Iluzie vs realitate. Cum trăim cu ele
Ce e real? Cum arată de fapt lumea? Nimic nu e ceea ce pare. De fapt realitatea e cu totul altceva decât ceea ce percepem noi prin simțuri. Realitatea unei albine e diferită de a noastră. Albinele văd în ultraviolet. Câinii nu văd curcubeul, dar lumea lor e plină de mirosuri. Creierul lor, ca și în cazul altor mamifere, de fapt a majorității mamiferelor, e, în primul rând, un creier al mirosurilor. Lobii olfactivi sunt mari, iar lobii optici sunt mici, spre deosebire de creierul nostru de mamifere diurne. Mamiferele au început ca animale nocturne pentru că ziua era… a dinozaurilor. Dacă ei au urmași, aceia sunt păsările. Și lumea lor, foarte vizuală, e iar greu de înțeles pentru noi. Dinozaurii, ca și păsările, probabil vedeau mult mai multe culori decât noi, făceau diferența între nuanțe pe care noi nici nu am ști să se denumim.
Și ca totul să fie încă și mai complicat, există interacțiuni în afara simțurilor oricărei ființe de pe Terra. Nicio ființă nu poate vedea lungimi de undă foarte mici, asociate cu energii foarte mari: Și ca totul să fie și mai greu, dincolo de o anumită lungime de undă, nu mai e posibil să ai nicio informație prin niciun sistem. Deși microscopul electronic are o mare putere de mărire, totuși nu putem vedea atomi și molecule mici cu ajutorul lui. Dacă ceva e mai mic decât lungimea de undă pe care o folosim, lumea devine invizibilă. Cele mai importante lucruri și interacțiuni, cu cele mai mari energii, ne sunt total invizibile. Noi, oamenii, nu vedem cu ajutorul propriilor simțuri nu doar virusuri și bacterii, dar nici atomi și molecule, nici radiații cu energie mare cu ajutorul uneltelor inventate de noi.
Dar avem oare ideea de ce altceva nu vedem? Dacă există alte interacțiuni în natură de care noi nu avem habar, dar ele în realitate joacă un rol foarte important în viața noastră? În viață, în general. Dacă ceea ce ne-ar putea ucide sau ne-ar salva miraculos ne scapă … printre simțuri?
Lumea nu e ceea ce știm, ceea ce vedem și simțim. Ne putem măcar imagina ce e? Cum e, de fapt? Nu. Totuși, prin știință asta încercăm, să ne apropiem cât se poate de mult de realitate. Inventăm mijloace pentru a vedea ceea ce nu e de văzut. Creăm teorii care să ne ajute să vedem rațional dincolo de simțurile și cunoașterea noastră prin intermediul lor. Știința e goana după lumea reală. Dar există ceva dincolo de ce ne putem imagina. Lumea subatomică e ceva în care intuiția noastră, bazată pe ceea ce știm deja și ce ne putem imagina, e inutilă. De fapt ne încurcă. ”Uitați orice idee despre lume voi ce intrați aici!” ar trebui să li se spună celor ce studiază lumea subatomică. Lumea cuantică nu seamănă cu nimic din ce știm sau ce ne putem imagina. Ajungem la ea doar prin intermediul formulelor.
La nivel macro lucrurile nu stau prea diferit. Mai mult, de aproape un secol, chiar ideile științifice despre lumea subatomică și univers nu doar că sunt diferite, dar sunt și contradictorii. Teoria relativității, care se aplică universului e în contradicție cu mecanica cuantică. Se poate spune că fizica modernă e într-o mare criză de aproape un secol, cum ar spune Kuhn. Numai că o teorie care să le pună în acord, acceptată general, întârzie. Percepția noasră despre limitele naturii la nivel micro și macro, fie ea și matematică, e într-o mare dilemă. Cu alte cuvinte, percepția noastră asupra lumii nu doar că e indirectă, incompletă, dar se și clatină.
Totul ar fi acceptabil dacă măcar la nivelul nostru, unde mecanica newtoniană e încă valabilă, am stăpâni realitatea.
Știm că nu știm mai nimic și în micul nostru interval de temperatură, gravitație etc, în care ne-a adus evoluția. Chiar simțurile noastre precare nu doar că sunt limitate, dar deformează și creează realitatea. Imaginea creată în ochii noștri e răsturnată. Creierul cu softurile din dotare o ajustează, astfel ca noi să nu vedem lumea cu susul în jos la propriu. Creierul, dar și ochiul, creează imagini, umplu goluri ca noi să vedem lumea așa cum o vedem. De exemplu, nu vedem pata oarbă, acolo unde de fapt retina nu creează nicio imagine. Imaginile noastre ar trebui să aibă găuri negre în dreptul acelei pete, dar acest lucru nu se întâmplă. Minciunile pe care ni le spune creierul și ochiul, că imaginile pe care le vedem sunt reale, devin evidente în cazul unor sindroame în care se pierde vederea, descrise foarte bine de Oliver Sachs în Halucinații. Oamenii care își pierd vederea încep să vadă imagini ciudate, repetitive, de exemplu mulți pitici, colorate, ca un imprimeu. La fel, cinematografia și televiziunea se bazează pe o imperfecțiune a ochiului nostru. Imaginea rămâne o perioadă pe retină, astfel noi percepem imagini disparate ca o mișcare continuă unde de fapt ar trebui să vedem doar poze.
Deci, uneori imperfecțiunea simțurilor (chiar și în cadrul speciei noastre) merge mult mai departe. Iar normalitatea e legată exact de capacitatea de a fi păcălit de simțuri. Testul măștii goale diagnostichează cu mare acuratețe schizofrenia. Dacă arăți un film cu o mască goală rotindu-se subiecților ”normali” (în cazul ăsta sănătoși care nu au fost diagnosticați cu schizofrenie), ei văd și în cazul spatelui concav al măștii tot o față normală, cu trăsături în relief. E absolut extraordinar, chiar și pentru cineva care știe cum stau lucrurile. Știi că acolo e un gol, vezi cum se rotește, dar nu scapi de iluzie, chiar dacă ești conștient de ea. Creierul te minte privindu-te în ochi, cum se spune. Deși și ochii te mint la rândul lor. De unde vine iluzia asta? Se pare că pacienții cu schizofrenie nu au percepția privilegiată a fețelor. Ei nu ar accesa o zonă temporo-parietală, spre deosebire de subiecții sănătoși. Dar poate lucrurile sunt mai adânci, afectarea percepției și capacitatea de a vedea detalii ar putea fi responsabile. Ideea e că și alcoolul (starea de ebrietate) și drogurile corectează această iluzie. Deci ceea ce anticii spuneau cu ”în vino veritas” ar putea ascunde mult mai mult adevăr. Legătura cu divinitatea prin droguri are un alt înțeles, la fel și nebunia sacră.
Dar nu numai schizofrenicii, și oamenii depresivi văd realitatea mai bine decât cei optimiști. Multe studii de psihologie, citate de Cordelia Fine în ”Creierul pe cont propriu” susțin această idee. Poveștile în care se spune că dacă vezi realitatea se întâmplă ceva rău, inclusiv Biblia, au un mare sâmbure de adevăr. Anticii păreau să realizeze acest adevăr dureros. Adevărul nu eliberează, ci uneori ucide. Tabu-urile sunt despre a nu spune anumite adevăruri, a nu numi anumite lucruri sau fenomene. Inițierea era despre dezvăluirea unor astfel de adevăruri unor grupuri sau caste. În culturile vechi se vorbește adesea despre dezvăluirea unui adevăr care trebuia ascuns altor membri ai comunității. Dacă li se dezvăluia, efectul putea fi mortal. Și despre accesul femeilor la Muntele Athos se spune că e mortal. De ce nu au voie femeile acolo? Pentru că ar putea fi mortal pentru ele. Sigur, și aici, ca și în alte cazuri, moartea ar putea veni pentru cei care țin secretul sau pentru sistemul creat de ei.
Dar ascunderea adevărului nici nu ar fi o mare problemă pentru cei mai mulți. Oamenii vor minciuni frumoase (și sunt industrii de miliarde care le vând), nu adevărul, care e greu de acceptat de cele mai multe ori, și e adesea doar pentru inițiați. În seria ”Twilight zone” am văzut un episod în care oamenii înnebuneau după ce li se spunea un anumit secret. Care era acel secret? Cel mai probabil acela că viața nu are rost. Cel puțin din punctul nostru de vedere.
Cei care neagă evoluția (nu mecanismul ei, aici lucrurile sunt mai nuanțate), adică pur și simplu filiația speciilor unele din altele fac parte din această categorie. E curios că unii oameni foarte tribali în gândire nu fac legături între membrii unor ginți și triburi (animale sau vegetale). Dar mecanismul e legat tot de adevăruri inacceptabile. Unii nu vor să accepte că sunt cimpanzei nuzi cu creierul mai mare și cu mai puțină forță (mult mai puțină). Nu vor să creadă că viața asta e tot ce avem, și mai ales că n-are niciun rost pe care noi să-l vedem sau înțelegem. Dacă stai să te gândești chiar e înnebunitor. Numai că oamenii care acceptă așa ceva dispun de iluzii puternice (tot iraționale) care să-i facă să ducă vieți împlinite și adesea lungi fiind conștienți de aceste lucruri. Oamenii de știință sunt cel mai adesea atei. Dar ei cred în știință și în puterea societății de a se autodepăși și îmbunătăți. E ceva irațional, sigur. Știința însăși, conform unor studii, e un demers irațional. De fapt nu e nevoie de studii ca să înțelegi asta. Cercetarea științifică e ceva îngrozitor de riscant ca rezultate, care nu poate fi planificat. Și uneori rezultatele reale nu apar timp îndelungat, în ciuda eforturilor. Dar irațional e și să-ți imaginezi că simțurile și rațiunea ta de om te vor ajuta să înțelegi realitatea, fie și cu mijloace artificiale. E nevoie de mult optimism pentru asta. Optimismul e nebunia celor ”inteligenți” (adică a celor capabili de a face știință și filosofie). Dar cum se vede, adesea ei se înșeală. Ei au mai puțină luciditate când vine vorba de probleme sociale. De fapt e o adaptare la natură și alta la societate. A doua nu se bazează pe rațiune, pe un feed back clar cu natura, ci pe comportamente vechi, apărute la specii adaptate unui alt mod de viață. Societatea oamenilor nu e departe de dresarea leilor. De fapt e încă mai periculoasă.
În concluzie, trăim în iluzii cu ajutorul cărora vrem să înțelegem realitatea. Vrem să vedem cu ochii care ne mint și creierul vizual care minte asupra lumii așa cum e. Dar iluziile sunt tot ce avem. Și uneori sunt adaptative, cel puțin pe termen scurt. Iluziile te pot ajuta să supraviețuiești, ca și minciunile. Mai ales dacă ți le spui tu.
Bibliografie
https://youtu.be/01LMFFpAWYM Schizophrenic Brains Not Fooled by Optical Illusion | WIRED
INDICAȚII DE CITARE:
Amalia Diaconeasa, „Iluzie vs realitate. Cum trăim cu ele” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 