ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Alina Necșulescu

Doina, viața și moartea în tempo rubato

„Memoria e scribul sufletului.” — Aristotel

Alexandrei nu-i fusese niciodată clar de ce Doina își dorea o singură consultație. Doar una. Atât a cerut, de patru ori, în patru ani. De fiecare dată, Alexandra o amânase, fără să știe exact de ce. Poate era ceva în felul în care Doina formula cererea, cu o rigiditate care semăna mai puțin cu o rugăminte și mai mult cu un ultimatum. Vocea ei de la telefon era joasă și ar fi putut fi liniștitoare dacă n-ar fi fost sacadată, precipitată, un metronom defect care bătea într-un alt ritm decât cel pe care îl promitea.

De data aceasta, Doina revenise în țară să-și viziteze mama. A sunat-o pe Alexandra și a repetat aceleași condiții precise: să fie la cabinet, să fie față în față, să fie doar o întâlnire. Alexandra i-a explicat că pandemia nu permite întâlniri fizice. Atunci Doina a început să plângă la telefon cu un plâns aspru, care cerea spațiu și timp.

— E ceva legat de viață și de moarte. Vă rog.

A convins-o. Alexandra nu și-a dat seama exact în ce moment a cedat. A simțit doar o lăsare a gărzii scurtă, involuntară și un disconfort surd în zona pieptului.

Ce înseamnă viață și moarte pentru o femeie care insistă să se întâlnească fizic într-un timp în care orice întâlnire fizică putea fi, la propriu, vestea morții? Cu două ore înainte de ora stabilită, Alexandra s-a dus la cabinet. A dezinfectat fiecare suprafață cu mișcări lente, metodice. A mutat fotoliile la doi metri distanță. A deschis fereastra larg. Și-a pregătit masca pe birou, cu elasticele desfăcute. Toată această amenajare a purtat-o, fără să vrea, cu gândul la incubator – la pregătirea acelui mediu steril în care o ființă prea devreme expusă la lume poate să respire în siguranță, protejată de un scut de sticlă între ea și tot ce e ostil din afară. Mâinile îi miroseau a dezinfectant. S-a uitat la ele și s-a gândit că sunt mâini de neonatolog, nu de psihanalist.

*     *     *

Șirul gândurilor i-a fost întrerupt de sonerie. S-a ridicat, și-a netezit fusta cu palmele și s-a îndreptat șovăitoare către ușă.

În fața ei stătea o femeie atrăgătoare, cu părul cărunt prins într-un coc lejer, îmbrăcată într-un palton gri cu croială elegantă, cu o eșarfă de mătase vișinie la gât. Pielea îi era netedă, radia de vitalitate, fără machiaj strident – doar un ruj discret, pal, care-i sublinia conturul buzelor. Pe față purta un zâmbet amar și o privire cercetătoare, ascuțită, care măsura încăperea și pe Alexandra deodată. Lângă ea, un bărbat mai în vârstă cu câțiva ani, puțin aplecat înainte, cu mâinile în buzunarele unui sacou bleumarin – pe care Doina i l-a prezentat drept soțul ei, Javier.

La telefon, Doina se prezentase ca o femeie de 68 de ani, bătrână și disperată, apăsată de o problemă de viață și de moarte. Alexandra își imaginase o femeie pe care timpul o delabrease vizibil, cu spatele încovoiat, poate chinuită de o boală incurabilă. Doina nu arăta nici de departe în felul ăsta. Statura ei era dreaptă, umerii trași înapoi, bărbia ridicată, toate erau expresia unui corp care se ținea în lume cu disciplină și demnitate.

Ce contrast între imaginea ei despre sine și femeia aparent vitală din fața mea. Oare în spatele tencuielii fără cusur se ascund probleme la structura de rezistență?

Alexandra și-a observat gândul și s-a mirat de el. Erau cuvinte de arhitect. Nu știa încă cât de exact gândise.

*     *     *

Doina și-a scos paltonul cu gesturi precise, l-a așezat pe spătarul fotoliului și s-a așezat pe marginea șezutului, cu spatele drept, cu mâinile pe genunchi. Fără nicio introducere, a intrat în subiect. A vorbit așa cum intri într-o apă rece: dintr-o dată, fără pregătire.

— Am venit pentru că am nevoie de un sfat. Doar unul. Sunt la răscruce.

S-a oprit. Pieptul i s-a ridicat într-un oftat lung, adânc, ținut prea mult înăuntru – oftat de ani în șir, nu de clipe. Maxilarul i s-a încleștat, apoi s-a destins. A reluat ritmul alert, cu privirea fixată undeva deasupra umărului Alexandrei, în perete.

— O să vă povestesc puțin despre mine. Sunt arhitectă. Locuiesc în Madrid cu soțul meu, care e cardiolog. Toată viața am fost o femeie temătoare. Pe Javier l-am cunoscut la 17 ani, dar n-am putut fi împreună decât la 35. Ne-am iubit în toți acei ani – însă mama, în special, și tata mi-au interzis.

A tăcut o clipă. Degetele i s-au strâns ușor pe genunchi, apoi s-au desfăcut. A căutat ceva în ochii Alexandrei – poate o întrebare, poate permisiunea de a continua. Alexandra n-a spus nimic. Stătea nemișcată, cu mâinile în poală, cu fața deschisă.

— Mama m-a abuzat toată viața. Niciodată nu eram suficient de bună pentru ea. Suficient de rafinată, de citită, de cultă. Eram doar o țoapă. Pentru ea, toate sunt niște țoape și toți sunt niște derbedei.

Vocea i s-a îngustat, a coborât cu un ton. Vorbea mai rar, așezând fiecare cuvânt cu grijă. Buza de jos îi tremura imperceptibil. Mâinile îi rămăseseră pe genunchi, dar degetele se albiseră de cât de puternic apăsau.

— Când aveam șase ani, mama mi-a spus că am fost adoptată. Am crezut asta până la 14 ani, când a trebuit să îmi fac buletinul. Când mi-a venit ciclul prima oară, m-a bătut atât de tare încât mi-a fracturat o coastă. Eram vânătă pe spate, pe picioare. Mă lovea cu sete. Și a continuat să mă bată toată viața.

Alexandra simțea cum i se usucă gura. Limba i se lipise de cerul gurii. Asculta cu tot corpul, cu mușchii încordați și respirația ținută. Își simțea propriile coaste sub piele.

— Am rămas însărcinată la 30 de ani. Singurul iubit pe care l-am avut înainte de căsătorie. Când au aflat, m-au dus să-mi facă chiuretaj. N-am spus nimănui treaba asta până acum.

Vocea i s-a spart. A ridicat mâna dreaptă și a apăsat-o pe stern, cu palma deschisă, într-un gest care ținea loc de cuvânt. A repetat:

— Mi-au omorât copilul. N-am mai putut face copii niciodată. Mi-au luat orice șansă de a fi mamă.

A plâns în hohote câteva minute. Lacrimile îi curgeau fără să încerce să le oprească, fără să-și șteargă fața. Maxilarul i se crispa între hohote, apoi se deschidea iar, cu o mișcare ritmică, involuntară. Alexandra a așteptat înfiorată și tristă, păstrând între ele o liniște densă. După un timp, Doina și-a șters lacrimile de pe obraji cu degetele arătătoare. Un gest demn. A oftat lung, o expirație de descarcerare, de dat afară povara dinăuntru. Și a continuat.

— După aceea am fugit din țară. Păstrasem pe ascuns relația cu Javier, el m-a ajutat să plec. Mi-au spus că sunt o curvă. După ce m-am căsătorit, au început să ne viziteze. De fiecare dată, mama mă făcea servitoare de derbedeu. Soțul meu e cardiolog, unul foarte bun, însă pentru ea era un derbedeu, iar eu o servitoare. Eu sunt arhitectă, am lucrat la proiecte importante, am câștigat bine. Dar pentru ea n-a contat niciodată nimic.

Lacrimile i-au revenit mai grele, mai lente. Nu mai curgeau pe obraji, ci i se adunau la bărbie și cădeau pe eșarfa vișinie în pete mici, rotunde.

— Am o mamă criminală. Spuneți-mi, nu ar trebui să se anuleze unul pe celălalt? Aceste două cuvinte nu au ce căuta unul lângă celălalt: mamă și criminală. Dacă ești mamă, dai viață. Nu o iei.

Alexandra a înghițit în sec. Logica Doinei avea o claritate care tăia, de arhitectă care descoperă o fisură la structura de rezistență.

— Femeia asta m-a ucis de mai multe ori. M-a ucis când mi-a spus că sunt adoptată. M-a ucis ținându-mă captivă de lume. M-a ucis omorându-mi copilul. Am 68 de ani și toată viața am încercat să merit să exist pentru ea.

A ridicat bărbia și a privit-o pe Alexandra drept, fără să clipească. Vocea i s-a îmbrăcat într-un calm neașteptat. Calmul acela care vine după ce s-a spus lucrul cel mai greu.

— M-am căsătorit cu un cardiolog. Nu știu de ce. Poate așa m-am asigurat eu că cineva îmi ține inima în funcțiune. Că mă va ține în viață. Că nu e un criminal. Și n-a fost. Mi-a fost salvator. El a insistat mereu să vin la dumneavoastră.

Din colțul încăperii, Javier a înclinat ușor capul. Nu spusese nimic în tot acest timp, dar mâinile lui, pe brațul fotoliului, se strângeau și se desfăceau într-un ritm lent, o mișcare involuntară pe care Alexandra o recunoscu: mâini de bărbat care a ascultat povestea asta de sute de ori și care încă se încordează la fiecare repetare.

*     *     *

— Și acum mă pune să revin. Mama are 91 de ani. E dementă. Cu toate astea, e la fel de agresivă. Mă bate, mă jignește, șterge cu mine pe jos. Am încercat să-i angajez îngrijitoare: a alungat două menajere și patru asistente. Toate au fugit mâncând pământul. Pe niciuna n-a acceptat-o. Le bătea, le umilea, exact cum îmi face mie. Uneia i-a făcut reclamație la poliție că i-a furat din casă.

Doina vorbea acum cu o furie rece, controlată. Fața i se închisese, trăsăturile se ascuțiseră. Șaua nasului i se albi. Sprâncenele i se apropiaseră una de alta într-o expresie de concentrare furioasă, însă mâinile îi rămăseseră pe genunchi, nemișcate.

— Am venit urgent pentru că de două zile nu mai răspundea la telefon. Am spart ușa și am găsit-o întinsă pe dușumeaua rece. Respira. Căzuse și nu s-a mai ridicat de acolo. I-au pus ghips, perfuzii, am dus-o înapoi acasă, și acum eu o îngrijesc. Credeți că e normal ca eu, la 68 de ani, să vin să am grijă de mama asta?

Și-a dus mâinile la tâmple, cu degetele răsfirate. Cuvintele veneau acum tot mai repede, precipitate, cu respirații scurte între fraze.

— Simt că nu pot ieși de sub stăpânirea ei. Toată viața n-a făcut decât să mă îngroape de vie. Acum parcă sapă să mă îngroape și moartă. Am stat ca într-un lagăr de concentrare în relația cu femeia asta căreia îi spun mamă. Eu n-am ieșit niciodată din groapă.

Alexandra a vorbit pentru prima oară. Vocea i-a ieșit mai scăzută decât ar fi vrut, aproape o șoaptă.

— Ați plecat la mii de kilometri distanță, însă în interior ați rămas între pereții casei din copilărie.

— Exact. Și acum mă pune să revin și fizic.

A tăcut. Și-a frecat încheietura mâinii stângi cu degetul mare al celeilalte mâini – un gest mic, repetitiv, pe care Alexandra l-a notat în minte: atingere de autoliniștire pe care corpul o execută singur, fără știrea proprietarei. Când a reluat, vocea îi era grăbită pentru că se apropia de ceva la care nu voia să ajungă, dar trebuia.

— Nu mai am timp. Am îmbătrânit, organismul meu cedează mai ușor, se recuperează mai greu, răceala lovește mai tare și pe termen mai lung, iar cu Covid-ul ăsta, nici nu știi dacă supraviețuiești sau nu. Oricum de niște ani tot mergem la înmormântări: ne mor prieteni, colegi. Mereu ne confruntăm cu realitatea asta că nu mai avem mult. Nu mai pot face planuri pe douăzeci de ani, nici măcar pe zece. Nu mă mai pot gândi, cum făceam în tinerețe, lasă, că mai ai câțiva ani și pleci de acasă. Și în casă e o atmosferă care mustește a moarte.

Ochii i s-au oprit undeva în stânga, pe podea. Privea un loc precis, real – o dușumea, un corp întins.

— E uluitor cum ura dă forță. Mama nu-și poate face singură un duș, dar când se înfige în părul meu, abia reușește bărbatu-meu s-o desprindă. Pe unii îi ține ura în viață, nu vi se pare? Alții, în fața morții, își cer iertare. Mama nu. M-a urât toată viața ei și nu s-a rușinat în niciun fel și sub nicio formă să o arate. Nici în ultimul ceas nu mi-a spus o vorbă bună.

*     *     *

Doina a tăcut un timp. Corpul i s-a lăsat ușor în spate pentru prima oară de când se așezase, spatele atinge spătarul fotoliului, umerii coboară. A vorbit într-un alt registru, mai lent, mai adânc, o voce de copil care-și amintește:

— Trebuie să știți un lucru. Am stat cu bunicii până la cinci ani. Părinții au plecat repede la București. Bunica era o femeie aprigă, dârză, puternică cum n-am mai întâlnit. N-avea carte, abia terminase patru clase. Avea puține cuvinte: de ocară dacă nu făceam ce trebuia, vreo glumă dacă spuneam vreo tâmpenie, și în rest munca ei neîntreruptă – animalele, grădina, rufele, lemnele, soba, casa.

Vocea i se înmuiase.

— Mă lua de mână la patru dimineața și plecam cu autobuzul spre cel mai apropiat oraș, la doctor. Autobuzul era unul vechi, care oprea în mai multe sate. Nu știai niciodată când vine și nici dacă vine. Toată lumea trebuia să fie în stație la patru dimineața. Și stăteai în întuneric, pe scaunul de vinil, cu mirosul de carburant în nări. Ajungeam hămesiți, rupți de oboseală. Mergeam apoi și stăteam o jumătate de zi pe holurile spitalului, sperând că ne va primi doctorul, pentru care bunica avea pregătită o sacoșă cu o găină jumulită și zarzavat din grădină.

— Într-una din călătoriile astea, am întrebat-o pe bunica de ce mama nu mă vrea.

Doina a închis ochii. Când i-a deschis, pupilele îi erau dilatate vizibil și privirea se fixase într-un punct pe care doar ea îl vedea – un drum, un autobuz, o mână zbârcită strângându-i degetele.

— Bunica mi-a spus că mama a dispărut o noapte și-o zi când avea 22 de ani. Că după aceea a devenit alt om. Că erau vremuri grele. Pe mine m-a avut după aceea.

Doina plângea cu sughițuri. Javier, tăcut tot timpul, se aplecă ușor înainte în fotoliu. Alexandra i-a văzut mâna dreaptă ridicându-se scurt, instinctiv, spre umărul Doinei  și oprindu-se la jumătatea drumului. Știa că nu era momentul lui. Un bărbat care a învățat când să nu atingă.

— Am întrebat-o și pe mama. Mi-a spus caustic că a fost violată cu brutalitate și că n-a putut face avort, deși a încercat.

Alexandra nu a spus nimic. Niciun cuvânt nu ar fi fost suficient. Îi simțea brațele grele pe brațele fotoliului, picioarele înțepenite în podea. Devenise doar două urechi și doi ochi. Între ele și în jurul lor nu mai era decât camera sterilă, candidă și respirabilă pe care o pregătise cu atâta grijă, singurul spațiu în care Doina putea depune o poveste care o asfixia.

*     *     *

Doina și-a ridicat privirea. Ochii îi erau limpezi. Fața i se deschisese.

— Atunci am înțeles. Eu pentru ea am fost copilul brutelor care au violat-o. Nu am tată. Nu am mamă. Am fost crescută de victima violului propriului meu tată biologic. Toată viața am plătit și am fost țap ispășitor. Orice am făcut, eu nu am putut fi pentru mama altceva decât dovada încarnată a tragediei ei.

Alexandra o privea și simțea cum se golește de propriul corp. Brațele, picioarele – nu le mai simțea. Nu mai era decât atenție, o membrană de ascultare, atât. Mintea, formula singură: trei generații de femei, fiecare purtând rana celeilalte. O bunică care n-a putut-o proteja pe fiică de mutilare. O fiică mutilată, care a repetat tragedia într-o formă ciuntită, la fel de violentă, asupra propriului copil. Pierderea inocenței, a controlului asupra propriului corp, a maternității, o rană care a stat la pândă înăuntru, izbucnind cu fiecare ocazie în încercarea disperată de a fi metabolizată. O experiență nerostită, neplânsă, netrecută. Mereu prezentă și mereu jucată.

Alexandra și-a simțit mâinile revenind, degetele atingând țesătura fotoliului. A vorbit încet:

— Îmi spuneți că mama v-a rănit într-un mod în care să vă transmită pierderea și durerea ei: a inocenței, a feminității, a maternității. Ați trăit această tragedie cu ea toată viața, fără oprire. Ați fost tamponul ei de durere. Cu ce vă pot ajuta acum, în timpul scurt pe care îl mai avem?

Doina a răspuns imediat. Răspunsul era pregătit dinainte. De asta venise de fapt:

— Ori mor eu și sacrific și ultimii ani, ori o las să moară. Ce să fac?

— Doar una dintre voi poate trăi?

Doina a clătinat din cap, încet. Nu era un „nu”. Era o mișcare de oboseală, de om care se leagănă sub o greutate.

— Poate că ar fi o a treia variantă?

Alexandra o privea curioasă și cu speranță.

— Să o duc la un cămin unde să fie îngrijită?

Alexandra îi privea mâinile Doinei, care păreau să se fi găsit una pe alta. Apoi a spus:

— Și ar trebui să-i faceți un consult neurologic. Poate că are un Alzheimer nediagnosticat, ascuns sub violența care v-a făcut pe toți să vă fie frică de ea.

— Nu ar fi o cruzime din partea mea? Va muri fără să reușesc să o fac să mă iubească. Nimic n-a fost suficient.

Doina a plecat privirea în pământ. Mâinile i-au alunecat de pe genunchi în poală, cu palmele în sus, deschise, goale. A tăcut îndelung. Când a vorbit din nou, vocea era altfel. O voce care ajunsese undeva la capăt.

— Are sens să dezvolte o boală care presupune uitarea de sine.

Alexandra a simțit greutatea frazei. Era prima dată când Doina nu vorbea ca o fiică rănită, ci ca o femeie care privește înăuntru și vede.

— N-a putut să vă iubească pentru că a fost prea atinsă de tragedia ei. Asta nu înseamnă că dumneavoastră nu sunteți demnă de iubire. Bunica v-a iubit. Soțul dumneavoastră vă iubește.

Doina a încuviințat din cap, încet, cu ochii închiși. Javier s-a mișcat în scaun. De data asta mâna lui a ajuns până la umărul ei, și a rămas acolo.

*     *     *

La un an după acea întâlnire, Alexandra a găsit pe telefon un mesaj vocal. Vocea Doinei suna altfel decât o ținea minte. Nu mai era sacadată, nu mai era precipitată. Ritmul se liniștise. Era vocea unei femei obosite, dar care respira liber.

„Am îngrijit-o pe mama până de întâi martie. Ați avut dreptate, are Alzheimer. Am stat cu chirie într-o garsonieră pe Strada Icoanei, să fiu aproape de ea. Cu ea în casă nu puteam. Acum am dus-o la un cămin.”

O pauză.

„Mă sună și plânge că e îngrozitor. Mă trec fiorii când o aud, pentru că mi-a distrus o mare parte din viață. Dar nu mai am putere și nu mai vreau.”

Altă pauză, mai lungă.

„Îmi amintesc ce mi-ați spus. Și îmi amintesc ce scria Aristotel, că memoria e scribul sufletului. Mama avea sufletul bolnav. Poate că doar uitarea minții o mai putea ajuta în ultimul ceas.”

Tăcere.

„Voiam doar să vă mulțumesc. Sunt bine.”

Alexandra a ascultat mesajul de două ori. A închis telefonul și a rămas o vreme nemișcată. Nu mai era nevoie de incubator. Copilul prematur respira singur acum.

INDICAȚII DE CITARE

Alina Necșulescu, ,,Doina, viața și moartea în tempo rubato’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2 / 2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.