Eroi au fost, eroi sunt încă
Așa suna titlul unui cântec comunist. Nu mai știu cu ce eroi era cântecul respectiv, dacă m-am obosit vreodată să știu. Cântecele așa-zis patriotice, în realitate de propagandă ieftină, le sunau copiilor de atunci precum cântecele în alte limbi. Le ascultau, le cântau eventual, dar nu înțelegeau cuvintele. Te obișnuiai să nu le înțelegi, ajungeai să ți se pară normal. Mi-am bătut capul o singură dată cu un cântec de genul ăsta, pe când aveam vreo patru ani. Cântecul era ”Țara mea cu ochi frumoși”. L-am asasinat pe taică-meu cu întrebări despre ce vrea să spună cântecul. Cum e aia țară cu ochi?
Cam așa era cu toate cântecele de propagandă. Mai bine, pentru educația copiilor, că nu le înțelegeau. Că ar fi văzut cât de false și iraționale erau, cât de falsă și irațională era acea lume. Eroii din cântec, precum ”tovarășul” (fost deținut de drept comun pentru furt), „tovarășa” (o semianalfabetă burgheză care s-a alăturat mișcării muncitorești din frustrare și pentru privilegii), dar și alți lideri comuniști erau de fapt anti-eroi. Cel mai probabil așa cum au făcut și părinții lor, alți părinți ar fi încercat să educe copiii să nu fie ca ei. Dar campion la cultul personalității în epocă era generalul Kim Ir Sen (adică soare-răsare, numele lui real fiind Kim Son Ju) , de fapt un creștin, nepot de preot, fiu de activiști creștini, care aprecia în mod deosebit friptura de câine, responsabilă pentru silueta lui rubicondă. Nepotul, Kim Jong Il, încearcă să-l imite, dar nu știm dacă folosește aceeași rețetă.
Din fericire, nu am prins cultul personalității lui Stalin, cel mai tare anti-erou din cultura occidentală, campionul la categoria genocid al caucazienilor (el era chiar din Caucaz). Cultul personalității lui era direct proporțional cu defectele și crimele lui. Singura lui calitate, dacă e să ne gândim, era limba. Georgiana e o limbă extraordinară, aglutinantă, în care poți spune multe lucruri prin cuvinte (sau silabe) puține. Poate asta l-a ajutat să sintetizeze ordinele prin care erau executați oamenii. Și să-și planifice crimele… Stalin era „un erou” absolut, pentru el se scriau cântece. Și se cântau…
Cum mai poate crede cineva în eroi și eroism, când eroii erau de fapt anti-eroi? A fost întotdeauna așa? Dacă citești cartea „Înțelepciunea psihopaților” de Kevin Dutton începi să crezi că da, cam așa a fost. Sfinții se recrutează adesea dintre psihopați. Psihopații au o mare rezistență la frică, rușine, chiar durere. Dintre ei s-ar recruta și unii luptători foarte curajoși, adică ceea ce noi numim „eroi”.
Ce sunt de fapt eroii? Cum se fac eroii? De fapt societatea îi face. Există eroi în toate societățile? Miturile din societatea noastră trebuie să susțină valorile ei. Și discursurile din presă, de exemplu, sunt în așa fel alcătuite ca să susțină aceste idealuri (mituri). Cum spune Maria Cernat în „Analiză de discurs/teorie și metodă”, presa prezintă faptele într-un anumit fel, ca să scoată în evidență un anumit unghi. Și societatea trebuie să fie egoistă, individualistă, să favorizeze star sistemul. Trebuie să favorizeze o anumită clasă socială, eroii fac parte din discursul oficial, de fapt ei întăresc o clasă.
În Antichitate, eroul era zeu (Prometeu era titan, adică zeu), sau semi-zeu (Ahile). Până ce și Iisus, care era un erou uman, are și un element divin. Primul erou religios din această parte a lumii cu adevărat uman e profetul Mahomed, pacea fie cu el! La vechii egipteni, Isis făcea cumva treaba lui Prometeu. Ea i-a învățat pe oameni multe lucruri „civilizatoare”. Acolo era o cultură cu multe elemente matriarhale, ceea ce explică acest rol al unei zeițe. Dar dincolo de zei, rar apar eroine, chiar sfinte. Deși Ioana d`Arc ar fi fost influențată de povești cu sfinte femei, cum zice Andrea Dworkin.
De obicei eroul e bărbat, așa trebuie să fie, că de-aia e patriarhat. Filmul „Dumnezeu există. Numele ei e Petrunia” este despre acest subiect. Petrunia, după care a fost numită eroina din film, era o tânără romană. Dacă o femeie face o treabă pentru care un bărbat ar fi un erou, un campion (unul care să primească lauri) ea e pedepsită, amenințată cu moartea. O istorică șomeră pescuiește crucea de Bobotează, ceea ce declanșează un mare scandal. Nu numai competitorii ei, dar și preoții, reprezentanți ai patriarhatului, se ridică împotriva ei. Cam așa se întâmplă de obicei. Eroul se angajează, trebuie să corespundă unui profil. Nu poate juca oricine acest rol. Nu poate măcar participa la casting.
Rar vezi statui ale unor salvatori care nu corespund profilului. Într-un sat din Țara Galilor există o statuie a unor salvatori reali care au trăit în secolul al XVIII-lea, adică o gospodină în vârstă și-un pirat. Dar ce gimnastică mentală au făcut grecii antici pentru a face o statuie unei prostituate care s-a sacrificat pentru o cetate (Leonina)! În general autorii de crime în masă, violenți și adesea psihopați, sunt cei cărora li se ridică statui. Istoria e o cronică a faptelor marilor psihopați. Asta e ceea ce învață copiii la școală. O societate cu ideal războinic trebuie să preamărească violența și războiul.
Poți să fii erou și dacă faci bine, dar numai în anumite condiții, dacă nu pui în pericol ordinea socială. La unele culturi ceea ce este un bine eroic în altele e doar normalitate. Numai că în cultura noastră egoistă, în care e normal să lași oamenii pe stradă să moară de frig sau chiar de foame, unde oamenii mureau de foame la propriu de secole, în număr mai mic (în fiecare zi câțiva în metropole în secolul al XVIII-lea) sau mai mare (sau foarte mare ca în Irlanda în secolul al XIX-lea), a ajuta semenii la nevoie e ceva demn de toate laudele (dacă ești cine trebuie). Nu cred că s-a gândit cineva să facă un film despre Cesaria Evora și despre cum în fiecare zi, din banii ei câștigați din muzică, hrănea 100 de persoane. Și nici africanilor care înainte de SIDA nu lăsau niciun copil pe stradă. Ar fi și imposibil, având în vedere câți sunt.
În Occident s-au dezvoltat teorii științifice bazate pe egoism și individualism. Teoria evoluției prin selecție a lui Darwin și Wallace a apărut în acest climat „filosofic”. Această teorie a fost influențată de ideile economice din epocă. Se discuta despre legea săracilor, despre dilema între a-i ajuta și a nu-i ajuta. Mulți ajungeau în acea epocă a capitalismului sălbatic la închisoarea datornicilor, ceea ce l-a traumatizat rău pe Dickens. Se făcea apologia responsabilității individuale. Ajutorul ar fi distrus această responsabilitate. Nu conta cum au ajuns respectivii oameni atât de săraci și de datori.
Pentru cineva dinafară, care nu știe istoria științei, această teorie pare comandată de lideri. Cum comandată pare și teoria lui Freud, dar în altă epocă. Selecția naturală ca motor al evoluției a fost inspirată de selecția artificială care se face de mii de ani cu plantele și animalele domesticite. Dar selecția artificială se face cum vrea fermierul. Iar unele caractere ale animalelor de rasă sunt foarte dăunătoare pentru ele însele. Probabil, cum îmi spunea cineva, acum ar fi interzise astfel de experimente. Într-adevăr, unele rase de animale ar putea fi interzise și ar putea dispărea, din cauza problemelor de sănătate. Deci selecție la ființele vii? Dar în ce sens? În sensul aptitudinilor de supraviețuire, cum altfel? Discuțiile economico-filosofice au venit indirect cu acest răspuns. Sigur, dacă erai privilegiat îți era ușor să participi la ele. Și mai ales să crezi că e ceva special la tine dacă te descurci atât de bine. Erai un produs al selecției naturale. Egoismul era o mare calitate, ceva ce aducea nu doar progres economic, dar și…biologic.
Dar era o problemă: cum se explică altruismul într-o lume atât de egoistă? Mai ales că egoismul se dovedise benefic și pentru dezvoltarea economică (mâna invizibilă). Sigur, trebuie să fie un secret. Altruismul (ce-o fi ăla?) e marea piatră de încercare a teoriei evoluției prin selecție. Cum e posibil altruismul într-o lume în care toată lumea își urmărește interesul și toată lumea e în competiție cu toată lumea? Darwin a găsit soluția selecției sexuale. Urmașii lui au apelat la găselnițe din ce în ce mai ciudate, cu culmea adusă de Tory (cum el însuși se descria citindu-și articolele mai vechi din presă, când lăuda politicile anti-sociale) Dawkins prin „Gena egoistă” a altruismului. Pe 600 de pagini, Dawkins încearcă să explice altruismul prin acțiunea unor gene egoiste care se aliază cu cele ale altruismului ca să se replice. Foarte logic! Atunci înseamnă ca altruismul e el însuși selectat.
Dar ce înseamnă de fapt altruism? Să faci eforturi și sacrificii pentru alții.
Mă întreb ce ar zice cineva din altă cultură, în care într-ajutorarea e ceva de la sine înțeles, despre asemenea discuții? Acum mă gândesc că studenții din alte culturi, care nu acceptă teoria evoluției prin selecție (cum spune biologul PZ Mayers, autor al blogului Pharyngula) nu o fac din motive religioase, cum crede el, ci pentru că pleacă de la niște premise incredibile pentru ei.
Peter Kropotkin dă multe exemple de într-ajutoare la animale, dar și la comunități umane, din culturi și epoci diferite. Cum arată animalele după lupta pentru existență! Se miră Kropotkin care văzuse nu doar animalele, dar și oamenii din Siberia. Adică după o iarnă grea, de exemplu. Kropotkin credea că într-ajutorarea e factor de evoluție. Și dacă vrei să contești ce spunea Kropotkin (deși multe sunt greu de contestat, mai ales când e vorba de animale), dar poți să-ți amintești chiar ce spunea Darwin despre locuitorii din Țara de Foc, care împărțeau totul și cerea mereu „dă și mie”, ceea ce era foarte enervant. Darwin considera asta lipsă de civilizație și dovada unei societăți inferioare. Dar despre într-ajutorarea în alte culturi, chiar și în zilele noastre, vorbește și Ayaan Hirsi Ali (la somalezi). Iar un medic conservator britanic, care critica politicile sociale din Marea Britanie, povestea despre faptul cum medicii din Africa, europeni sau autohtonii, aveau același salariu, dar autohtonii se bucurau mai puțin, pentru că ei trebuia să-și ajute familiile extinse. Spuneau despre occidentali că nu au suflet că nu fac asta. Și pe bună dreptate, aș zice.
Individualismul, competiția, egoismul, se pare că sunt caracteristici ale societăților cu ideal războinic, cum spune Eibl-Eibesfeldt. În unele culturi, nu poți să faci teste de inteligență copiilor, pentru că se ajută între ei. Oricât de greu le-ar fi unor filosofi să creadă, există multe dovezi că societățile umane pot fi și altfel.
Concluzia ar fi că societatea occidentală, dar și cele din care a derivat, unele din Orientul Apropiat (patriarhale și războinice) sunt deosebite. În aceste societăți a trebui să apară Iisus sau Mahommed ca să îndemne oamenii la caritate. Probabil egoismul și individualismul din societate e direct proporțional cu duritatea patriarhatului, care într-adevăr, generează competiție.
Dar în realitate, animalele și oamenii nu sunt mașini de supraviețuit și reprodus (în cazul ăsta specia umană e o mașină stricată rău de tot, stricate și ratate sunt și foarte multe specii inteligente de mamifere, în special primatele). Dacă vezi câte funcții are o celulă în culturi, te poți gândi că un organism are infinit mai multe. Și dacă acel organism are și un creier mare, lucrurile se complică și mai mult. Cum spunea Lorenz, există „marele parlament al instinctelor”, adică orice instinct nou, ca orice lege nouă, are aceeași putere ca unul vechi.
Există competiție? Sigur! În primul rând la animalele sociale există ierarhii. Ierarhiile sunt foarte importante la unele specii sociale, inclusiv la a noastră. Animale, ca și oamenii, se tem să ocupe o poziție ierarhică inferioară. Dar anumiți oameni, precum și anumite culturi, încearcă să reducă sau să sfideze aceste ierarhii.
Cât despre genele egoiste, dorința de creștere a fitness-ului, ce calcule de supraviețuire ale genelor se fac pentru frați sau veri, nu poți să nu te gândești la comportamentul „eroilor” din cărțile de istorie. Exact pe frați sau veri îi sacrifică primii pentru…poziția ierarhică. E mare lucru când nu e nevoie ca un mare lider să-și fi ucis frații și verii, poate chiar fiii.
Între timp, virusul selecției naturale bazate pe aptitudini extraordinare ale celui care se impune se răspândește în mediul academic, face pui (meme, cum zice Dawkins). Recent am asistat la una dintre cele mai mari aberații științifice din viața mea. Și aici chiar am experiență. O lingvistă care se ocupă de aplicarea teoriei evoluției în lingvistică întreba de ce dispar unele limbi, cum se explică asta prin selecție naturală. „Prin armată și administrație”, zic. Rusa e superioară numeroaselor limbi din Caucaz și Siberia care au dispărut, asta ar fi predicția aplicării teoriei evoluției prin selecție în lingvistică. Numai că lingviștii sunt de altă părere. Rusa e o limbă slavă banală, nici măcar interesantă, din familia limbilor indo-europene, pe când unele limbi din Caucaz, dar nu numai, unele dispărute, funcționează după reguli aplicate la limbile artificiale, cum zice Dan Alexe. Adică nu eficiența, calitățile lor funcționale, le-au dus la dispariție. Sigur, armata rusă, oricât ne-ar dezamăgi, acum sau în istorie, este o câștigătoare a selecției.
Ne putem întreba dacă nu a fost așa de mult timp? Da, societățile războinice le-au distrus pe cele cu ideal pacific. Patriarhatul a învins matriarhatul. Epoca eroilor, cum apare în Odiseea și Iliada, era acea epocă de tranziție. Noua societate avea nevoie de mituri. Eroii erau unul dintre ele.
INDICAȚII DE CITARE:
Amalia Diaconeasa, „Eroi au fost, eroi sunt încă” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 