A fi sau a nu fi – natură și societate
Ca oameni, înțelegem de mici că lucrurile nu sunt ceea ce par în societate, în relațiile interumane. Valorile educaționale au mandat limitat. Nu merge cu principii universal aplicabile. Trebuie să înveți ce trebuie făcut în fiecare situație în parte.
Când eram mică, îmi aduc aminte că mă uitam la un meci de baschet și vedeam suporterii încurajând din tribune o echipă. Credeam, conform educației, că oaspeții sunt cei încurajați de gazde, că de fapt suporterii încurajează echipa adversă. Nu așa e politicos? Nu te duci în vizită să începi să te lauzi că ești mai bun decât gazda. La rândul ei, gazda te încurajează să explorezi, să mănânci, nu își etalează superioritatea și nu te jignește. Pe atunci, la vreo patru ani, nu știam că sportul are diferite grade de politețe. Recent, la un meci de tenis, am văzut o bunică supărată când nepotul ei aplauda dubla greșeală a adversarului. „Ce ești tu, fotbalist?” La fotbal se face ceea ce nu se face la tenis, cel puțin dacă ești suporter. Galeriile de la rugby nu arată precum cele de la fotbal. E o altă cultură.
Culturile mai mari, la rândul lor, au diferite norme de politețe, diferite grade de politețe. În Iran, de exemplu, faci tot felul de invitații de două-trei ori, abia a patra sau a cincea oară ele sunt luate în serios. În tot acest timp, interlocutorii sau oaspeții sunt obligați să le refuze. Există și un termen pentru asemenea comportament, se numește taarof. Se ajunge la niște situații incredibile, despre care vorbește de Betty Mahmoody în „Doar cu fiica mea”. Poți să mori de foame, dar e bine să refuzi să mănânci, să fii disperat după un serviciu, dar să-l refuzi așteptând să-ți mai fie oferit. Ceva absolut incredibil pentru noi, dacă n-am văzut, totuși, unele lucruri similare la cei mai în vârstă, din anumite medii sociale. Dar la noi înveți de fapt când e pe bune invitația și când, nu. Totul e mult mai voalat. Probabil e și la noi, ca și în sudul Italiei, unde s-au semnalat forme similare de politețe, se simte încă influența Imperiului Otoman, a cărui cultură era preponderent persană. Se pare că o societate ierarhizată e mai aplecată spre astfel de cutume culturale. Societatea americană, mult mai liberală (dacă nu era vorba de negri sau de nativi), era frapant de sinceră și de lipsită de maniere pentru europeni. Nu aveau nevoie să mintă, iar ofertele făcute atunci erau pe bune. Cum e să faci afaceri cu taarof? Și totuși și în afaceri, turism etc se aplică, e considerată o parte importantă a culturii iraniene.
Din păcate poliția secretă a șahului, dar mai ales poliția secretă islamică și gărzile revoluționare de acum nu cred că utilizează taarof când descind. Cum nici comuniștii și naziștii nu țineau discursuri ideologice când ridicau „dușmani ai poporului”. Copiii din dictaturi învață repede că nimic din ce e la știri nu e pe bune. Natalie Amiri citează un eveniment interesant. Niște copii au fost luați de la școală acum câțiva ani pentru a sărbători criza ostaticilor de la Ambasada Americană. Strigau „moarte Americii”, dar când un jurnalist i-a întrebat cine dintre ei vrea viză pentru America, toți au devenit repede veseli și au zis că vor. La fel, copiii din comunism învățaseră repede că tot ce se aude la TV e o minciună ideologică. Iar toți conducătorii sunt în cel mai bun caz niște idioți, în cel mai rău niște criminali. De obicei erau idioți criminali. Nu credeai nimic din ceea ce spuneau. Era limbaj de lemn și atât. Din păcate, și când vorbeau de lucruri reale, cum ar fi fost colonialism, războaie economice, cursa înarmărilor, nu îi credeai. Dădeai, cum se zice, pe ignore. La noi, nu existau exerciții de pregătire pentru un război nuclear și de orice îți era frică, dacă erai copil, dar nu de război nuclear. Mie mai degrabă îmi era frică de meteoriți.
Înveți că autoritatea statului e ceva nociv, care e contra ta, că politicienii sunt pentru ei, iar tu, ca cetățean, tot ce poți face, e să te aperi de ei. Cel mai mare șoc a fost pentru unii adolescenți crescuți în comunism când s-au dus la școală după Revoluție și au văzut că majoritatea colegilor chiar credeau minciunile spuse la televizor de cei care au furat Revoluția (a fi furată e soarta oricărei revoluții de altfel). Să vezi muncitori, oameni simpli cum sunt victimele unei manipulări clare și votează oamenii care trăseseră în ei la Revoluție era șocant, dar să vezi copii de „intelectuali” de la licee „bune” crezând minciunile televiziunii de atunci era absolut incredibil pentru unii dintre noi. O societate care nu e liberă învață să nu aibă încredere, dar nu învață când să aibă, nici să se apere de noii agresori.
Cineva a observat că adulții își pierd expresivitatea copiilor. Da, pentru că adulții învață să disimuleze. Adultul trebuie să își ascundă sentimentele, reacțiile emoționale. Cu cât e mai civilizat, cu atât se pricepe mai bine la asta. Învață să mintă, ce să spună, dar și ce să creadă. Și comportamentul util social nu prea e adesea rațional sau moral.
Poate de aceea, printre altele, oamenii cei mai raționali nu sunt nici pe departe cei mai adaptabili. A crede în rațiune e, în această societate, poate chiar mai nociv decât a crede în supranatural, a adera la dogme religioase care contravin bunului simț. Dar dacă dogmele sunt agreate de cei puternici, impuse și recompensate cumva, a crede în ele aduce beneficii. A crede în principii morale poate duce la catastrofe personale, chiar în societăți așa-zis democratice. Filmul „Parfum de femeie” arată ce se poate întâmpla dacă tu chiar crezi în principii.
Chiar dacă nu trăim în Iran sau în Extremul Orient, unde arta ascunderii sentimentelor e cea mai dezvoltată, trebuie să mințim, și mai ales, suntem mințiți. Și cel mai dureros e că ne mințim pe noi înșine, de multe ori fără să vrem. Unii se mint pur și simplu pentru a supraviețui. Studiile arată că oamenii care sunt cei mai conștienți de adevăr, care se mint cel mai puțin, sunt cei mai depresivi. Chiar dacă minciunile culturale, impuse de autoritățile politice, liderii spirituali sau locali, au aplicabilitate limitată, ele au unele avantaje. În primul rând religiile funcționează ca psihoterapie. „Așa a vrut Dumnezeu!” (sau Allah, Yahve etc) îți ia o parte din griji, iar speranța vieții și a dreptății eterne te ajută să nu te sinucizi sau să nu înnebunești acum. Chiar dacă minciunile au picioare scurte, totuși au picioare, și uneori picioarele lor scurte te ajută să fugi de lucruri rele mai mult decât picioarele lungi ale adevărului. Câtă dreptate a avut Giordano Bruno! Și ce aberații spuneau contemporanii lui! Dar Galilei a ieșit, cu o minciună, mai bine decât el…
Dar minciuna e și sursă a nefericirii. Oamenii se mint și pe ei înșiși despre ce i-ar face fericiți și ce le-ar aduce multă nefericire. Amintirile sunt denaturate, predicțiile afective sunt adesea false, cum zice Cordelia Fine în „Creierul pe cont propriu”. Numai că societatea ne ajută foarte mult cu aceste minciuni. Oamenii învață cum să se mintă ei înșiși, și minciunile sunt adesea diferite în culturi diferite. Să nu ne imaginăm că acum, în epoca științei, adevărul e valoarea supremă. Acum oamenii, fiind departe de natură și foarte dependenți de societate, sunt foarte ușor de manipulat. Ca să nu mai vorbim că știința însăși poate fi manipulată, fiind dependentă de finanțare și politizată. Jaques Peretti, în „Done: The Secrete Deals That Are Changing Our World” descrie doar câteva manipulări celebre ale epocii noastre pe care foarte mulți le consideră normale. Într-o societate în care violența s-a redus, mai ales violența autorității, nevoia manipulării, a ingineriei consimțământului e foarte mare. Edward Berays, nepotul lui Freud, și părintele relațiilor publice, a pus la punct un sistem complex de manipulare.
Dacă ne uităm la istoria recentă de numai câțiva ani vedem cât de volatile sunt principiile propagate de liderii noștri. Nu de cei din Iran. Cum rămâne cu „mă voi lupta pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine?” Vedeți ce se întâmplă dacă zici ceva despre cenzura posturilor (mizerabile, de propagandă, corect) rusești! Vedeți ce se întâmplă dacă iei apărarea celor din Gaza (care da, mulți dintre ei s-ar bucura dacă te-ar vedea arzând într-un bloc lovit de avion sau te-ar vrea sub sharia). Dar principiul era că „noi” nu facem ce fac „ei”. Tocmai asta era diferența. Dar societatea e între „a fi sau a nu fi” principii, valori etc. Dar e mai bine să fie, măcar pe hârtie, măcar ca ideal. Ar fi mai rău dacă nu ar fi deloc. E una să încalci ceva și alta să nu aplici niciodată.
Principiile morale, dreptatea, empatia, vin din modul de funcționare al creierului nostru. Fac interacțiunea cu natura mai ieftină. Aplici formula, ca la matematică și gata! E frustrant când n-o aplici, dacă ai un anumit mod de gândire. Pentru unii excepțiile de aplicabilitate sunt facile cognitiv și afectiv. Probabil e mai ușor să gândească în pași mici și cu mai puține generalități. Cei puternici fac adesea reguli pentru ei, pentru a-și menține privilegiile pe termen lung. Istoria reflectă acest aspect.
Totuși, lupta pentru dreptate, al cărei simț există și la animale, e contra acestor privilegii. Jocul dominanței și al submisivității e și la animalele sociale. Prin posturi, gesturi, ele negociază ierarhii și reduc violența. Unele seamănă cu cele de la oameni. Primatele „se liniștesc ”cu o atingere cu mâna, fie ele și specii diferite (Jane Goodal – „În umbra omului”). La om, dincolo de baletul gestual al dominanței și submisivității (care e la origine util pentru reglarea agresivității) e ajutat de educație. Unii trebuie să înțeleagă că locul lor e jos pe scara ierarhiei, și îi educăm în acest sens. Sunt transmiși niște viruși informaționali pe care oamenii, animale neotene, ușor de manipulat, îi înglobează în „genomul” lor comportamental. A renunța la acele idei virale, echivalează pentru ei cu a nesocoti ierarhia, ceea ce ar determina reacția agresivă a individului dominant. Așa se explică teama și reacția agresivă a unora când li se expun trucurile de manipulare ale autorităților sau existența unor sisteme opresive. A fi sau a nu fi în condițiile astea nu implică neapărat inteligență, ci afectivitate. Reacțiile agresive ale unor femei în fața feminismului se explică uneori în acest fel. Pe de altă parte, e greu de ghicit cum îi modelează trauma altcuiva afectivitatea. Și mai ales că predicții afective e greu să faci.
În societate când e vorba de valori, de principii, „a fi sau a nu fi” se aplică foarte bine. Sunt sau nu sunt lucrurile ce par? Nu sunt clar ceea ce par, dar pentru a fi cât mai aproape de realitate, trebuie să știi că manipularea e peste tot, totul e o minciună. Dar cu toate astea, trebuie să cauți adevărul. O altă perspectivă, eventual dată de deschiderea interculturală, e de ajutor. Nu e de mirare de ce multe dogme religioase au tabu-uri când vine vorba de alte culturi. Izolarea culturală crește șansa manipulării. La fel, reducerea schimbului de informații.
Clar, nu e de crezut tot ce spun autoritățile. Dar a te opune din start oricărei alte perspective decât cea pe care o cunoști, existenței schimbării, progresului, iar e o minciună. Conservatorii, tradiționaliștii se mint singuri.
Dar a fi sau nu a fi se referă și la lumea fizică din jurul nostru. Cum e oare lumea cu adevărat? Oare câte alte interacțiuni nu vedem, cum „nu vedeam” acum un secol radioactivitatea? Lumea văzută prin ochii unei albine, prin urechile unui liliac, e cu totul altfel. Chiar lumea unui câine e total diferită. Dacă mergem și mai departe, la nivel cuantic totul e dincolo de orice intuiție din lumea noastră. Mai mult, intuiția te încurcă să înțelegi interacțiunile la acel nivel.
Viața e între a fi sau a nu fi ceea ce crezi.
INDICAȚII DE CITARE:
Amalia Diaconeasa, „A fi sau a nu fi – natură și societate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 