ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Amalia Diaconeasa

Iertarea nu există

A învăța să-ți ceri scuze face parte din educația timpurie în cultura noastră. Nu e ceva general, unii nu învață asta niciodată, ceea ce foarte frustrant pentru cei din jur. Dar, de obicei, dacă faci ceva greșit, fără intenție rea, dacă produci un inconvenient cuiva (de exemplu lovești persoana  accidental, o stropești, spargi un pahar sau o farfurie, ridici tonul, spui ceva adevărat, dar care jignește sentimentele cuiva) e civilizat să-ți ceri scuze. Arăți regretul față de un comportament uman nereușit, față de imperfecțiunea umană.  De fapt în unele limbi chiar scuzele echivalează cu a-ți părea rău pentru un astfel de comportament. Dar dacă e ceva mai grav, atunci trebuie să-ți ceri iertare. 

Am văzut primele cereri de iertare în filme istorice, de obicei cu acțiunea în Evul Mediu sau Antichitate. Era acel gen de filme care acum ar necesita acordul părinților., dar care în epocă am auzit că le făceau „sânge rău” și bunicilor.  In comunism, copiii erau feriți de orice aluzie sexuală sau nuditate, dar nu de violența extremă. Oricum, la noi  era mai bine decât la alții. Măcar la noi, spre deosebire de Libia, execuțiile nu erau transmise la televizor de pe stadion, unde aveau loc. Dar aveam și noi parte de decapitări și altfel de execuții istorice. 

Ce era șocant pentru un copil era că, de obicei, condamnații cereau iertare și îndurare. Mi se părea ceva inutil și irațional. Oare ei nu știau că acele cuvinte nu au niciun efect? Poți sa te rogi oricât, soarta ta va fi aceeași. Știam din alte filme. Nimeni nu se îndura de condamnați.

Atunci, cu ochii de copil, nu aveam idee cât de irațional e comportamentul uman, cât de iraționali sunt adulții. Mi-era clar ca iertarea nu există. Dar nu știam ca exista altceva. Exista supunerea, umilința. De fapt toate personajele din acele filme istorice nu cereau ceva, ci ofereau: umilință. Umilința era ceea ce ar fi putut impresiona. Nu se apela la mila, la empatie, ci la supunere. Umilința, adică supunerea, era ceea ce putea schimba situația. Nu doar la oameni, ci și la animale. De fapt  cele mai multe ” păcate” ale speciei noastre vin din faptul că suntem primate. De umilință ( supunere) știu și alte animale. Dar  în intrigi și conspirații suntem experte noi, primatele. Și de obicei, condamnații din filme erau vinovați de complot real sau imaginar. Voiau o schimbare a ierarhiei, a statusului social, a ordinii sociale. Și atunci erau pedepsiți. De obicei lupta pentru libertate asta e, schimbare a ierarhiei și a ordinii. La animale există ierarhii, dar lupta pentru putere e măsurarea forțelor la propriu. Când animalul mai slab își recunoaște înfrângerea, își arată supunerea și lupta se termină. La om, cu proiecțiile pe termen lung, se dorește evitarea unor astfel de confruntări și conservarea ierarhiei pe termen cât mai lung. Deci a-ți cere iertare înseamnă a te umili, arăta slăbiciune, supunere. Ca și când  ți-ai fi expus jugulara, dacă ai fi fost lup, de exemplu. 

Timur Lenk l-a plimbat pe Baiazid într-o cușcă de fier (conform legendei). Nu exista alt scop decât supunerea lui. Umilința însemna terminarea luptei. Regele Darius a cerut pământ într-o glastră ca semn al supunerii, dar grecii au refuzat. Restul e istorie. 

Faptul ca iertarea e umilință se vede din faptul ca unora cărora  li s-a oferit șansa renunțării la revendicări sau chiar retragerea unor declarații în sensul iertării ( amnistiei) au refuzat oarecum, de exemplu  Giordano Bruno. El nu a retractat nimic, precum Galileo Galilei. Există multe cazuri de oameni „demni” care nu s-au umilit și au acceptat condamnarea cu seninătate. Era modul lor de a nu se arata învinși, chiar dacă își pierdeau viața. Atacul la ierarhiei, la statu quo rămânea, chiar dacă ei dispăreau. 

Printre măsurile de evitare a confruntărilor și menținere a statu quo-ului, sigur, codurile legale, susținute de puterea militară, dar și religioasă, au jucat un rol important. S-a ajuns la standardizarea greșelilor, la standardizarea pedepselor și deci și a iertărilor. Greșeala se plătește, de multe ori la propriu. Primele coduri legale conțineau plăți compensatorii materiale. Orice greșeală avea un preț. Închisoarea care e și acum o pedeapsă (compensație) e de fapt un fel de sclavie temporară. O sursa a sclaviei era datoria. Unii datornici deveneau sclavi. 

Și acum, în unele culturi, în general patriarhale, chiar și viața unui  om se plătește. Hamurabi, apoi culturile vecine, stabilesc coduri de compensare pentru greșeli de comportament. Se pune accentul pe pagubă, nu pe aspectul moral al infracțiunii. 

Mai târziu, în creștinism, evitarea modificării statu quo-ului apelează la un sistem complicat de standardizare comportamentală, axată pe evitarea păcatelor. Acum unele greșeli au implicații ezoterice complicate. Omul e expus culpabilității față de puterea divină. Pedeapsa, de data asta, depășește orice neplăcere din lumea asta, ci e eternă, într-o altă lume, din care nu se mai poate evada. 

Pentru oamenii din alte culturi, cum ar fi cele indigene americane, ideea de „păcat” e de neînțeles. Limbile vechi, cum e basca, despre care se crede că datează din paleolitic, a împrumutat din latină cuvântul pentru „păcat”. E curios să auzi într-o limbă în care nu înțelegi nimic ” pecato mortale” ( vezi filmul vorbit in bască Toate lunile).

Ideea de păcat te face să te simți vinovat, deci umil, supus. Fiind supus,  devii manipulabil. Se spune că o diferență importantă între catolicism și ortodoxism e faptul că, în ortodoxism, omul e fără demnitate, născut păcătos, adică vinovat. De fapt Imperiul Roman de Răsărit oarecum centralizat, opresiv, cu o taxare împovărătoare, avea nevoie de acest tip de supunere. Drept urmare, mulți cetățeni au ales să devină musulmani pentru a scăpa de multitudinea de taxe. 

Islamul a inventat alt sistem de menținere a supunerii, adică gestionarea a culpabilității. Eliberarea de vină, păcat, nu mai e individuală, ci colectivă. Oamenii trebuie să lucreze în acord global, adică să-și tragă vecinii de mânecă pentru comportament păcătos, dacă vor recompensa eternă din paradis. 

Dar oricât de înspăimântătoare ar fi fost chinurile eterne din iad, vechea metodă a compensației materiale a fost readusă în funcție in Europa Occidentală. Indulgențele, prin care păcatele erau iertate, și care erau de vânzare, l-au înfuriat pe Luther și au dus la Reformă, pentru a crea un sistem încă mai imoral. La falsitatea și imoralitatea societății contemporane lui, Luther a răspuns cu cruzime și misoginism extrem. 

Sistemul iertării și pedepsei în această  lume, dar și în cea viitoare, vine, în societățile patriarhale,  din ritualizarea confruntărilor între masculi. 

O civilizație matrilineală ( matriarhală) ar fi avut probabil un cu totul alt tip de sistem juridic. Deși știm câte ceva despre societățile matrilineale contemporane, nu avem idee despre cum arăta un cod de legi într-o civilizație precum cea cretană. Și între femele se stabilesc ierarhii, dar pe alte criterii. Și femele își reglează conflictele. Ar arăta iertarea într-o societate dominată de femei altfel? Se spune că femeile nu iartă pentru că nu uită. Dar studiile arată că nu se bucură atunci când văd pedepsirea fizică a cuiva care le-a făcut rău, spre deosebire de bărbați. Adică sunt mai puțin răzbunătoare. 

Pentru unii a ierta înseamnă a uita. De fapt nu te mai interesează acel prejudiciu, lucrurile s-au schimbat, nu mai înseamnă același lucru pentru tine. Nu intervine reabilitarea morală a criminalului, nici schimbarea lui, ci doar sentimentele victimei. Prescrierea unei crime intră în aceasta categorie, absolut nonintuitivă. Genocidul nu se prescrie. Dar, dacă prin absurd ar apărea autorii unor masacre din Antichitate, cum a fost cel din Corfu, noi i-am putea ierta? Ar fi mai puțin o crimă ceea ce au făcut? Chiar dacă victimele nu ar fi trăit oricum până acum.

Justiția actuală pare în continuare imorală și superficială, parcă făcută de oameni fără prea multa conștiință, cu un simț al dreptății precar. 

Fața de Vechiul Testament, în care ochi pentru ochi și dinte pentru dinte părea o reglare a de conturi în regulă, în cultura noastră, după dreptul roman contează intenția criminală (mens rea). Să fie influența unei culturi în care măcar numele genților erau feminine? Moral ar părea ca orice persoană cu intenție rea, chiar dacă nu produce efecte foarte nocive, din diverse motive care nu țin de intenția sa, să fie pedepsită la fel ca una care ajunge sa ucidă. Pedeapsa ar fi excluderea din societate, adică exilarea. O persoană antisocială nu are ce căuta în societate. Altminteri, orice accident  fără intenție, oricât de regretabil, cu orice efecte, e doar un accident. 

A ierta în romana vine din libertare, a elibera. Persoanei iertate i se dădea libertatea. Dar se spune că iertarea eliberează. De fapt eliberează victima de stresul traumei. Dar a ierta în cazul în care a existat o intenție criminală clară, izvorâtă din disprețul față de oameni,  care poate fi recurentă,  sfidează ideea de cauză-efect. Un antisocial rămâne la fel de periculos. Reeducarea, în care credeau comuniștii, dar pe care se bazează sistemul penitenciar modern, e adesea un mit. 

În alte limbi europene, cuvântul pentru iertare,  cu originea în latina medievală, derivată din latină târzie, duce cu gândul la dar (pardonare). În engleza are aceeași etimologie. Adică cuiva i se dăruia libertatea, inclusiv  de orice datorie.

 Iertarea ca atare nu există. Iar ceea ce numim „iertare” e eliberarea  unei persoane în schimbul unei recompense materiale, a unui serviciu, a hrănirii  orgoliului  unui potentat sau a liniștii sufletești a celui vătămat. Iertarea e o afacere, un schimb. Dar rolul ei e important în reglarea conflictelor în societate. 

INDICAȚII DE CITARE:

Amalia Diaconeasa, „Iertarea nu există” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.