ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Amalia Diaconeasa

Ficțiunea conștiinței

Limbajul ascunde multă filosofie, e un adevăr despre care am mai vorbit. A fi conștient înseamnă a fi cu știință, în știință, a ști că știi. În alte limbi lucrurile stau în mod similar. În engleză, aware înseamnă conștient, cumva treaz. În germană, bewusst are legătură tot cu a ști, rădăcina verbului e ”a ști”. Conștiința presupune să știi că știi ceva. Nu ajunge să știi, ci trebuie să știi cumva că știi. Conștient are legătură cu a fi treaz, a nu dormi. Se vorbește și de ”câmpul conștiinței”, accesat în stare de trezie. Starea de trezie e necesară pentru a fi conștient. Uneori e folosit cu acest sens, alteori a fi conștient se referă la o altă treaptă de ”trezire”. Religiile orientale, ca budhismul, dar și yoga, fac aceste diferențe, acolo se vorbește de niveluri diferite de conștiință.

Conștiința presupune în acest caz să știi nu doar că anumite lucruri se întâmplă, dar să știi și implicațiile lor pe termen lung. Diferența dintre un om conștient și unul căruia i se spune că e inconștient, deși e treaz, nu e sub influența substanțelor care i-ar afecta starea de veghe, sub influența substanțelor care i-ar afecta funcționarea creierului în general sau nu are o boală care i-ar afecta funcționarea creierului, e că unul gândește pe termen lung, în mulți pași, iar altul doar imediat, fără implicații în timp și la distanță. În acest caz, implicațiile au și valențe afective. Ai conștiință dacă te gândești, realizezi, prezici, cum ar afecta faptele tale alți oameni sau alte ființe simțitoare. Un om cu conștiință prezice sentimentele altora și nu le lezează. Deci, oricum ai lua-o, conștiința e cu planuri pe termen lung, inclusiv afective.

Deci, conștiința se referă la starea de veghe, la relația cu mediul, dar și la relația cu propriul creier, cu interiorul creierului. De fapt tot prin intermediul simțurilor care fac legătura cu mediul suntem conștienți. Prin intermediul simțurilor care fac legătura cu mediul exterior, văz, auz, miros, dar și prin intermediul simțurilor care aduc informații din interior, de la mușchi și viscere. Conștiința face legătura dintre interior și exterior. Inima bate mai repede dacă spui o minciună, transpiri mai mult. Conștiința pare a fi legată de foarte multe legături neuronale, e o chestie de legături, de cablaj. Apare atunci când componentele creierului reacționează multe între ele.

Viața e esențială pentru existența conștiinței. Dar viața nu include conștiința. În filmul despre Henrietta Lacks, donatoarea celulelor care au dus la linia HeLa, o fiică a ei se întreba dacă mama ei e în acele celule nemuritoare. Acele celule pot influența conștiința, dar pentru o conștiință întreagă e nevoie de mai mult.

Întrebarea e când apare în viață, în ontogeneză și filogeneză, conștiința. Oare alte animale sunt conștiente? Pentru o lungă perioadă a istoriei, se considera că numai omul are conștiință, adică un alt mod de trezire. Plantele nu au sistem nervos, chiar dacă ele reacționează la factori de mediu, ele nu pot fi conștiente. Animalele vechi din punct de vedere filogenetic, nevertebratele, nu par să aibă conștiință. Unele, deși nu au sistem nervos, nu se poate spune că au creier ca al nostru, al vertebratelor, mai ales al mamiferelor.

Testul conștiinței este acela de a te recunoaște în oglindă. Înafară de cimpanzei, doar delfinii se mai recunosc în oglindă. Alte animale, dacă văd o oglindă, consideră că acolo e un alt animal și încep să-l atace. Asta fac câinii, ceea ce e foarte spectaculos. Delfinii sunt o altă linie a evoluției, niște mamifere acvatice misterioase, dintr-o familie de specii care au dezvoltat un creier foarte mare cu milioane de ani înainte de primate. Delfinii au un comportament complex, o afectivitate complexă (se pare că sunt capabili să se sinucidă, cum arată un faimos experiment cu un delfin care se atașase de un companion uman). Ei au o comunicare complexă între ei, se pare că au nume, iar numele puilor ar fi derivate din numele mamei. Evoluția acestor mamifere acvatice ne-ar putea spune ce anume ar fi dus la dezvoltarea a ceea ce numim conștiință.

Conștiința presupune mult feedback, multă prelucrare a datelor. Apare atunci când părțile creierului reacționează nu doar cu mediul, prelucrează informații din mediu, ci interacționează între ele. Conștiința e un creier în creier. Sau mai multe creiere în creier. Sunt ființe, nevertebrate, care nu au creier, dar ele reacționează la factorii de mediu. Era un fel de castravete de mare, despre care vorbește Sy Montgomery, autoarea cărții ”În mintea unei caracatițe”, care nu are creier în sens clasic, dar care, cum vedea mâncare, se apropia și părea că cere. Oare ce simțea acea ființă căreia i se dăduse și un nume? Ce simțim noi cu ”creierul” nostru din intestin. În intestin e un sistem nervos aproape independent care ia decizii mereu. Digestia e un proces foarte complex, cu numeroase reglaje nervoase și endocrine. Dar ce știm noi despre asta, despre ce se întâmplă în noi? Mai nimic. Asta înseamnă să prelucrezi date, să iei decizii, dar să nu știi că o faci. Păi asta fac acele ființe cu sistem nervos, dar fără creier. Ce se întâmplă la noi cu interiorul, la alte organisme se întâmplă cu exteriorul. Dar oare e doar atât? Și la noi se poate întâmpla să nu fim conșienți de relația cu mediul exterior. În noi, resturi dintr-un creier primitiv, acum nefuncțional, poate determina mișcarea inconștientă și incontrolabilă, extrem de neplăcută, a degetelor de la picioare. Există un sindrom foarte rar, descris în ”În apărarea femeii cavernelor” (de Harold L. Klawans), în care degetele de la picioare încep să se miște ”de capul lor”. Nu există tratament. Mai mult, noi ne putem imagina mai multe despre cum e să știi fără să știi gândindu-ne și la acest sindrom.

Dar și în cazul creierului nostru, suntem inconștienți de cea mai mare parte din ceea ce știm. Primim enorm de multe informații prin intermediul simțurilor, mai ales prin intermediul văzului. Dar noi nu știm de ele. Uneori ele sau rezultatele prelucrării lor apar în vis. De la Kekule care a descoperit structura benzenului după ce a văzut-o în vis, la Mendeleev, căruia i-a apărut în vis tabelul periodic al elementelor cu foarte puține erori, după cum mărturisește el, până la numeroși compozitori cărora le-au apărut simfonii întregi, uneori mai multe nopți la rând. Unii au refuzat să le scrie, pentru că asta le-ar fi afectat planurile pe termen scurt.

Freud a făcut carieră cu fenomene de acest gen, cărora le-a dat o tentă morală, afectivă, patologică. Putem specula, având în vedere că era evreu și sigur citise Talmudul, că ideea de a vedea în vis lucruri care te obsedează e preluată din texte vechi. Anticii știau asta, apare în Biblie. Ca evreu, obsesia culpabilității și a suferinței, reale, date de ea, ar fi contribuit la conturarea teoriei. Sigur, e o speculație care scoate în evidență ceea ce se știa de mult despre vise și partea întunecată a creierului care poate întra în vis în ”conștiință”. Adică apărea în vis, dar persoana avea capacitatea de a și-o aminti.

Noi, ca și celelalte ființe de pe planeta noastră, știm mult mai multe decât știm că știm. Și uneori ne temem de ce știm, chiar de ce putem afla. Se spune că nu e bine să te uiți la anumite lucruri că le poți visa noaptea. Unele lucruri e bine să nu fie văzute nici măcat în fotografii sau în filme. Ele te pot bântui, le poți visa sau pot să-ți restructureze informația din creier într-un mod foarte nociv.

Să fi știut anticii și asta, iar magia neagră să fi fost niște viruși informaționali bine plasați?

Există o școală de psihanaliză care consideră că bolile psihice vin din informații care nu pot fi prelucrate, cărora nu li se poate da un sens, care nu pot fi integrate. Sigur, în mare psihanaliza se ocupă cu asta, aducerea în conștiință a unor informații care ne obsedează și apar în vis pentru a le putea prelucra. Dar școlile de care vorbeam spun că un anumit mod de viață, o anumită educație, poate predispune la apariția unor informații imposibil de prelucrat care ”te înnebunesc”. Clar, pentru fiecare există o astfel de formulă magică, informații imposibil de acceptat și de prelucrat. Pentru că, de fapt conștiința fiecăruia e o poveste, o ficțiune. Când acea ficțiune devine cu totul fără sens, se spune că lumea ta se prăbușește. De fapt conștiința ta o face. Și atunci îți pierzi mințile, adică îți pierzi cu totul conștiința. De fapt poți trăi în continuare, dar la alt nivel, cumva inferior, instinctual, fără predicții pe termen lung, fără planuri și vise. Creierul tău nu mai poate secreta conștiința, acea poveste personală. Nu mai are rost sau nu se mai poate sprijini pe nimic solid.

Există ipoteze care pun originea limbajului uman pe nevoia de a spune povești, nu pe transmiterea de informații clare. Pentru transmiterea de informații existau deja metode, există și la speciile de primate vechi filogenetic, care își semnalează pericole specifice. Oamenii își spun o poveste despre ei înșiși, limbajul ar reflecta astfel conștiința. Ești actorul care joacă în propria poveste. Toate amintirile, dar mai ales cele importante, ajută la crearea conștiinței. Conștiința a fost pe de altă parte asimilată cu ”teatrul minții”. Bolile psihice, dar și demența, îngustează de fapt spațiul conștiinței, adică reduc memoria de lucru. Ești practic conștient în același timp de mai puține lucruri, ceea ce are efecte devastatoare asupra comportamentului și adaptării. 

Dar unde ar fi în creier sediul conștiinței? Aș spune că e în primul rând în sistemul ascendent activator, care e implicat în starea de veghe. E un lanț de neuroni din trunchiul cerebral. Sistemul ascendent activator e esențial pentru starea de veghe, de a fi treaz. Deși începe din structuri nervoase vechi filogenetic, el trimite impulsuri spre scoarță. Modelul acestor semnale, legături, felul cum se transmit impulsurile pe scoarță e oarecum aleator și diferit de la individ la individ. Putem spune că există o semnătură a modului de a fi treaz pentru fiecare? În general ce e aleator, nu ce e previzibil, calculabil, e ceea ce ascunde unicitatea.

Crick, codescoperitorul structurii bicatenare a ADN, împreună cu Watson (după ce au văzut fotografiile cu difracție cu raze X ale lui Rosalind Franlklin), în ultima perioadă a vieții era foarte preocupat de sediul conștiinței. Îl plasase cumva într-o structură nervoasă numită claustrum, Într-adevăr, claustrum, un strat subțire de substanță cenușie, care are cea mai mare densitate de informații primite de la organele de simț, dar e implicat și în atenție, detectarea stimulilor importanți, pare a fi un bun candidat. Claustrum are legătură insula, responsabilă pentru aferențe de la organele interne, dar și de la simțurile exterioare, E implicată în conștiința de sine și luarea deciziilor, dar și memoria de lucru. Insula se pare că e mai dezvoltată la femei, cărora multe culturi le conferă un grad mai ridicat de moralitate (și deci conștiință, deși din motive evidente se evită sublinirea acestui fapt). Se poate specula că simțurile te pot face să vezi afectiv, deci prin intermediul semnalelor din propriul corp, efectele faptelor tale. Adică, la fel ca în ”Portocala mecanică”, dar mult mai intim, nu pur reflex, propriul corp te-ar pedepsi când faci rău. Și cu semnalele care vin din interior e mai greu să jonglezi, să le controlezi.

Claustrum ca sediu al conștiinței e destul de contestat. Când e vorba de creier lucrurile sunt întotdeauna complicate. Adevărul e că nu prea știm cum funcționează, iar uneori și lucrurile pe care le știm nu sunt chiar foarte sigure. Există copii cu hidrocefalie, care au doar 3% din creier și pot să citească și să facă lucruri complicate. Unii astfel de pacienți nici măcar nu au un IQ mai mic. Există copii care au avut afectate grav în primul an de viață una dintre emisfere din cauza convulsiilor, dar dezvoltarea lor e absolut normală. Studiul hidrocefaliei l-a făcut pe un cercetător controversat, dr. John Lorber, să declare că probabil creierul e inutil. Sigur, lucrurile nu stau chiar așa, dar excepțiile nu întăresc regulile, le infirmă.

În ce privește sediul comportamentului moral, și aici sunt destul de multe controverse. Zona frontală,  afectată grav în cazul lui Phineas Gage, lucrător la căile ferate căruia i-a trecut efectiv o rangă prin cap, se pare că nu a avut pe termen lung efectele descrise de Antonio Damasio în ”Eroarea lui Descartes”. Se pare că experiența lui, pe care cercetătorii au brodat povești care să le susțină ipotezele, e mult mai interesantă în realitate. Deși viața lui a fost salvată printr-o minune medicală, de către tânăr medic nonconformist și de marea lui rezistență, iar efectele accidentului au fost foarte spectaculoase medical, el nu a devenit nicidecum o persoană incapabilă să se adapteze, imorală, incapabilă să-și facă planuri, aptă doar de a fi expusă la circ. Dacă aceste efectea au existat, ele  comportamentale par să fi fost limitate în timp. După câțiva ani, el a fost capabil să lucreze, să-și asume responsabilități și planuri pe termen lung. Se pare că zona ”moralității” se regenereză, mai ales cu stimularea potrivită, existând chiar experimente și strategii terapeutice în acest sens.

Unde e sediul conștiinței? E clar că are legătură cu creierul, dar nu cu o zonă anume. De fapt are legătură cu tot organismul. Cei care au primit organe transplantate prezintă modificări de gusturi, de preferințe care au legătură cu gusturile donatorului. Probabil sunt efectele biochimice ale organului donat. Conștiința are legătură cu corpul, cu același corp.

Și așa ajungem la discuția dacă se poate transfera conștiința. Sigur, dacă nu e o continuitate biochimică, dacă nu e vorba de același corp, nu vorbim de aceeași conștiință. În filmul ”Mickey 17” un voluntar era printat de o imprimantă ultraperformantă a doua zi după ce, pus în situații foarte riscante, își pierdea viața. Dar de fapt nu era aceeași persoană, ceea ce lasă de înțeles. Existau modificări subtile de gusturi, deși personajul arată la fel și avea aceleași amintiri.

Dar se poate transfera conștiința în alt corp? În cartea science fiction ”Carbon modificat” este vorba de un astfel de transfer. Eroii călătoresc prin diverse corpuri de sexe și etnicități diferite, rămânând aceiași. De fapt, chiar dacă erau uciși, nu mureau cu adevărat, dacă imediat li se prezerva sistemul nervos central sau doar anumite structuri. E posibil așa ceva? Din păcate, imediat după prelevare, creierul se distruge. Iar congelarea e tot distrugere, nu e bună decât pentru măsurători biochimice. Și totuși, toți am văzut transfer de experiență  dintr-un corp în altul în natură, chiar dacă nu am știut ce e. Ființele cele mai comune, pentru care Dumnezeu a avut o mare dragoste, cum spunea un naturalist, o fac mereu.

Dacă am văzut agățate pe crengile arborilor pupe, acolo lucrurile chiar se petrec precum în ”Carbon modificat”. Deși nu cred că putem vorbi de conștiință. Pupele sunt tranziția de la stadiul larvar la stadiul de fluture. Toate structurile, afară de câteva circuite nervoase, ”se lichefiază” într-un fel de supă organică din care se formează noi organe, total diferite. Și asta foarte repede. Unele experimente arată că fluturii prezintă amintiri din starea larvară.

Dar cele mai interesante experimente care ar putea avea legătură cu transplantul de conștiință sunt cele de transplat de cap. Chiar așa se numeau și sunt legate de cercetătorul sovietic Vladimir Demihkov. În timpul lui Stalin, în anii 30, apoi 50, el a efectuat experimente prin care capul unui câine era detașat și alimentat cu sânge, ba chiar transplantat la propriu la alt câine. Se ajungea astfel la un câine cu două capete care putea fi considerate legate în paralel. Afară de scopul de a salva vieți prin transplantul de organe, aceste experimente aveau o mare importanță ideologică. Ele arătau, prin faptul că acești câini supraviețuiau câteva zile până la câteva luni, deschideau ochii etc, că nu există suflet. Partea cu sufletul e prea complicată, dar clar arătau că nu exista bioetică. Dacă judecăm mai departe, dincolo de șoc, s-ar putea să descoperim că nici acum s-ar putea să nu existe.

Sediul bine delimitat al conștiinței e greu să găsim. Funcțiile creierului, dar mai ales ale unor structuri specifice, care sunt doar produse ale evoluției, adică dovezi ale limitărilor structurale, sunt mai complexe decât ce vedem la stadiul actual al cunoașterii neurologice. Ceea ce e clar e că biochimia, prin influența capacității de a crea legături interneuronale, influențează în mod decisiv starea conștiinței. Boala Alzheimer are un suport biochimic, la fel și alte boli care afectează conștiința, deși acestea sunt mai puțin cunoscute.

E conștiința adaptativă? Dacă e atât de nou apărută filogenetic, înseamnă că se poate trăi mult și bine fără ea. Ea e de fapt un barometru al energiei din mediul extern și intern, influențată la rândul ei de energia celulară prin metabolismul celular. Cam complicat și scump!

Ce e clar e că în societate nu se mai poate trăi fără ea. Și ea e decisiv influențată de societate. Învățăm la ce să fim atenți, ce să valorizăm, în primul rând din punct de vedere social. Relativitatea moralității, cel puțin până la un punct are dovezi istorice și etnologice clare. Transplantul de cap e unul dintre ele. Se poate spune, dacă folosim metafora sufletului, că la animalele sociale, mai ales la om, sufletul e dat de societate. E ceea ce cumva spuneau și romanticii. Dar treaba conștiinței e să tindă spre universalitate. Plăcerea cunoașterii e singurul motiv plăcut pentru a întreține această ficțiune care ne dă atâtea bătăi de cap.

INDICAȚII DE CITARE:

Amalia Diaconeasa, „Ficțiunea conștiinței” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.