Evoluția și darul copilăriei
La începutul secolului al XIX-lea, pe când era o mare Geoffroy Saint Hillaire, coleg li discipol al lui Lamarck, primul cercetător modern care a prezentat un fel de ipoteză evoluționistă, bazată pe idei populare, a venit cu idei foarte interesante despre asemănările morfologice dintre vertebrate. De fapt Saint Hillaire e considerat un fel de părinte al teoriei evo-devo, conform căreia evoluția se bazează pe dezvoltarea embrionară. De fapt el considera că există un plan comun de dezvoltare al tuturor organismelor. Acum, mai ales prin intermediul lui Ernst Häckel, acestea ne sunt bine cunoscute, apar și în manuale. În epocă, ele au fost bine acceptate. Numai că…Saint Hillaire a mers mai departe. A căutat, și a găsit asemănări morfologice nu doar între vertebrate, dar și între vertebrate și nevertebrate. Asta era prea mult. Cu aceste idei a reușit să-l înfurie îngrozitor pe celebrul Georges Cuvier, care era creaționist. Criticile lui dure au dat o palmă ideilor evoluționiste timp de decenii. Astfel încât Darwin a amânat cât a putut publicarea lucrării sale ”Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență” de teamă unei eventuale ridiculizări de acest tip. Sigur, era vorba și de altfel de atacuri ale creaționiștilor.
Nu discutăm despre rejudecarea unui proces al ideilor evoluționiste. Saint Hillaire avea mai multă dreptate decât el însuși își putea imagina. Legăturile genetice dintre vertebrate și nevertebrate sunt mai puternice decât ar fi putut el spera. Deși el nu se baza neapărat pe descendență. Omul nu doar că pare să aibă un strămoș comun cu buretele de apă dulce, dar și cu drojdiile de bere.
Și totuși, același Saint Hillaire care a văzut asemănări cu ființe foarte îndepărtate filogenetic, nu a văzut asemănări unde ar fi trebuit să fie evidente. Îndrăznețul cercetător a clasificat un schelet de pui de urangutan ca fiind o altă specie de primată. Cum atentul, inspiratul Saint Hillaire să facă o asemenea greșeală? Simplu! Greșeala asta s-a făcut de multe ori. Pentru că puii de mamifere, nu doar larvele unor insecte, arată foarte diferit de adulți. Cu larvele unor insecte greșeala s-a făcut de multe ori. Și-ar imagina cineva că din acei viermi oribili, păroși, vor apărea fluturi superbi, multicolori? Și cât de rapidă și de spectaculoasă e transformarea la fluturi! Cazul viermilor de mătase e cunoscut de toată lumea. ,
Dar și la mamifere, puiul arată diferit față de adult, ceea ce poate duce la confuzii taxonomice. Îmi aduc aminte de discuția cu un cercetător care făcea antropologie fizică (exista așa ceva în România, oricât de ciudat ar părea). Vorbeam despre un posibil hibrid dintre omul modern Homo sapiens sapiens și omul de Neanderthal, Homo sapiens neanderthalensis. Pe atunci ipoteza cea mai acceptată era că cele două specii nu s-au încrucișat, că erau, cel mai probabil, izolate reproductiv. Totuși, se descoperise un schelet de copil care avea caractere de la ambele (sub)specii. Antropologul mi-a spus că nu spune nimic, că era un copil. Iar un copil e ceva diferit.
Copiii au toracele diferit, mai similar cu al altor primate, degetul mare la bebeluș e opozabil, ca la alte primate. Ca să nu mai vorbim cum se prind în păr, la fel ca puii altor primate. Dar diferențele nu se opresc aici. Bebelușii și copii mici au creierul altfel, creierul lor e foarte energofag, deși la om și creierul adulților, mult mai mare raportat la corp, e proporțional mai energofag decât creierul unui cimpanzeu, care are aceeași rată metabolică. Există și diferențe metabolice dintre bebeluși și adulți. Dar și psihicul unui bebeluș e diferit de al unui adult. În sensul că bebelușul învață altfel. Lumea lui e cu totul diferită. Ușurința cu care învață să vorbească e un aspect al acestui mod diferit de învățare. Până la 12 ani, un copil poate învăța orice limbă fără accent. Apoi acest lucru nu va mai fi posibil, această fereastră de învățare se închide. Unele perioade din timpul dezvoltării, mai ales copilăria mică, sunt esențiale pentru formarea unui copil. Achiziția de cuvinte, în lipsa unei stimulări adecvate, poate fi compromisă. Și acesta ar putea fi doar un aspect al diferențelor de funcționare a creierului. În aceste condiții, copiii din mediile defavorizate ar fi dezavantajați din start. Ar fi acești copii condamnați la diferențe cognitive, afective etc față de alți copii pentru toată viața? Probabil, în anumite situații, pentru unele aspecte, ar exista posibilitatea de recuperare. Cum creșterea copiilor în sensul modern e de dată recentă la nivel istoric, iar îngrijirea și educarea lor nu a fost considerată niciodată ceva plăcut pentru adulți. Atunci când au avut de ales, ei au delegat-o spre alții, cum ar fi doici sau învățători, cândva sclavi. Și totuși, istoria arată că acești copii crescuți de femei sărace, adesea de la țară, în primii ani de viață, cel puțin, au ajuns apoi…iluminiști. Adică oameni cu o mari calități cognitive, dar și afective.
Dar dacă această fereastră, a învățării limbii, se închide, ne putem aștepta și la altele, pe care noi nu le cunoaștem. Dacă există și ferestre afective, morale? Cruzimea copilăriei e bine cunoscută. Filmul ”Cidade de deus” (orașul zeilor) este o poveste cumplită despre cruzimea copiilor străzii. În anii 90 și la noi erau zvonuri despre crime comise de copiii străzii. Recrutarea și folosirea copiilor-soldat este ceva frecvent în unele țări chiar și acum. S-ar putea explica unele diferențe frapante de mentalitate, de comportament, dintre culturile umane, prin astfel de situații? Se știe despre copiii abuzați că devin abuzatori la rândul lor. Deși psihologia copilului este foarte bine studiată, despre aceste aspecte se vorbește prea puțin. Putem specula că Stalin ar fi fost mai puțin monstruos dacă nu s-ar fi născut în Caucaz, unde duritatea e o valoare culturală greu de înțeles pentru noi, astfel încât trebuie să adaptăm poveștile din Caucaz? (v. Dacopatia lui Dan Alexe).
Încă din Antichitate s-a observat că la om copilăria e foarte lungă. Pliniu cel Bătrân (Plinius Maior) deplânge condiția umană începând cu lungimea copilăriei. Vorbind despre tot felul de monștri din mărturii și povești populare, de a căror existență se îndoia (v. Alexandru Ionașcu ”Monștrii în istorie și literatură”), Pliniu cel Bătrân începe cu omul, cu o copilărie foarte lungă, cu creștere lentă, în care ești vulnerabil în fața bolilor. Deci se observase de atunci viața lentă a omului, cu copilăria lungă, cu puiul de om extrem de vulnerabil. Spre deosebire de alte animale. Dar Pliniu arată în ”Istoria Naturală” (historia Naturalis) că nu toți oamenii sunt (ar fi) la fel. Unii, macrobii ( de la ”viață lungă” în greacă) trăiesc până la 140 de ani. Interesant e că această vârstă se menționează ca potențial umană și de unii autori moderni, Alții, panzii, care trăiesc 200 de ani, își încep copilăria cu părul alb, apoi părul li se colorează. Iată povestea lui Benjamin Button, ca și alte povești moderne, și-ar avea rădăcinile în Antichitate.
Omul nu e ca alte animale, observaseră anticii. Totuși, deși e real că omul nu e ca alte animale în privința vieții lente și neajutorate, de fapt omul e doar un campion la acest capitol dintr-o clasă de animale, dar mai ales un ordin, cu aceste calități. Primatele sunt în general specii cu viață lentă, pui neajutorați. Omul se naște imatur, din cauza mersului biped (v. ”Civilizația foametei/o altă abordare a umanizării”). Viața lentă, copilăria lungă, ar permite omului, conform unor autori, să învețe timp îndelungat. Mai mult, i-ar permite să se joace la maturitate, deci să fie deschis spre nou, asemenea puilor de mamifere. Desmond Morris vorbește despre asta în ”Maimuța goală”. Neotenia, menținerea caracterelor de embrion sau pui la adult, ar fi de fapt ce ne diferențiază de rudele noastre cele mai apropiate. Celebrele imagini cu puiul de cimpanzeu sunt foarte sugestive. Puiul de cimpanzeu, chiar de gorilă, are forma capului, dar și poziția gâtului, similară omului. Autori ca Desmond Morris consideră neotenia ca provenind din selecție, dând șansa omului să își dezvolte creierul mai mult timp, dar și să învețe mai mult. Dar asta vine la pachet cu o mare vulnerabilitate, observată de Pliniu. Dar nu cumva factorii mediu ar fi influențat ritmul dezvoltării, ceea ce ar fi dus la apariția mai multor caractere tipic umane (v. Civilizația foametei/o altă abordare a umanizării).
Copilăria e ceva special, o altă lume din toate punctele de vedere. Dar copilăria, precum și starea embrionară, ar avea legătură și cu longevitatea. Într-un timp era la modă ipoteza conform căreia animalele trăiesc de un număr determinat de ori (7-8) durata de dezvoltare, ceea ce ar fi trebuit să ducă la o durată de viată mult mai lungă pentru om (120-140 de ani).
Numai că…cele mai multe animale sunt nevertebrate, iar cele mai multe nevertebrate trăiesc cea mai mare parte din viață în stare larvară. Cicadele stau 13 ani sub pământ, ca larve, și apoi apar ca adulți și ne încântă cu cântecul lor, mai ales în zonele mediteraneene. Grecii le numesc atât de frumos, cu sunetele specifice limbii lor. Deci starea larvară, ”copilăria”, pare idealul animal.
Numai că și alte nevertebrate trec prin mai multe stadii larvare. De exemplu, la viermele Cenorhabditis elegans, blocarea acțiunii unei gene implicate în dezvoltare are efect de creștere a duratei de viață. Restricția calorică (o dietă cu toate principiile nutritive, dar cu un aport caloric mai mic) crește durata de viață maximă și medie la cele mai multe specii. Restricția calorică are și ea efecte asupra dezvoltării, în primul rând scade fertilitatea. Omul e o specie neotenă și din acest punct de vedere.
E greu să explici în cuvinte (știind câte ceva despre mecanisme) ce ar fi maturizarea, cum e greu să explici și ce e diferențierea celulară. Dar totul are legătură cu alocarea resurselor. În maturizare celulele stem se diferențiază, se specializează, iar unele dintre ele își încetează activitatea. Îți trebuie energie ca să te maturizezi, dar maturizarea e un sacrificiu, dat de o criză de energie sau informație.
Dacă ne uităm la filme cu adolescenți și ni se pare că n-au niciun rost, că de fapt adolescența e irelevantă, se termină, apoi începe viața reală, ar trebui să ne gândim că, oricât de îngrozitoare e pentru unii, pentru mulți va fi cea mai frumoasă parte din viața lor. Pentru ei, maturizarea e inevitabilă, iar ceea ce va urma, va fi cât se poate de alienant și plicticos. Nu doar că visele lor nu se vor împlini (asta e ceva general), ci puterea lor de a visa, de a se juca, va dispărea. ”Primii șapte ani sunt frumoși, până ajungi să lucrezi în depozit”, se spune în America. Adică ai parte de colegiu, de ceva distracții, chiar dacă la ei sunt extrem de scumpe, ca apoi să faci toată viața muncă repetitivă, plicticoasă, demnă de o mașină, nu de o ființă umană. Viața personală nu va fi pentru ei mult prea diferită. Ce ar zice Pliniu de această parte a condiției umane?
Se spune că geniul e menținerea minții de copil. Dacă visezi, explorezi, te joci, te comporți ca un copil. Omul a rămas neoten în anumite condiții, asociate cu crize, dar probabil cu o presiune mică a prădării. Dar viața modernă, industrială și postindustrială, a transformat societatea umană într-un fel de stup, în care indivizii sunt specializați, nu mai au voie să exploreze, să se joace, iar dacă o fac, totul e dirijat. Sigur, procesul a început cu mult timp înainte, o dată cu civilizația, de fapt cu sclavia. Acum a încerca să îți menții copilăria a devenit un privilegiu, deși idealul este de a trăi o adolescență perpetuă. Tendința actuală e de a menține tinerețea cât mai mult posibil, de a amâna maturizarea. În termeni biologici, ar părea că acum nu vrem decât o copilărie cât mai lungă, o infantilizare continuă. Dar oare o și avem sau asta ni se vinde, având în vedere că de fapt asta ne dorim și ne-am dorit întotdeauna? Fericirea e în explorarea, jocul, extazul copilăriei. Fericirea, bunăstarea umană se leagă de cât de mult ne permitem să avem unele trăsături de copii, pe care să le exercităm cu mijloace sociale de adulți. Cum spunea Picasso, cât timp îți trebuie ca să ajungi tânăr! Dar cei mai mulți dintre noi suntem doar niște albine dintr-un stup care e visează…oameni.
Bibiografie
Cuvier–Geoffroy debate – Wikipedia
Humans and sponges may share a slimy ancestor | Nature
You And Yeast Have More In Common Than You Might Think : Shots – Health News : NPR
Carte ”Monstrii in istorie si literaturaT de Alexandru Ionascu – eMAG.ro
INDICAȚII DE CITARE:
Amalia Diaconeasa, „Evoluția și darul copilăriei” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 