Genele nu sunt egoiste, dar empatia e pentru Socrate
Ce e empatia și de unde vine? Empathy apare în 1909 în limba engleză, fiind o traducere din greacă a unui termen german, Einfuehlung, fiind introdus de un psiholog britanic, Edward Titchener. Cuvântul vine de la en ”în” și pathos, ”simțire, pasiune, suferință”. Dar original se referea la psihologia artei, la transmiterea artistică a unui sentiment. În neogreacă există un termen similar, de fapt ceea ce se numește false friend, care se referă la prejudecată, ranchiună, ură față de cineva (un fel de ură viscerală). La mijlocul secolului al XX-lea, în engleză și apoi alte limbi, empathy capătă sensul pe care îl cunoaștem azi.
Există empatie în lumea animală? Cum a evoluat sentimentul în lumea animală și în societățile umane?
Richard Dawkins, un biolog britanic care e un fel de zeu al ateismului, a scris o carte de vreo 500 de pagini, ”Gena egoistă” (The Selfish Gene) ca să explice acest sentiment în lumea animală, de fapt în evoluție. Cartea e un limbo incredibil al explicării bizareriei unui comportament care chipurile contrazice darwinismul. Ca să citez tot din Dawkins, despre ce darwinism e vorba? De ceea ce a scris Darwin pe bune în cărțile lui sau despre caricaturile darwiniste care au ajuns în cultura populară? Inclusiv sintagma ”survival of the fittest” nu aparține lui Darwin sau lui Wallace (codescoperitorul teoriei evoluției prin selecție naturală, deși poate ordinea ar trebui să fie inversă), ci unui lamarckist american, Herbert Spencer.
Dar până la urmă ce contează de unde a venit această idee, ca și altele? Important e că empatia, compasiunea, au devenit în viziunea unora probleme greu de rezolvat ale evoluției prin selecție, ca și apariția dintr-o dată a unei structuri complexe, ca ochiul. Dar asta e deja o altă discuție. De fapt, o structură complexă apărută rapid ar pune în discuție gradualismul, și nu evoluția prin selecție. Probabil Wallace și Darwin ar fi fost mirați de ce probleme își pun unii acum. Dar dacă aceste probleme au suport ideologic (Dawkins a fost, cum el însuși se caracteriza privind în urmă, un tory înverșunat care apăra politicile prea puțin prietenoase cu muncitorii ale lui Thatcher) și duc la vânzări de milioane de exemplare, chiar se justifică.
Cum există empatie când orice organism are scopuri egoiste: să supraviețuiască prin competiție cu alte specii, dar și cu indivizii aceleiași specii, și să se reproducă? Și organismele sunt conduse, nu-i așa, de gene, de care autorii evoluției prin selecție nu au știut niciodată. Cum a apărut o genă care să determine empatia? Ar fi fost o genă defectivă, conform teoriei (interpretată de ei). Și așa Dawkins explică faptul că genele, care conduc organismele dispozabile, care nu sunt altceva decât gazde temporare și neimportante ale genelor (atenție, nu doar virale, ceea ce mai avea sens), adoptă uneori un comportament altruist din motive…egoiste. Competiția există, și e la nivelul cel mai de jos al organizării materiei vii, dar genele tocmai din egoismul lor nemăsurat, se aliază cu alte gene ca ele să se replice cât mai mult. Exact cum fac canotorii care își aleg colegi de barcă puternici, ca să câștige probe sportive.
Dacă ar fi așa, dacă săgeata evoluției și implicit, a complexității ar depinde de capacitatea de replicare a genelor, organismele complexe nu ar exista. Cu cât un organism e mai complex, cu atât crește și se reproduce mai încet și are mai puțini urmași. Adică evoluția spre complexitate e istoria ratării genelor. Și ratarea ar include și empatia. La câte defecte s-au acumulat, la câte eșecuri, empatia nici nu mai contează.
Și dacă această contradicție internă ar fi singura problemă a acestei paradigme… Din 1976, când Dawkins a scris ”Gena egoistă”, multe s-au întâmplat. Și nu în beneficiul ideii lui. Ceva incredibil a avut loc, adică secvențializarea genomului uman, o realizare tehnologică extraordinară, care se preconiza să fie încheiată cu câteva decenii mai târziu. Îmi aduc aminte de când s-a încheiat acest proiect extraordinar. Sunt dintre cercetătorii din toată lumea care au comandat în prima linie (și gratis) cartea și CD-ul cu genomul uman. Eram foarte tânără, probabil dacă aș fi avut altă vârstă, aș fi fost mai precaută. Colegii mei mai maturi văzuseră multe mode în știință, le văzuseră venind și plecând. De atunci au trecut mai bine de două decenii. Și știm mai multe despre bolile genetice? Despre caractere genetice importante, inclusiv comportamentale? Nu. Puține boli genetice arată așa de bine și curat precum cele din manualele de genetică. Cele mai multe sunt îngrozitor de complexe. De exemplu, diabetul de tip II e dat de multe gene, cu pondere mică, diferite în diferite populații.
Dar cel mai important lucru e că de atunci și până acum… nu am aflat prea multe despre cum funcționează genele. S-au secvențializat multe genomuri ale multor organisme, toată lumea s-a implicat în secvențializare (așa se întâmplă când metoda devine rutină și evaluatorii de granturi au o reacție pozitivă la o direcție de cercetare), dar tot nu știm ce caracter au genele. Oricum, egoiste nu par și nici nu au puterea cu care au fost investite de cei ce se numesc neodarwiniști.
Mai mult, viziunea asupra genelor e una prea puțin materialistă sau chiar idealistă. Seamănă cu ideile lui Platon, despre formele esențiale, cum zice Rupert Sheldrake în „The Presence of the Past”. În realitate, genele par mai degrabă un fel de registru contabil al celulei, ceva care dă stabilitate biochimică. Viața se desfășoară în citosol, acolo au loc reacțiile. Fără informația care se conservă în gene, lucrurile pot degenera rapid. Dacă genele țin de contabilitate, clar nu e vorba de contabilitate primară. Cum ar zice Raymond Chandler, porcii ăștia (aici contabilii) știu întotdeauna să complice lucrurile. Cum evoluția e istorie fără documente, avem noi idee câte reguli contingente s-au schimbat într-un miliard de ani de când e viața? Câte reguli ale ANAF-ului genetic s-au modificat lăsând urme greu de descifrat? Poate niște experți contabili de tipul celor care l-au prins pe Al Capone ar prinde niște fire mai pline de sens despre cum isprăvile lor importante din trecut care au dus la ce vedem azi. Dar slabe speranțe să găsească mai multe sentimente și mai mult ideal decât în orice arhivă contabilă. Totuși, nu ne facem iluzii că tot ce s-a întâmplat din anii 2000 să schimbe optica celor care văd egoismul ca scopul unui organism.
Genele cele mai multe de pe planeta asta sunt cele ale bacteriilor, ele fiind replicatorii perfecți, care există în toate mediile. Și acele ființe microscopice, fără nucleu, sunt animate de un mare altruism. Dacă una a descoperit cum să digere o substanță imposibilă (cum ar fi camforul) sau cum să anihileze o otravă (antibioticele), transmite informația tuturor rudelor și prietenilor ei din mediu. Prin intermediul cui? Al genelor ambalate în niște învelișuri care le protejează un pic de mediu și le dau șansa de a călători, numite elemente genetice transpozabile. Gene egoiste nu am prins, dar altruiste (depinde din ce punct de vedere privești situația), da. Până și virusurile bacteriene pot avea roluri altruiste. Până să ucidă bacteria, îi transmit câte o genă utilă de la victima anterioară.
Piotr Kropotkin, care a fost doar unul dintre autorii de la finele secolului al XIX-lea, când toată lumea acceptase evoluția, dar unii încă se îndoiau de mecanismul selecției naturale, a combătut ideea competiției perpetue din lumea vie. Nu doar că într-ajutorarea există la multe specii, iar la om un anumit mediu social, de fapt politic, ar fi inhibat-o, dar în multe ecosisteme competiția perpetuă nici nu și-ar avea rostul, fiind foarte puțin populate. Competiția continuă ar fi distructivă, mai mult, chiar lupta pentru existență, chiar dacă e doar cu elementele, cum ar fi după o iarnă grea, distruge vitalitatea organismelor.
Politica influențează știința. Nu e niciun secret că ideea selecției naturale a apărut pe un teren politic favorabil, iar Wallace și Darwin nu ar fi fost nici pe departe primii care au enunțat-o. În acea perioadă se discutau în Imperiul Britanic legile de ajutorare a săracilor. Era bine, era rău? Ei, foametea din Irlanda a arătat cum era. Dar mulți se închinau, ca și acum, la zeul competiției în economie, la mâna invizibilă și la egoismul cu efecte sociale benefice. De atunci a trecut mai bine de un secol, s-au testat pe scară largă alte politici economice, dar oamenilor le e greu să se întoarcă la bază, cum se spune.
Egoismul nu e o valoare în natură și societate (cele mai multe), dar oare lipsa egoismului e același lucru cu empatia? Animalele și oamenii cooperează, există cooperare între regnuri diferite (bacteriile ne oferă vitamine și alte substanțe, ajută metabolismul plantelor), există simbioză la multe niveluri, totuși empatia e un pic mai mult.
Empatia există la animale. Și nu doar din interes, cum se presupune. Cimpanzeii deschid ușa altui cimpanzeu fără să obțină nimic în schimb. Animalele realizează cumva ce simt altele din fața lor, de obicei dacă sunt înrudite. Acei presupuși neuroni oglindă ar avea rolul de a simți emoțiile altui animal. Dar cine are câine a văzut cum ghicește starea afectivă a stăpânului. Empatia presupune că animalul respectiv realizează cumva ce simte un altul și acționează ca și când ar fi vorba de propriile sentimente.
Aici ar fi vorba poate de un fel de ”conștientizare” a propriilor sentimente și ”conștientizare” a faptului că alt animal, chiar de altă specie, simte ceva similar într-o situație similară. Dar oare alte animale ne privesc pe noi sau pe alții pe care noi îi vedem de altă specie, ca străini de propria specie?
Nu putem vorbi de altruism sau de lipsa lui la animale îndepărtate filogenetic, care chiar pot fi considerate inteligente. Caracatița și calamarul, deși pot rezolva probleme la nivel de vertebrate, nu pot avea empatie. Caracatițele și calamarii se mănâncă între ei în anumite situații. Asta arată că inteligența, rezolvarea problemelor, e ceva legat de funcții motorii, ceva ce a apărut de foarte mult timp. Brațele pe care le controlează separat pot da la caracatiță ca efect secundar motor capacitatea de a rezolva probleme. Dar conștiința ține de sentimente, de ceea ce simți și de ceea ce proiectezi despre ceea ce simți.
De ce nu sunt oamenii suficient de empatici? Oamenii au marea capacitate de a dezumaniza alți oameni. Dușmanul sau străinul nu e om, deci nu-l doare. Cum credeau unii medici care făceau experimente oribile pe negri, pentru ei nu e același lucru. De aici lipsa de empatie, de compasiune față de ei.
Ni se pare șocant cum oamenii se înghesuiau pe timpul Imperiului Roman să vadă lupte de gladiatori și oameni uciși de animale sălbatice în arenă. Se fac tot felul de speculații despre lipsa empatiei în acea cultură. Oamenilor nu le păsa de alți oameni până la creștinism, care aduce mila creștină, care creează o industrie a carității, cu efecte asupra îngrijirii medicale și creării spitalelor. Numai că Evul mediu european era creștin și a inventat ceea ce se numește „torturi medievale”. Execuțiile sinistre erau publice, funcționau ca un fel de divertisment care s-a menținut până recent. Iar în Libia lui Gaddafi execuțiile erau transmise la tv. Similar se întâmpla și în Iranul Ayatolahilor, de inspirație comunisto-islamică, la fel ca Jamahiria Libiană Socialistă. Înseamnă că societatea iraniană și libiană sunt lipsite de empatie, că acolo oamenilor nu le pasă de alți oameni?
Răspunsul ar fi surprinzător. Cum observase Bertrand Russel, de fapt, din Evul mediu european și nu numai, doar violența din societate s-a redus, empatia nu a crescut. Execuțiile și pedepsele corporale sunt interzise pentru că anumiți oameni din societate, cei cu empatie extinsă, cu conștiință, au avut suficientă putere să le interzică, putere pe care nu o aveau și nu o au în societățile totalitare. Dar câți sunt acei oameni? Păi să ne gândim câți apreciază filmele violente care ar șoca spectatorii de acum câteva decenii… Cristian Mungiu a spus că dacă nu apare ceva șocant, eventual violent, în primele minute ale unui film, pierde din audiență.
Erau anticii toți amatori de violență și lipsiți de empatie? Într-unul dintre Dialogurile lui Platon, Banchetul, autorul povestește despre reacția lui Socrate la numărul unor acrobați care, prin figurile lor, se puteau pune în pericol. Socrate era oripilat de acel număr, foarte îngrijorat pentru acrobați. Poate anticii erau mai puțin empatici. Dar depinde care antici, ca și acum, depinde care oameni moderni. Și în Antichitate erau culturi în care compasiunea era o valoare. Ca și acum.
INDICAȚII DE CITARE:
Amalia Diaconeasa, „Genele nu sunt egoiste, dar empatia e pentru Socrate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
