Atingerea muzicii
Despre muzică se spune că e regina artelor. Îmi aduc aminte de o întrebare a unui profesor din liceu: care artă e „cea mai puternică”? Nu trebuie să fii foarte meloman sau muzical ca să știi că e…muzica. Dintre toate artele ea are cea mai mare putere de expresie. Creează cele mai profunde emoții. Și are cei mai mulți adepți. Sunt oameni care nu sunt impresionați de artele vizuale, precum pictura, apoi literatura se vede cât de ușor a fost sacrificată ca sursă de plăcere în ultimele decenii, dar încă foarte mulți sunt impresionați de muzică, oricât de mult ar fi decăzut gusturile lor. Radiourile din toată lumea transmit muzică, și prea puține și poezie sau povești. La fel, există multe canale de televiziune dedicate muzicii.
Dar ce e muzica? Oliver Sacks spune în Muzicofilia că nu există nicio zonă în creierul uman responsabilă pentru… răspunsul la muzică. Adică, numai la muzică, pentru că muzica „atinge” mai multe zone din creier nu doar al oamenilor, ci și al animalelor. S-a spus că muzica relaxează până și vacile, făcându-le mai productive.
Deși nu există o zonă a muzicii, cum există una a vorbirii senzitivă- Wernicke și motorie- Broca (deși contestată de unii autori mai noi, care consideră că pentru pierderea capacității de a vorbi e nevoie de leziuni profunde în acea zonă), creierul unui muzician e ușor de deosebit de creierul oricărui alt individ care desfășoară oricare altă profesie. Niciun talent și abilitate nu modifică mai mult configurația creierului ca în cazul unui muzician. Există modificări ale creierului la muzicienii profesioniști, dar și la amatori, ceea ce îi diferențiază între ei, dar mai ales de oamenii obișnuiți. Muzica modelează creierele. Sigur, e de așteptat ca exercițiile muzicale, mai ales cele începute la o vârstă fragedă, să ducă la o modelare specifică a creierului. Sau, la fel de previzibil este ca, zonele cerebrale implicate în planificarea mișcărilor și în asocierile senzoriale sau senzorio-motorii să arate diferit la muzicieni. Sau că aria auditivă primară este o parte importantă a caracteristicilor creierului de muzician.
Și într-adevăr, așa este, cum arată un studiu publicat în Journal of Neuroscience (vezi mai jos). Muzicienii au mai multă substanță cenușie (adică mai mulți corpi neuronali) în aria auditorie primară, aria motorie primară, arii premotorii, arii somatosenzitive din regiunea perirolandică (un șanț important din creier), girusul parietal superior, girusul temporal inferior (bilateral). Există o corelație pozitivă între volumul de substanță cenușie al muzicienilor profesioniști (cel mai mare), amatori (intermediar), apoi oamenii care nu sunt muzicieni. O altă corelație pozitivă cu statutul de muzician există între partea stângă a cerebelului, girusul lui Heschl stâng (aria auditorie primară) și girusul frontal stâng. Nu a fost detectată nicio diferență semnificativă în planum temporale (o zonă implicată în limbaj). Mai mult, aceste măsurători performante nu au scos în evidență modificări negative, adică mai puțină materie cenușie în alte zone.
Acest studiu e în acord cu măsurătorile „tradiționale” care indicau o dezvoltare mai mare a ariei motorii primare, dar și a cerebelului (volum mai mare), la muzicieni. O să încerc să explic și să arăt implicațiile datelor plicticoase de mai sus. Muzica, producerea ei, dar se pare că și talentul muzical, apelează la funcțiile motorii ale creierului. Cerebelul e implicat în mișcare, postură, ajustarea mișcărilor, dar se pare că are și rol cognitiv. Animalele antrenate pentru dezvoltarea unor funcții motorii prezintă modificări similare, la nivelul cerebelului, ariei motorii primare și hipocampului. Deci muzica exploatează creierul motor.
Dar ce se poate spune spune despre partea înnăscută a talentului muzical? Ceea ce se numește „ureche muzicală absolută” (perfect/absolut pitch) are o mare legătură cu genele. Urechea muzicală absolută înseamnă că o persoană poate detecta/produce un sunet fără o referință, cum ar fi nota La (există asemenea monștri!). Cei mai mulți muzicieni nu au ureche muzicală absolută. Au nevoie de diapazon, cum se vede. Urechea muzicală perfectă pare să aibă legătură cu planum temporale (o zonă aflată în spatele ariei auditorii primare, girusul lui Heschl, un triunghi care formează inima ariei Wernicke, implicată în perceperea limbajului vorbit și scris).
Cum se știe, localizarea centrilor vorbirii este în emisfera stângă, ceea ce creează o asimetrie a planum temporale la 65 % din oameni. Interesant e că cei cu ureche muzicală perfectă prezintă o asimetrie încă mai mare decât media populației. Și nu pentru că ar avea zona din stânga încă mai dezvoltată, ci pentru că cea din dreapta este mai nedezvoltată decât la media populației. În cazul unui echilibru bilateral există riscul de…dislexie. Cei care se bâlbâie, de asemenea, au o organizare similară a creierului. La pacienții cu schizofrenie lateralizarea e diminuată, ceea ce se corelează cu simptomele pozitive (halucinații). Se vede de ce în studiul de mai sus accentul era pus pe lateralitate, diferența dintre cele două emisfere în cazul muzicienilor.
Urechea muzicală perfectă ține de cogniție, adică acești indivizi identifică extraordinar un anumit sunet cu o extraordinară acuratețe. Mulți devin muzicieni, dar nu neapărat. Unii sunt acordori de piane, acolo ai șanse foarte mari să-i găsești, cum spune Oliver Sacks. Pentru ei, recunoscând un sunet atât de specific, o interpretare diferită a unei melodii îi pune în dificultate și chiar li se pare neplăcută.
Urechea muzicală absolută se întâlnește are o prevalentă superioară în cazul copiilor care vorbesc limbi tonale (chineză, vietnameză, dar și unele limbi africane). Dacă vorbești limba respectivă, urechea muzicală absolută se păstrează mai mult, până la vârste mai înaintate. Copiii cu aceeași origine etnică, dacă emigrează, pierd această calitate.
Ce e interesant e că urechea muzicală absolută are o frecvență mare în cazul unor boli, precum autismul, dar și sindromul Williams. Acest sindrom genetic, dat de o deleție a unei regiuni de pe cromozomul 7, duce la multe tulburări de sănătate, ușor retard, un facies specific, cu bărbia retrasă, defecte de dezvoltare, și chiar o speranță de viață scăzută din cauza defectelor cardiace, a diabetului etc. Dar ce e uimitor la acești copii, dar și adulți, sunt abilitățile lor sociale, corelate și cu un interes foarte mare pentru muzică. Oliver Sacks, care a cunoscut astfel de pacienți, deschiși și prietenoși, spunea că ei cântau aproape tot timpul.
Interesant e că acești pacienți, cu uimitoare abilități verbale, cu un vocabular relativ bogat și colorat, sunt capabili să denumească un animal, dar nu sunt capabili să-l deseneze. Deși zona lor parietală e afectată, defectele sunt în partea dorsală, responsabilă cu analizarea imaginilor, dar partea ventrală, responsabilă cu recunoașterea stimulilor vizuali, e funcțională. Abilitățile lor spațiale, de analizare a imaginilor, sunt reduse. Nu pot realiza mișcări complicate (defecte ale cerebelului), dar nici nu le pot programa (lobul frontal stâng). Nu pot desena. Creierul lor motor e afectat, dar creierul auditiv e foarte activ. Lumea lor nu e a imaginilor, ci a auzului.
Încă un fapt interesant, cunoscut din Antichitate, e că urechea muzicală absolută e mai des întâlnită la orbi din cauza hipoplaziei nervului optic.
Dar toată discuția despre boli genetice, boli neurologice și ureche muzicală perfectă, deși nu pare, are un scop. Genele care dau urechea muzicală perfectă par a se suprapune cu cele care dau sinestezia. 20 % dintre copiii cu ureche muzicală absolută sunt și sinestezi. Invers se pare că nu e valabil. Adică sunt sinestezici care nu au treabă cu muzicalitatea. Fiica lui Nabokov spune că ambii ei părinți ei erau sinestezici (Oliver Sacks, „Muzicofilia„) Dar tatăl ei suferea de amuzie. Adică nu simțea muzica, nu altfel decât precum o înșiruire de zgomote. Acești oameni, descriși în percep un concert ca pe o tortură auditivă.
Sinestezia e o stare ciudată, dar comună probabil copiilor mici, când un anumit sunet sau grup de sunete îți crează senzații vizuale sau chiar olfactive. Pentru unii sinestezici anumite note au anumite culori, texturi, mirosuri. În „Civilizația foametei/o altă abordare a umanizării” propun că sinestezia, foarte prezentă la copiii mici, a dus la formarea cuvintelor. Anumite obiecte sau aspecte din mediu ar fi putut fi asociate cu anumite grupuri de sunete.
Ne putem întreba dacă nu cumva muzica a apărut o dată cu vorbirea și ar fi mult mai veche decât pare? Limbile foarte vechi sunt adesea tonale. Iar limbile mai nou apărute filogenetic tind să piardă tonurile, care sunt percepute totuși și în vorbirea noastră. Probabil limbajul era diferit, la origini, de ce vedem acum, iar ponderea tonurilor era mai mare, limbajul conținând și tipuri foarte diferite de tonuri. Copiii cu sindrom Williams sunt foarte anxioși, ei suferă de fobii. Vorbirea și muzica probabil îi liniștește. Bebelușilor li se cântă în leagăn, dar li se și vorbește. Muzica are un efect liniștitor asupra animalelor. Se spune că Orfeu îmblânzea animalele cu cântecul său. Dar ceva similar face și vorbirea, cel puțin când e vorba de câinii vagabonzi. Există o ipoteză care propune apariția limbajului articulat, utilizat mai mult pentru discuții ușoare, că ar crește coeziunea socială. Probabil ar scădea agresivitatea și anxietatea. Cântatul descarcă oxitocină (hormon al legăturilor sociale), dar și endorfine. La început relația dintre vorbire și muzică ar fi fost probabil mai strânsă.
Copiii cu autism reacționează la muzică, dar datul în leagăn are efecte pozitive asupra lor. Muzica și dansul sunt destul de legate. Michael Jackson își valida o compoziție proprie doar dacă aceasta îi stârnea lui însuși pofta de a dansa. Muzica se adresează simțurilor, dar cum în creier legăturile dintre zonele senzitive și cele motorii sunt apropiate (fapt evident mai ales în cazul limbajului), ne putem aștepta ca ritmul și melodia (de a cărei percepție e responsabilă emisfera dreaptă) ar putea evoca anumite mișcări, s-ar putea „adresa” unor mușchi, ceea ce ar determina relaxarea lor. Astfel, observarea efectelor ascultării muzicii ar putea dezvălui cum interacționează elementele creierului între ele și ar putea sugera anumite modele preexistente de stimulare. Muzica „ar spune” ceva predeterminat, chiar dacă nu clar, și ar conduce la acțiuni asupra unor mușchi, încordare și relaxare, chiar în absența dansului. Modificări de tonus muscular apar și când mângâiem un animal. Se spune că muzica „te atinge”, de fapt are acțiune asupra tonusului muscular, similară cu mângâierea unui animal.
Ce putem spune despre talentul muzical? Ne-am aștepta, pentru că stângacii au emisfera dreaptă dominantă, să fie mai puțin talentați la muzică. De fapt ar trebui să aibă mai rar ureche muzicală perfectă, având în vedere lateralizarea planum temporale. Numai că în realitate, stângacii sunt mai bine reprezentați nu doar printre sportivi și scriitori, dar și printre muzicieni, raportat la ponderea în populație. Mai mult, sindromul Williams, dar și autismul, sunt asociate cu lateralizare diferită, adică o pondere mai mare de stângaci. Cunosc stângaci cu auz muzical într-adevăr deplorabil. Dar cum am arătat deja, cei mai mulți muzicieni nu au ureche muzicală absolută. Se pare că există și compozitori cu ureche muzicală mediocră. Te întrebi cum s-ar fi descurcat în Antichitate, când muzica era una dintre materiile de bază cei care acum nu au un talent în acest domeniu. Probabil cu exercițiu ar fi reușit unele performanțe de interpretare (mediocre), dar ar fi putut compensa cu creativitatea. Cântatul vocal (care presupune melodia și ritmul) e controlat de emisfera dreaptă. Dar a prinde melodia și ritmul nu echivalează cu a ști să cânți, din nefericire. Pentru că și cântatul e tot ceva motor, controlat de numeroși mușchi, nu doar ai coardelor vocale. Până la urmă ajungem tot la creierul de mișcare…
Creierul de mișcare (motor) e implicat și în cântecul „experților”, adică al păsărilor. Creierul lor e diferit de cel al mamiferelor, în sensul că ganglionii bazali, care există și la mamifere și sunt implicați în mișcare, au cunoscut o mare dezvoltare. Și la păsări, cântecele au rol în semnalizarea, stabilirea relațiilor între indivizi. Curtarea, care presupune apropierea indivizilor, presupune reducerea agresivității, liniștirea lor. Dar nu ne putem imagina cum percep păsările muzica și succesiunea de sunete, având în vedere organizarea creierului lor.
Ne putem imagina că vorbirea, legată în mod primordial de muzică, să fi apărut foarte demult, probabil la Homo erectus? Sigur, fără să arate ca acum. Probabil sinestezia era mai des întâlnită atunci, ca și urechea muzicală absolută. Ne putem întreba dacă schimbarea mediului, ca și interesul tot mai mare pentru partea analitică, adică importanța mare a analizării stimulilor vizuali, ar fi avut efect negativ asupra abilităților muzicale, cel puțin de un anumit tip, în sens invers față de situația orbirii din naștere sau a pacienților cu sindrom Williams? Ce s-a schimbat de fapt de atunci e scăderea importanței stimulilor auditivi pentru supraviețuire.
Dar muzica și abilitățile muzicale pot însemna multe alte lucruri…
Bibliografie
Mottron, Laurent; Bouvet, Lucie; Bonnel, Anna; Samson, Fabienne; Burack, Jacob A.; Dawson, Michelle; Heaton, Pamela (2013). „Veridical mapping in the development of exceptional autistic abilities”. Neuroscience & Biobehavioral Reviews. 37 (2): 209–228. doi:10.1016/j.neubiorev.2012.11.016. ISSN 1873-7528. PMID 23219745
Eroarea lui Broca. Explorarea unui creier in stare de veghe – Hugues Duffau (librarie.net)
Gregersen, P.K.; Kowalsky, E.; Lee, A.; Baron-Cohen, S.; Fisher, S.E.; Asher, J.E.; Ballard, D.; Freudenberg, J. & Li, W. (2013). „Absolute pitch exhibits phenotypic and genetic overlap with synesthesia”. Human Molecular Genetics. 22 (10): 2097–104. doi:10.1093/hmg/ddt059. PMC 4707203. PMID 23406871
Mottron, Laurent; Bouvet, Lucie; Bonnel, Anna; Samson, Fabienne; Burack, Jacob A.; Dawson, Michelle; Heaton, Pamela (2013). „Veridical mapping in the development of exceptional autistic abilities”. Neuroscience & Biobehavioral Reviews. 37 (2): 209–228. doi:10.1016/j.neubiorev.2012.11.016. ISSN 1873-7528. PMID 23219745
Lenhoff, H. M.; Perales, O. & Hickok, G. (2001). „Absolute pitch in Williams syndrome”. Music Perception. 18 (4): 491–503. doi:10.1525/mp.2001.18.4.491
P. K. Gregersen; E. Kowalsky; N. Kohn; E. Marvin (2000). „Early childhood music education and predisposition to absolute pitch”. American Journal of Medical Genetics. 98 (3): 280–282. doi:10.1002/1096-8628(20010122)98:3<280::AID-AJMG1083>3.0.CO;2-6. PMID 11169569
INDICAȚII DE CITARE:
Amalia Diaconeasa, „Atingerea muzicii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 