Conflictul dintre generații și progresul/regresul social
Conflictul dintre generații e ceva real. Anticii se plângeau și ei de tineri, cum se plângeau de educația lor de la oraș și de orice diferență culturală care li se părea scandaloasă. Chiar dacă acel citat din Platon sau Socrate, despre insolența tinerilor, este cumva fabricat (vezi bibliografie), e inspirat de date reale, operele antice abundă de astfel de observații. Tinerii vor altceva, se revoltă contra părinților. Înseși legendele vechi grecești vorbesc despre conflictul dintre generații, despre zeii care își înghit copiii pentru că ei devin o amenințare pentru părinții divini. Iar în final, cum se vede, tinerii înving. Teama de tineri a creat o mulțime de ”vaccinuri” culturale și sociale. Tinerii trebuie să fie politicoși, respectuoși, și în general se încearcă blocarea lor spre structurile de putere. Etologia consemnează astfel de metode, intrate în cultură, de care noi nici nu mai suntem conștienți (Desmond Morris, Zoonomia). Prejudecățile față de tineri își au originea în această atitudine. Dar cu cât ei sunt mai marginalizați, cu atât devin mai înverșunați în conflictul cu adulții. Lor le e blocat accesul la resurse, putere, iar în cazuri extreme, în societăți puternic patriarhale, chiar la sex. Acest fenomen crește violența în societate, conform unor studii.
Conflictul dintre generații e deci o luptă pentru putere între generații. Cauzele ei sunt etologice, dar cultura le poate atenua sau amplifica. Tinerii care nu mai sunt copii vor să fie luați în seamă, vor să crească pe scara ierarhiei sociale. Și o fac prin mijloacele pe care le au la dispoziție. E valabil pentru ambele sexe, pentru că ambele sexe cunosc ierarhii. Dar ierarhia patriarhală e una deosebit de toxică, despre care s-a scris mult. Uciderea tatălui a devenit un arhetip. Și în cazul femeilor există lupte similare, chiar dacă nu sunt la fel de violente.
Dar e conflictul dintre generații un fenomenul general în toate societățile? Dacă da, are aceeași intensitate? Antropoloaga Margaret Mead crede că nu, structura societății ar influența decisiv duritatea conflictului. În ”Coming of Age in Samoa” ea arată că adolescența nu e o perioadă atât de furtunoasă în unele societăți tradiționale, ca în Occident. Acolo tranziția la viața adultă e mai lină, fără atâtea probleme. Sigur, societățile tradiționale sunt mai cooperante, mai puțin ierarhizate. Și nu au atâtea provocări, am putea spune. Nu se așteaptă atât de mult de la tineri, ei nu au atât de mult de dovedit. Și nu trebuie să facă atât de mult pentru a fi acceptați. Acolo drumul lor e deja stabilit de comunitate, cutume, etc. Nu trebuie să se lupte atât de mult pentru putere, lupta lor nu trebuie să fie atât de grea.
Francisco Goya, Saturn Devouring His Son, 1820-1823
În concluzie, conflictul dintre generații are legătură și cu cultura, societatea, se pare. Dar are și cauze biologice, și dacă da, de ce sunt legate? Când vorbim de etologie, vorbim de comportament înnăscut, de gene. Dar la om lucrurile par încă mai complicate. Adolescenții umani nu sunt doar niște lupi tineri. La om, adolescența e o perioadă specială de dezvoltare. Atunci transformările biologice sunt foarte rapide. Unii copii pot crește și 20 cm într-un an. Se întâmplă să-ți vezi colegii de nerecunoscut după vacanța de vară, cum îmi povestea cineva. Această creștere poate determina modificări metabolice care afectează și funcționarea creierului. În adolescență își fac debutul unei boli psihice, tot în adolescență poate începe abuzul de substanțe psihotrope. Deși la Homo sapiens, adolescența e descrisă în general la toate populațiile (cele mai multe), se pare, după puținele date pe care le avem, că nu exista la omul de Neanderthal. Creșterea era ușor mai rapidă, dar cu ritm mai constant. Omul modern are o creștere și dezvoltare extrem de lentă, deși face parte dintr-un ordin de mamifere cu creștere și dezvoltare lentă, e campion în acest sens (v. Civilizația foametei/ o altă abordare a umanizării). Cimpanzeii și bonobo se maturizează mai repede decât oamenii. Mai repede se pare că se maturizau și oamenii de Neanderthal, fără a avea acea perioadă de creștere rapidă pe care noi o numim adolescență. Cel puțin până la o descoperire care să nege aceste rezultate…
Putem specula că la omul de Neanderthal nu exista o perioadă atât de vulcanică din punct de vedere psihologic? Totuși, și în secolele trecute, adolescența exista, dar acea perioadă de creștere rapidă era mai lungă, iar viteza de creștere maximă era mai mică. Adică la aceeași vârstă tinerii creșteau mai puțin, chiar dacă înălțimea finală era aceeași (când era). Se reflecta acest aspect în psihologie? În conflictele sociale? Greu de spus acum. Condițiile erau oricum altele, iar concurența, în condițiile unor natalități crescute, era mult mai mare. E greu de imaginat pentru noi cum era atunci. Acum, în Occident, nu se mai poate vorbi de o problemă politică a tinerilor. Tinerii sunt foarte puțini, concurența dintre ei e mică. Problema politică a tinerilor încă se pune în unele țări din nordul Africii, precum Algeria.
Probabil multe idei revoluționare, multe revoluții, nu ar fi putut fi posibile în condițiile unei proporții atât de mici a tinerilor într-o societate, cum e acum în Occident, spun unii specialiști. Trăim atât de puțin, și nu putem face comparații pe secole. Dar putem compara cu situația din țări cu natalitate mai ridicată, precum cele din nordul Africii. Într-adevăr, primăvara arabă a existat, și apar mereu mici primăveri persane. Cu același succes, din păcate. Dar chiar comparând cu părinții și bunicii noștri, generațiile tinere de acum par extrem de cuminți, prea puțin revoluționare, revoltate, prea puțin active cultural. Ce subcultură au inventat tinerii din ultimele generații? Măcar ceva similar rock-ului? Generațiile părinților și bunicilor erau mult mai cool, cum arată atâtea meme. Și mai înclinate spre excese de tot felul. Ar spune cineva de anii 2020 că, dacă ți-i amintești, înseamnă că nu i-ai trăit? Pare ridicol.
În ultimul secol, odată cu democrația și declinul a ceea ce conservatorii numesc „familie tradițională”, ierarhiile dintre părinți și copii au devenit mult mai laxe. A fi emancipat, a avea un soi de demnitate, chiar și ca tânăr, a devenit ceva normal. Nimeni nu mai se așteaptă în Occident ca tinerii să fie ascultători, obedienți, să nu-și dorească să se distreze și să aibă un cuvânt de spus. Cu toate astea, acum se pare că bătrânii îi controlează mai mult ca oricând. Pentru că tinerii nu mai sunt un pericol social, nu mai amenință statu quo-ul. Copiii puțini, izolați între ei, supravegheați intens de părinți, cu puțină libertate de mișcare și explorare proprie, ușor de manipulat, sunt acum idealul stabilității sociale.
Conflictul dintre generații, chiar dacă există și în prezent, pare să nu mai aibă o cauză majoră. Când copiii sunt mai pașnici și mai tradiționali decât părinții, când fetele sunt mai puțin feministe decât mamele și bunicile, lucrurile au luat o întorsătură istorică incredibilă. Deși în Iran, tinerii încă se revoltă, doar bunicile adolescentelor de acum au purtat fuste scurte și au vorbit de amor liber. Conflictul dintre generații încă există, dar tinerii sunt din ce în ce mai domesticiți. Conflictul dintre generații a avut un rol creator, de schimbare socială. Tinerii au făcut revoluții sociale sau măcar artistice. Uneori, chiar revoluții științifice. Max Planck spunea că ideile noi se impun pentru că generațiile vechi dispar, nu neapărat pentru că oamenii se conving de validitatea lor. Asta se întâmplă adesea în știință. E o concluzie la care poți ajunge independent. Bătrânii, cei cu cariere îndelungate, nu doar publicul larg, au o mare rezistență la schimbare, sunt mai conservatori. Au și motive.
Dar cum soluțiile, modelele sunt limitate, uneori se apelează la soluțiile, modele și ideile mai vechi. Adesea copiii se înțeleg mai bine cu bunicii, le adoptă ideile. Bunicii și străbunicii sunt depozitari ai ideilor, chiar în societățile unde cultura e mai mult orală. Despre asta se știa bine în trecut. Ideea e descrisă magistral în ”Firida rușinii” de Ismail Kadare. Acolo se vorbește de deznaționalizarea impusă unor culturi de către Imperiul Otoman. Se face paralela între ce făceau otomanii, adică așteptau femeile bătrâne să moară, și ce se întâmpla în vestul Europei. Occidentalii erau mult mai eficienți, adică le ajutau în acest sens. Vânătoarea de vrăjitoare era o vânătoare de femei bătrâne, depozitare ale culturii. Ucigându-le, cultura lor, obiceiurile lor, dispăreau. Din păcate, și cunoașterea. Pentru această parte a lumii, unde femeile bătrâne, vrăjitoarele adică, au fost ferite de rug, probabil există niște avantaje. E perfect posibil ca pe teritoriul de azi al României, să fi existat o vaccinare primitivă, făcută de ”babe!” (de unde cuvântul leacuri ”băbești”), încă din secolul al XVIII-lea, înainte de descoperirea făcută în Imperiul Otoman de către lady Montagu, al cărei soț era ambasador la Istanbul. Multe alte leacuri au existat până de curând și ar fi putut fi studiate. Deși în Țările Române sub dominație otomană, nu erau arse vrăjitoarele, o inscripție de la Brașov arată că ultimă vrăjitoare care a fost ucisă în Europa a trăit în Transilvania în secolul al XVIII-lea. Femeia era moașă.
Vânătoarea de vrăjitoare ar fi putut avea multiple implicații pe termen lung, în primul rând în ce privește cunoașterea remediilor naturale. Paracelsus, cunoscut ca părintele medicinii moderne, declara că toate cunoștințele lui vin de la ”vrăjitoare”. (Ehrenreich și English, 1973). Despre alte efecte culturale, dar și de relații sociale, se vorbește mai puțin.
Conflictul dintre generații e ceva real, dar, cum se spune de unele boli, depinde ce faci cu el. Dacă e exploatat în sens creator, ca sursă de progres, e ceva benefic. Dacă duce doar la distrugerea unuia dintre membrii acestui conflict, e ceva care nu e de dorit. Inclusiv resemnarea, identificarea cu vechile generații, fără a vedea noi soluții, posibilitatea de a schimba ceva în societate, e ceva nociv. În ciuda unor aspecte dureroase, conflictul dintre generații are valori creatoare, conduce la adaptare.
Bibliografie
Quote Origin: Misbehaving Children in Ancient Times – Quote Investigator®
INDICAȚII DE CITARE:
Amalia Diaconeasa, „Conflictul dintre generații și progresul/regresul social” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 