite. Și mai ales, nu există analize biochimice clare, care să ducă la un diagnostic, ca în cazul diabetului.
Pacienților nu li se fac analize amănunțite de obicei, deși se știe că simptome de boli psihice pot apărea în boli endocrine și metabolice. Diabetul dă tulburări psihice. Corneliu Vadim Tudor, cu comportamentul lui șocant, cu lipsa limitelor în a jigni oameni, avea un diabet grav pe care nu și-l controla. La începutul secolului XX erau numeroase studii care legau dieta bogată în glucide, într-o lume în care zahărul devenea accesibil, de tulburări psihice în special la copii. De asemenea, înainte de diagnosticarea și tratarea hipotiroidismului (mixedem), în stare gravă, ajungeau la simptome de psihoză gravă, cu distrugere a obiectelor din jur, violență, aberații comportamentale. Am văzut simptomele comportamentale ale mixedemului într-un singur film, după o carte scrisă de..un medic (Citadela de A.I. Croning). Mai precis, pacienții respectivi, în lipsa unui tratament hormonal, înnebuneau și mureau. Copiii cu hipotiroidism au o dezvoltare a creierului defectuoasă, devin acei idioți tiroidieni. La vârste adulte, lipsa hormonilor tiroidieni nu mai are efecte atât de dramatice, dar se poate ajunge la rezultatele menționate.
Că tot vorbim de hormoni și comportament, culturiștii care fac abuz de steroizi ajung uneori la tulburări psihice grave. Cu alte cuvinte, se poate înnebuni și de la steroizi.
Dar în ziua de azi, și în scop de cercetare e greu să studiezi cauze biochimice ale unor simptome de psihoză, dar să încerci să dai un diagnostic unui pacient care să excludă astfel de cauze. Diagnosticul se dă adesea pe baza unui chestionar complicat, care se mai și schimbă în timp. Uneori se ajunge, ca în cazul schizofreniei (o altă psihoză majoră, care etimologic înseamnă minte divizață), ca doi pacienți cu același diagnostic să aibă simptome complet opuse. Pe scurt, în cazul schizofreniei, criteriile includ simptome pozitive și negative. Primele se referă pe scurt la halucinații, delir, dar și agitație uneori, iar cele negative se referă la izolare socială, imposibilitate de comunicare. Deci o persoană cu halucinații, delir, care vorbește de extratereștri care-i intră în cap și îl spionează și una care refuză orice contact social, se izolează în cameră, are limbaj sărac, au același diagnostic.
Ce vreau să spun e că psihiatria nu e știință, cum e chimia, biochimia, matematica. Dacă ne uităm, în ultimul timp au început să fie descrise tot felul de condiții patologice din sfera sănătății mentale cu denumiri cât se poate de ciudate (dependența de calculator, de telefon etc). Dar să ne amăgim, lucrurile nu sunt noi. Foucault descrie în celebrele cursuri din anii 70 tot felul de astfel de sindroame, mai ales din sfera criminalității. Multe erau inspirate de personaje din romane și filme. Cine n-a auzit de bovarism? Dar de alcibiadism? Dar psihiatria modernă poate mult mai mult, iar sindroamele sunt ca mașinile și hainele, se schimbă cu moda. Cum spunea Foucault în cursurile lui bolile psihice, cu trimiteri morale, dar izvorâte din necesități juridice și politice, sunt descrise de termeni ”ubuești”. Boala psihică în secolul al XIX-lea era definită de comportament anormal, delir, dar și nesupunerea fața de autoritatea logicii (sau logica impusă prin autoritate). A gândi diferit era formă de nebunie. Cesare Lombroso declara că „anarhiștii au grave stigmate fizice”. Sigur, feministele erau isterice, ca orice femeie care nu se supune patriarhatului. Din nefericire, sistemele totalitare din secolul XX au uzat din plin de psihiatrie. Indezirabilii erau declarați bolnavi psihic și internați în sanatorii. Asta când nu erau de-a dreptul eutanasiați după moda nazistă. Homosexualitatea a fost considerată boală psihică până în 1973, când lobby-ul homosexualilor, ca urmare a luptei pentru drepturi civile, a determinat scoaterea homosexualității din ghidurile psihiatrice.
Nebunia poate însemna orice și mai ales oricând, dar asta înseamnă că nu există? Nicio problemă, a existat și un astfel de curent în psihiatrie. Acest curent a dus la desființarea multor paturi din spitalele de psihiatrie, și la eliberarea unor cohorte de pacienți pe stradă. Psihiatria cu spitalele de psihiatrie e un fel de istorie a abuzului din istoria umanității în miniatură. De la bătaia cu vâna de bou, la dușurile reci, șocurile electrice care duceau la fracturi și la simptome incredibile, la lobotomie și comă insulinică, chiar scoaterea dinților, bolnavii psihic au fost cobaii experimentelor medicale inumane, pe care s-au testat teorii mai mult sau mai puțin aberante. De notat ar fi viziunea umanistă a lui Matei Basarab care spunea că bolnavii psihic trebuie îngrijiți la mănăstire, nu abuzați, pentru că oricum sunt bătuți de soartă.
Totuși, există nebunia? Cum se poate deosebi de ceea ce doar pare nebunie? Din păcate există. Și cea mai bună definiție pe care o cunosc e veche de mii de ani. ”Ira furor brevis est” adică mânia e nebunie scurtă. Putem avea stări de manie de oboseală sau chiar de foame, putem fi foarte triști, dar depinde cât durează. Dacă simptomele rămân și alterează în continuare comportamentul (în psihoza bipolară pacientul ajunge să aibă simptome care seamănă cu demența, dar care dispar cu tratament, după ce criza trece), atunci e o problemă reală. La fel, febra sau unele substanțe psihotrope (inclusiv canabisul în cazuri rare) pot da halucinații. Dar dacă halucinațiile persistă, începi să-ți pui întrebări. Simptomele pot deveni foarte grave, cu o deteriorare foarte puternică a comportamentului.
Și totuși, delirul, lipsa de raționalitate nu pot fi considerate semn al bolii psihice prin ele însele. Lipsa de logică nu intră în ecuația nebuniei. Să ne gândim la câți oameni credeau și încă cred aberații, foarte ușor contrazise de fapte verificabile. Cum să crezi că vrăjitoarele pot schimba prognoza meteo? Dar cum să crezi că nazismul și comunismul au vreo bază logică sau că pot funcționa? Cum să crezi în rase inferioare, unde îi incluzi și pe unii asemănători cu tine? Europenii provin, printre altele, printr-o migrație din Orientul Apropiat. Adică vrei, nu vrei, ești un pic evreu. Dacă partea cu genele e ceva nociv, teoria nu se susține. Dacă partea culturală e ceva nociv, aici influența culturală a Orientului Apropiat, încă din Antichitate, dar și apoi, inclusiv a evreilor, nu se poate nega. Și atunci ce condamni?Cu comunismul ca sistem de stat e încă mai simplu. Cum să crezi că merge un sistem cu un singur partid, fără instituțiile despre care există date istorice vechi și recente care spun că exact aceste instituții sunt făcute ca să apere societatea de abuzurile la care se ajunge când există monopol asupra puterii?
Dar nu putem considera nebuni oamenii care sunt nostalgici față de comunism și care admiră nazismul.
Oamenii normali cred aberații, mai ales dacă sunt impuse de autoritate. Mai mult, îi cred nebuni pe cei care se revoltă, care detectează imediat nedreptatea sau lipsa de logică. În experimentul în care un actor pretindea că e supus la șocuri electrice de către un subiect, la îndemnul experimentatorului, și care creștea tensiunea la comandă, deși actorul țipa din ce în ce mai tare, rezultatele arată că oamenii submisivi, complianți față de autoritate, erau cei nocivi față de un congener. Cei care contestau autoritatea erau cei care nu acceptau aceste ordine. Cine a fost considerat nebun în istorie și cine normal? Uneori e declarată nebunie pur și simplu o verigă lipsă în raționament. Dar uneori veriga lipsă pe care unii nu o văd, e pur și simplu o informație pe care ei nu o au. Dar de cele mai multe ori, nu e nevoie de atât. Pur și simplu contestarea autorității, chiar dacă e legată de cutume ilogice, e ceva care sperie.
Bolile psihice, chiar dacă ne gândim doar la simptome, sunt ceva tipic uman. Sigur, și animalele pot avea comportamente aberante date de patologie. Virusurile (turbarea), dar și alte substanțe, chiar hormoni, pot avea efecte similare și asupra lor. Dar ceea ce ar fi boli psihice nu au fost descrise la alte animale, inclusiv la rudele noastre cele mai apropiate. Ce e interesant e că se pare că nici oamenii din societăți tradiționale de vânători-culegători nu fac boli psihice. Ele apar după practicarea agriculturii, cu alte cuvinte, sunt boli ale civilizației. Mai mult, oamenii care pleacă din societățile tradiționale, nu neapărat de vânători-culegători, au o incidență mult mai mare a bolilor psihice, în special în a doua generație. Să fie pur și simplul stresul cumplit al autorității? Ce au în comun societățile tradiționale e că au relații puternice interindividuale, dar sunt mai egalitare.
Ar fi ceva ce leagă umanizarea de nebunie, mai precis de riscul de a dezvolta boli psihice? Adică factorii care au intervenit în umanizare ar fi putut interveni și în apariția bolilor psihice. Într-adevăr, metabolismul uman are niște particularități care ar fi la originea mai multor caractere tipic umane, inclusiv riscuri de a dezvolta anumite boli, printre care bolile psihice, care ar avea și puncte comune între ele: Bolile psihice ar fi cumva unificate de anumite particularități metabolice, legate de căi de semnalizare importante în creșterea și diferențierea celulară. De la autism, la schizofrenie și tulburări afective, dar și maladia Alzheimer, o astfel de cale metabolică ar fi afectată. Conform acestei ipoteze, orice boală psihică ar fi un fel de diabet, hipoglicemie a creierului. Astfel, bolile care ar afecta comportamentul uman ar fi produse secundare ale evoluției, ale umanizării. Aceste căi ar afecta metabolismul glucidic, extrem de important pentru creier. De asemenea, defecte ale lipidelor, inclusiv ale mielinei, ar fi implicate.
Numai că, printre bolile specific umane sunt și bolile autoimune. Sistemul imunitar la om are niște particularități. Efectiv, ai putea spune că are frânele defecte. Și într-adevăr, legăturile dintre boli psihice și inflamație, în special autism, dar și demențe, capătă teren. Interesant cum o cercetătoare care studiază schizofrenia, când a suferit o inflamație sistemică din cauza unui tratament cu radiații pentru cancer, nu a făcut în clar această legătură în cartea despre experiența respectivă (Barbara K. Lipska). Legătura cu semnalizarea dopaminică (cunoscută în schizofrenie) ar decurge tot din adaptarea sistemului la stres. De fapt în schizofrenie e o lipsă de dopamină, receptorii dopaminergici sunt mai numeroși probabil din cauza asta. Mai mult, stresul prenatal, de tipul hipoxiei, determină o creștere a numărului de receptori de dopamină (Civilizația foametei/ o altă abordare a umanizării).
Cu alte cuvinte, bolile psihice, cu un puternic suport biochimic, ar proveni din adaptări nereușite la situații de stres. Dacă ne gândim că dopamina e molecula plăcerii, nebunia ar fi o mare sensibilitate la plăcere, tocmai din lipsa ei. Dopamina, care dă agitație într-adevăr, ar fi molecula explorării, a agitației în scopul rezolvării problemelor.
Avem nevoie de o altă abordare în cazul tratamentului, o altă abordare a înțelegerii nebuniei. Și totuși, cum reușim să prevenim comportamente periculoase în cazul polițiștilor, militarilor care poartă arme, dar nu numai? Testele psihologice și-au dovedit deja eficiența. O metodă ar fi tratamentul cu substanțe care să mimeze simptomele bolii. Amfetaminele sunt folosite pentru modelul schizofreniei. Mai mult, unele substanțe psihotrope determină manifestări psihotice diferite, probabil în funcție de genele indivizilor.
Dincolo de substanțe, ar putea fi mimate situații de criză, care să conducă la un răspuns similar cu cele care poate apărea în situații reale. Testele se fac în condiții de relaxare, care nu au legătură cu cele în care există un risc de comportamente periculoase.
Dar înainte de toate, atitudinea față de bolile psihice ar trebui să se schimbe. Sunt boli organice, nu ale sufletului, care se reflectă în comportament. De aici până la demonizări și exorcizări, care au bântuit istoria psihiatriei, nu e decât un pas.
Bibliografie
Civilizatia foametei – O alta abordare a umanizarii – Amalia Diaconeasa, ed 2014 – eMAG.ro
Carte ”Monstrii in istorie si literaturaT de Alexandru Ionascu – eMAG.ro
Nebunie si vindecare – Barbara K. Lipska – 9786064006158 – Libris
INDICAȚII DE CITARE:
Amalia Diaconeasa, „Misterul uman al nebuniei ” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 