ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Amalia Diaconeasa

Cartea și lumea cărților

Cum era lumea înainte de apariția cărților? Din partea noastră de lume e destul de demult de atunci. Chiar dacă rata analfabetismului în unele țări occidentale, ca România și Portugalia (dar situația nu era mult diferită peste Ocean) era destul de mare la începutul secolului XX, lumea în care existau cărți era total diferită de cea de dinainte. Chiar dacă era numai o elită mai mult sau mai puțin restrânsă (mai ales în Evul Mediu, când însuși Carol cel Mare și-a început succesele militare ca analfabet), lumea nu a mai fost la fel după apariția cărților. 

De ce și cum au apărut cărțile? Cum se vede și din etimologii, cartea e ceva legat de contabilitate. În germană contabili  se spune ” Buchhalter”, adică cel care ține cărțile. Primul nume care apare gravat, primul nume consemnat din istorie este… cel al unui contabil sumerian (Yuval Noah Harari, ”Sapiens”). Scrierea a început, se pare, nu pentru a consemna povești, legende, nici măcar faptele eroice ale regilor (oricât de exagerate), ci…calcule contabile. Arheologia susține această idee. Dacă uneori ne încântă bogăția de consemnări și izvoare, adică de tăblițe scrise,  dacă e vorba de cele din timpul vreunui imperiu, cele mai multe sunt…administrative. Stive și stive de pietre, dar mai ales tăblițe de lut, cu conținutul unor  magazii, cu  tratate comerciale și alte asemenea. Cele mai multe date de pe timpul hitiților, dar nu numai, sunt legate de registre contabile Și Imperiul hitiților dispare din istorie în secolul al XIII-lea î. Ch (Margarete Riemschneider, ”Lumea hitiților”).

Să fie contabilitatea ceea ce a dus la apariția scrisului?  Marile imperii ale Antichității ar fi putut apărea în lipsa scrisului? Greu de crezut. Totuși, incașii nu cunoșteau scrisul în forma actuală, dar foloseau un alt sistem de consemnare a datelor…contabile (în primul rând) pe bază de noduri.

Dacă admitem că lumea cu scris și lumea fără scris erau foarte diferite, cum era lumea fără scris? Lumea orală era cu multă învățare, cu multă memorare, cu mnemotehnică. Limbajul are o funcție mnemotehnică, iar poeziile și cântecele, cu rimă, dar mai ales ritm, cum era la vechii greci, sunt o dovadă. Chiar dacă scrisul a fost inventat în magazii și birouri ale contabililor, nu de către barzi  sau filosofi, toți au beneficiat de această invenție.

În Antichitatea greacă se credea că scrisul va lenevi memoria. Oamenii nu vor mai fi nevoiți să învețe tot felul de informații pentru că le vor putea nota. Și dacă ne gândim bine, probabil maximum dezvoltării creierului e asociat cu un mediu în schimbare în care ”omul descoperea lumea în fiecare zi” (Diaconeasa, A.G, Civilizația foametei/ o altă abordare a umanizării). Volumul creierului la omul actual e mai mic decât la omul modern din Paleolitic, nu mai vorbim de omul de Neanderthal, adaptat pentru climă rece și tendința se menține și acum. După o creștere a volumului cranian în ultimele secole, acum asistăm la o reducere a dimensiunilor acestuia, mai ales în unele zone, ca Statele Unite.

Ne putem doar imagina câte știa de fapt Otzi, dar și bunicii sau mai ales bunicile lui….O poveste chineză vorbește de un tânăr care a descoperit o carte, dar nu cunoștea pe nimeni care știa să citească. Deși cunoștea, în satul lui, fete care știau sute de cântece, oameni, în special femei, care știau sute de plante și la ce se folosește fiecare. Și respectivul personaj provenea dintr-o societate agrară, care pierduse deja foarte multe cunoștințe despre natură. De fapt în societățile de vânători-culegători se cunosc chiar mai multe plante și la ce folosesc. Sau se cunoșteau, că toate aceste societăți sunt aproape dispărute. Doar accesarea vârfului icebergului de cunoștințe ale acestor societăți tradiționale (de ”sălbatici”) a revoluționat medicina modernă. Exemplul cu chinina a fost deja menționat. Fără această descoperire albii nu ar fi putut coloniza Africa (ceea ce ar fi fost mai bine pentru africani), una dintre ultimele substanțe descoperite.

Dacă intrăm pe aceste teren, pentru cineva care înțelege fenomenele, lucrurile sunt de-a dreptul uimitoare. Știu cum e să faci o descoperire legată de o plantă cunoscută și utilizată în medicină …de 4000 de ani. Și cum e să afli că o descoperire recentă apare într-o legendă antică?

A slăbit scrisul capacitatea de explorare? Foarte probabil, dar nu neapărat direct. Relația cu scrisul era relația cu puterea. Iar puterea, centralizarea a impus un anumit stil, anumite valori, anumite instituții. Dar mai ales o anumită valorizare, care avea legătură cu puterea, cu ce era oficial. Să ne gândim la cum vedeau medicii bisericii bolile, inclusiv ciuma și la soluțiile empirice care existau. Ultimele s-au dovedit mult mai eficiente. Apoi să ne gândim numai la fiecare conducător care distrugea fizic moștenirea celui dinainte. Templele și statuile lui Hatșepsut au fost distruse. Și nu se întâmpla nici prima, nici ultima dată. Scrisul a fost un instrument al puterii. Nu doar că era rezervat mai mult sau mai puțin celor aflați aproape de cercurile puterii și era folosit în scopuri administrative, adică ale puterii, dar curând a apărut ceea ce azi numim cenzura. Operele Antichității au fost distruse pentru că nu mai corespundeau noii politici, dar și pentru a face loc noilor scrieri.

Odată cu învățământul de masă și cu generalizarea scrierii, cultura a devenit și mai mult scrisă. De fapt prăpastia dintre cultura scrisă și cea orală s-a adâncit și mai mult. În această lume, dacă nu știi să citești, dacă nu ai acces la informațiile obținute prin scris, ești aiurea, oamenii te pot considera retardat sau dement. Harold Klawans povestește în cartea sa ”În apărarea femeii cavernelor” despre un cetățean american de culoare pe care rezidenții săi l-au diagnosticat cu demență. Bărbatul în vârstă nu știa cine e președinte, nu avea cunoștință de niciun eveniment contemporan tratat pe larg de toate ziarele. Părea că nu știe nimic despre lumea din jurul lui (asta se întâmpla prin anii 60). Culmea ar fi că și acum există foarte mulți tineri neinteresați de politică în aceeași situație, doar că acum ar fi diagnosticați cu retard. Numai că neurologul Klawans, cu experiență clinică, se gândește să-l întrebe de altceva, adică de fotbal (american). Și atunci cetățeanul dement începe să dea o multitudine de date, care îi infirmă diagnosticul. Omul era doar analfabet.

Numai neurologul care știa ce e cu analfabetismul s-a prins ce e cu el. Din păcate nu avem măsura falselor concluzii despre inteligența unor populații din alte culturi, cu o rată mare a analfabetismului. Cum și testele de inteligență au legătură cu cultura, cu mediul, folosirea lor poate deveni ușor abuzivă. În cazul negrilor americani, ”ai carte, ai parte” însemna a avea drept de vot. Analfabetismul lor a fost exploatat în scopuri politice.

Lumea în care trăim e alfabetizată, dar cartea în forma lui Gutenberg a devenit obiect de muzeu. Chiar și contabilitatea se face altfel. Interesul oamenilor pentru cartea ca obiect al cunoașterii și obiect al delectării a scăzut foarte mult. De fapt aceste funcții au fost doar tranzitorii în istorie. Cartea a fost instrument al puterii, iar o scurtă perioadă de timp (cu intermitențe, din Antichitate, până în ultimele secole), ea a fost sursă de informație și relaxare. Chiar dacă alfabetizarea e mai extinsă, cei care citesc de plăcere sunt la fel de puțini ca atunci când cărțile erau rare. Tipul de concentrare care e la oamenii care citesc mult e destul de rar.

Oamenii, cei mai mulți, n-au iubit niciodată cărțile. Nimic nu s-a schimbat. Acum sunt alte distracții, asta e diferit. Cei care au iubit cărțile au fost puțini, vezi ce spunea Ion Creangă în ”Amintiri din copilărie”, mai încolo de partea drăguță cu copilăria. Cartea era ceva ce înnebunea oamenii la propriu. Trebuia să înveți pentru a practica anumite meserii, în special pe cea de preot. Exista sintagma, ”cărți groase ca de popi”…Ca și scribii din Antichitate, care complicau scrisul în scopul de a-l face dificil de învățat pentru a-și menține monopolul, preoții se pare că au procedat în mod similar. Biblia înseamnă de fapt Cartea în greacă. Era ceva sacru, pentru inițiați. Diferențele dintre societățile creștine tradiționale și cele protestante ar putea avea originea în această abordare. Adriana Macsut, doctor în filosofie, autoarea cărții ”Viața lui Moise de la umanitate la revelație și legendă” spune că nu oricine avea voie nu doar să comenteze, dar și să citească Biblia în societățile ortodoxe. Pare ciudat să fii credincios fără să fi citit și înțeles Biblia. E cel puțin la fel de ciudat ca în cazul musulmanilor care nu au citit Coranul. Numai că în Islam există o tradiție orală. Coranul e discutat și explicat și copiilor chiar de către persoane analfabete, dar cărora li s-a explicat la rândul lor.

La noi, pe teritoriul de azi al României, dacă nu erai privilegiat, puteai doar să te împrietenești cu un preot care să te învețe să scrii și să citești în secolul al XIX-lea, înainte de Cuza și reforma învățământului. În același timp, în Finlanda, preoții erau cei care luptau contra analfabetismului. Cei care nu știau să citească nu se puteau căsători. Nu e de mirare tradiția succesului învățământului de masă în Finlanda și Estonia. Cea mai importantă reformă a lui Luther e aceea că oricine poate interpreta Biblia, oricine poate gândi și interpreta orice, chiar și texte sacre. Fără invenția lui Gutenberg probabil nici el nu ar fi avut acces la Biblie. Dar el a schimbat pentru totdeauna atitudinea față de cărți și cunoaștere.

Dar șansa, chiar și obligativitatea învățării, înțelegerii și chiar a interpretării creative a oricărui text nu aduce nicio garanție, doar metode din ce în ce mai bune de mimetism intelectual. Cei mai mulți sunt la fel de închistați, refractari, la fel de atașați de autoritate și leneși în gândire ca acum sute și mii de ani. Pe de altă parte, cei care au avut contact cu societăți tradiționale de vânători-culegători, de la Jared Diamond la Carmen Srungaru, spun că acești oameni, dar mai ales copiii, sunt mai inteligenți decât noi. Educația lor e mult mai liberă, au șansa să își dezvolte creativitatea, dar nu numai. Copiii din acele societăți nu știu ce înseamnă să memorezi fără să înțelegi pentru notă, apoi să uiți tot.

E extraordinar să avem cărți, să putem citi și scrie, dar ar trebui să rămânem în primul rând ”sălbatici” care au acces la scriere.

INDICAȚII DE CITARE:

Amalia Diaconeasa, „Cartea și lumea cărților” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.