ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Amalia Diaconeasa

Așteptarea umană

Una dintre trăsăturile specific umane, dintre cele care ne-ar face oameni, ar fi aceea de gândire pe termen lung.  Dacă suntem capabili să gândim pe termen lung, suntem capabili și să ne facem planuri pe termen lung. Uneori planurile și investițiile noastre depășesc decenii sau se pot continua după ce existența noastră fizică se încheie.

Piramidele sfidează mileniile, așteptând ca faraonii (dar și oamenii simpli, ba chiar și animalele lor) să revină la viață. În Evul mediu, dar și mai recent, oamenii investeau comportamental pentru viața viitoare.  Încă și acum, în Orientul Apropiat există oameni care investesc în viața viitoare, eternă,  plătind pentru asta cu cea prezentă, chiar dacă prețul e servirea unor cauze care nu sunt chiar nobile. De fapt această legătură nici nu trebuie să existe. Nu știm ce le place zeilor care guvernează viața viitoare.

Din ce în ce mai mult, datele arată că și alte animale își fac planuri pe termen lung, nu trăiesc doar în prezent.  Nici măcar pentru ele carpe diem nu reprezintă chiar un mod de viață. Dar, cum am zis în „Civilizația foametei/o altă abordare a umanizării”, o focă nu se gândește la o pensie privată pe care o poate obține prin munca la circ. Chiar dacă timpul există și pentru alte animale, pentru om e dilatat la maximum. O ființă cu o viață lentă, precum omul, dilată propriul timp. Probabil așa ceva nu ar fi posibil pentru o efemeridă, dar chiar nici pentru un șoricel. Care ar fi relația cu timpul pentru un șoricel care trăiește un an în libertate și doi ani în laborator? El trăiește totul rapid, cu o mare intensitate.

Animalele își simt cumva timpul, la modul inconștient. Ar putea un șoricel, cu un metabolism atât de intens, cu o inimă care bate foarte repede, să poată gândi pe termen lung? Se spune despre tineri și copii că nu au răbdare. Dar ei au, cum se spune, ”toată viața înainte”. Numai că timpul lor e scurt, timpul trăit de ei e ceva limitat, de aceea poate pentru ei viața pare plină de evenimente. Totul se derulează încet, raportat la timpul trăit. Ai toată viață înainte, dar puțină viață în urmă. Pentru o persoană matură sau  un senior, timpul pare să să treacă foarte repede, pentru că pentru ei sunt puține evenimente cu adevărat noi. De asemenea, raportat la timpul trăit, timpul scurs e foarte puțin. Senzația e că timpul trece repede, raportat la ce au trăit deja. Sigur, și pentru oamenii care au trăit mai mult, în perioadele pline de evenimente, timpul pare să treacă mai încet.
Dar un alt factor de luat în seamă e că la copii și tineri, metabolismul e mai intens, ceea ce ar face percepția timpului mai lentă. Se știe că există o percepție inconștientă a timpului, legată chiar de semnalele de la organele interne, cum ar fi inima. Bătăile inimii ne dau senzația trecerii timpului. Probabil că nu numai ele. Multe organe, glande, chiar celulele, au un ciclu de funcționare. Studiile de cronobiologie arată o ciclicitate a unor reacții metabolice, ceea ce influențează eficiența medicamentelor, chiar acțiunea lor, uneori antagonistă în funcție de ora din zi și chiar perioada din an în care se administrează.

Un metabolism lent, o viață lentă, îți dă posibilitatea de a avea răbdare, de a face investiții pe termen lung. Bătrânii erau considerați înțelepți nu doar pentru că aveau experiență, ci și pentru că aveau răbdare. Puteau aștepta, învățaseră să aștepte, să nu reacționeze pripit.

E oare o metaforă de acest tip longevitatea extremă a unor personaje biblice? Nu poți ajunge la înțelepciune dacă nu ai trăit mult, și nu poți gândi liniștit dacă nu știi, nu conștientizezi că ai mult timp înainte. Chiar dacă lucrurile nu sun întotdeauna reale. Relația cu timpul, cu așteptarea, definește un tip de cunoaștere, care ar putea avea legătură cu cea ce numim înțelepciune.

Probabil nu e posibilă umanizarea unor specii care trăiesc puțin, cu metabolism rapid. Numai o ființă cu viață lentă, din ordinul primatelor, ar fi putut „să se umanizeze”. Cum ar fi cu reptilele, cu vieți foarte lente? Dar în cazul lor, metabolismul e prea lent, nu ar putea face posibilă investiția energetică enormă în funcționarea creierului. Cum ar fi fost cu dinozaurii? Dacă dinozaurii aveau sânge cald, deci erau un fel de păsări, lucrurile ar sta diferit. Păsările au un metabolism mai rapid decât mamiferele, dar ele trăiesc mai mult (porumbelul, de mărimea unui șobolan, trăiește 20 de ani). Păsările sunt o altă lume. Ele trăiesc mult, dar nu au o viață lentă, având în vedere că se maturizează repede. Și ele cam cuibăresc în fiecare an, gestația lor e scurtă, chiar dacă au pui puțini. Puiul de găină este avantajos economic, tocmai prin faptul că el crește destul de repede. Păsările sunt cumva ca zeii, longevive, dar capabile de o dezvoltare rapidă. Nu știm relația lor cu timpul.

Dar timpul are și o valoare culturală. Relația cu timpul e diferită în diverse culturi și epoci. O cultură veche, milenară, se raportează altfel la timp față de una nouă. Și culturile vechi învață să aibă răbdare. De exemplu, în geopolitică un exemplu clasic e China și cultura chineză. Acolo planurile și predicțiile se fac pe termen foarte lung. Când ai 4000 de ani de istorie, lucrurile se văd diferit. Chinezii iau în considerare și faptul că unele lucruri se rezolvă de la sine, că nu trebuie să controlezi tot, toate evenimentele. Pe de altă parte, culturile noi, fără tradiție, cum e cea americană, „nu au răbdare”. Vor ca totul să se deruleze repede, ca totul să fie perfect, la fel cum vor copiii. Sigur, și noile religii protestante sau neoprotestante au un cuvânt de spus în acest sens. Dar și aceste religii gestionează altfel relația cu timpul, cu viața prezentă sau viitoare. Când tot ce contează e viața prezentă, iar cel mai important lucru în această viață, în care totul e relativ, e bunăstarea materială, adică banii, atunci timpul înseamnă bani. Tot ce poți face în viața asta sunt banii. Cu care poți cumpăra orice, dar înțelept e să cumperi lucruri palpabile. Aici intră nu doar investițiile materiale pe termen lung, care îți conferă siguranță, ci și senzațiile, plăcerea, oricât de efemeră. Relația occidentală cu timpul creează bunăstare. Timpul nu e de pierdut, timpul e pentru a produce.

Se spunea despre Orient că este blocat în timp, înțepenit. Sigur, e și o parte de clișeu în această viziune, ceva criticat de Edward Said în „Orientalism”. În Orient, timpul nu are nicio valoare, zice și Horia Stancu în „Fanar”. Acolo oamenii pot să aștepte într-o anticameră ore fără să se supere. Și eu am văzut relația cu timpul în cazul turismului în Orientul Apropiat. Occidentalii încearcă să vadă cât mai multe obiective turistice, într-un timp cât mai scurt. Nu vor să rateze nimic. Cei din cultura locală prioritizează întâlnirile cu prietenii, plimbările. Locația și obiectivele turistice erau un fel de decor pentru întâlniri și plimbări. Dar și pentru ei, timpul e oarecum infinit, luând în considerare viața viitoare.

Cum e timpul pentru atei? Depinde cât de „spirituali” sunt. Cei mai mulți atei contemporani încearcă acum să se bucure de senzații, să își folosească timpul limitat într-un mod cât mai eficient. Adică se dedică unui tip de hedonism superficial. Dar în Antichitate, Epicur și adepții lui aveau o altă viziune. Credeau că zeilor, dacă există, oricum nu le pasă de comportamentul uman. Nu avem de ce ne face griji pentru viața viitoare, pentru că nu există. Ce e și mai bine, nu avem de ce ne teme nici de moarte, pentru că nimeni nu și-a văzut propria moarte. Aici, știința modernă îi contrazice. Se pare că, cel puțin pentru o scurtă perioadă, știi că ești mort. Pentru un occidental, asta e culmea ororii, dar pentru un oriental, cum ar fi un călugăr budist, ar fi un mare dar. Călugării vietnamezi care se autoincendiau pentru a conștienta această stare ar avea încă ceva extraordinar de conștientizat. Ar avea ce aștepta…

Oricum, epicurienii vedeau altfel fericirea. Nu știm cât de fericiți erau acești hedoniști antici, dar ei clar încercau să trăiască în comunități cu oameni asemenea lor. Studiile recente arată că o principală sursă de fericire o reprezintă relațiile de prietenie. Vechii hedoniști păreau să știe asta.

Cum ar fi relația cu timpul dacă viața ar fi infinită sau cel puțin ar putea fi foarte lungă, în absența îmbătrânirii? Jorge Luis Borges, citat de Stephen Cave în Nemurirea, are o nuvelă (El inmortal) în care apar niște oameni foarte murdari, care trăiesc în niște grote. De fapt trăiesc e un fel de a spune. Mai degrabă hibernează. Nu mai respectă nicio regulă de igienă (dacă te gândești că igiena înseamnă păstrarea sănătății, de ce ar mai face eforturi pentru asta?), nu mai au nicio miză, nicio dorință. Oamenii aceia atât de decrepiți moral și cultural erau…nemuritori. Asta ar însemna că scopul e de fapt nemurirea, iar când o obții nu mai vrei chiar nimic?

Dar oare așa ar sta lucrurile în realitate? O viață mai lungă, măcar relativa siguranță a unei vieți mai lungi pare să aibă exact efectul contrar. Dacă știi că poți trăi mai mult, de ce să nu încerci să profiți de asta? Oamenii erau mai înclinați spre abuzuri când știau că nu au șanse să trăiască mult. Erau mai înclinați să-și dea viața repede, având în vedere că nu aveau șanse s-o mențină prea mult. Ce rost are ca un șoricel să aibă mecanisme de a-și menține viața secole când el poate muri într-un incendiu în câteva luni sau un an? Cam asta e și atitudinea inconștientă a oamenilor. Chiar dacă în secolul al XIX-lea erau mai puțini fumători decât în secolul al XX-lea, acum sunt mai mulți oameni care încearcă să ducă o viață sănătoasă. Acum mai mulți oameni studiază la vârste înaintate, încearcă să facă lucruri pe care de obicei le făceau la tinerețe. Se și spune că acum gri e noul negru, în sensul că seniorii se implică în piața muncii, luând locul tinerilor, care sunt mai puțini acum decât în alte generații. Mai mult timp îți dă șansa unor proiecte pe termen lung. Și natura te ajută. Se pare că cea mai productivă decadă a vieții e cea dintre 60-70, următoarea fiind cea dintre 70-80, iar a treia cea dintre 50-60. Nu ar fi o surpriză, având în vedere că încă din Antichitate se știe că poate cele mai remarcabile opere au fost create la vârste înaintate.

Care ar fi scopul vieții? Bineînțeles, fericirea. Și fericirea se obține în timp. Studiile arată că fericirea maximă se atinge la 70 de ani. La o specie care învață, și învață mult timp, mai mult timp înseamnă mai multe șanse de a învăța, inclusiv să trăiești. Ce e important în viață și ce nu e… Anticii par să fi avut încă o dată dreptate, fericirea e dată de înțelepciune.

Timpul e cea mai mare valoare. De fapt așteptarea vechilor egipteni s-a dovedit îndreptățită. Acum, după mii de ani, ei pot fi într-un fel readuși la viață. Noile tehnici de extragere a ADN-ului, dar și posibila dezvoltare a clonării umane, ar putea să-i readucă la viață ca informație, sub forma unor frați gemeni , mai tineri cu mii de ani. Chiar dacă experiențele lor vor rămâne necunoscute, ei și pisicile lor pot trăi din nou printre noi. Cu vestigiile și documentele prezervate, poate și lumea lor se va reconstitui, învierea lor ar putea avea loc pe mai multe planuri. Ce va oferi viitorul, ce tehnologii se vor inventa, ce alte dorințe milenare se vor împlini, rămâne de văzut.

O viață lungă ar putea împlini cele mai ciudate dorințe. Din păcate, o viață lungă ar aduce și altceva: pierderi. Iar psihicul uman e astfel făcut să fie mai sensibil la pierderi decât la câștig. Ramses al II-lea, care a trăit 90 de ani, în ultima parte a vieții avea mereu parte de pierderi. Nu era vorba doar de pierderea condiției lui fizice și a sănătății, dar și a membrilor numeroasei lui familii. Dacă oamenii ar trăi mai mult, acest tip de pierderi s-ar reduce. Și de fapt pierderile importante s-ar reduce. Așa cum sugerează biologia, o viață încă mai lungă, însă mai lentă, ne-ar da și mai mult timp de explorare. Am consuma o proporție mai mică din timpul nostru pentru satisfacerea instinctelor primare, rămânând mai mult timp pentru explorare. Și am găsi noi mijloace de satisfacere a plăcerii. De fapt și acum facem ceva similar, lucrurile ar putea atinge proporții inimaginabile.

Ce așteptăm în viață? Sigur, fericirea. Așteptăm să surmontăm piedicile puse de alții, inclusiv de societate (de cele mai multe ori), dar și de natură. Unele reacții din natură necesită foarte mult timp. Viața implică reacții lente. Inclusiv învățarea și progresul științific și tehnic necesită timp. Adică așteptăm, asemenea prizonierilor, libertatea. Iar libertatea este condiția pentru căutarea fericirii. Totuși, se știe, cel puțin după cunoștințele actuale, că există un singur final pentru noi ca oamenii. Din păcate oamenii sunt muritori. Dar oare nu tot anticii spuneau că nu există nicio lege care să arate că e așa, totul se bazează doar pe o observație pe care o generalizăm. Și atunci nu avem decât să așteptăm ca lucrurile să se rezolve. Timpul ar trebui să vindece orice rană, dar și să împlinească foarte multe dorințe. Așteptarea e un omagiu adus timpului și acțiunii lui. Și speranței, pentru care e nevoie de timp. Iar speranța e regina psihoterapiei. Fără ea nu ar merita să trăim, nu am putea să trăim. Lumea e o sală de așteptare în care se servește speranță.

INDICAȚII DE CITARE:

Amalia Diaconeasa, „Așteptarea umană” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.