Alexandru Popp
Vreau o țară ca afară
În urmă cu puțină vreme – o clipă la scara universului -, la protestele publice se striga: „Vrem o țară ca afară!”. Probabil că un observator din Patagonia sau, și mai bine, de pe Marte, n-ar înțelege nimic. Sigur, ar trebui, ipso facto, ca marțianul să vorbească românește sau să aibă o CP3O[1] care să o facă.
Dar, de vreme ce nu știm câți marțieni sunt totuși printre noi, ar fi bine să explicăm. Începând din 1947, România a fost o țară cu granițele închise pentru cetățenii săi. A ieși afară însemna a ajunge dincolo de graniță, desigur nu în lagărul socialist (социалистический лагерь), după expresia celebrului ideolog Andrei Jdanov. Era de dorit să ajungi direct în lagărul imperialist (империалистический лагерь), dincolo de Cortina de fier, în țările libere cum se autodenumeau, adică în Europa Occidentală, în SUA sau în Canada. „Afară” ajunge astfel să capete un sens cu totul special și anume lumea țărilor libere, cu o economie dezvoltată și cu o democrație consolidată.
Românii se simțeau încarcerați în propria țară și nu e de mirare că înțelesul nou al adverbului „afară” e împrumutat din argoul închisorilor. Căci, pentru români, ca și pentru deținuți, libertatea era altundeva, dincolo de spațiul concentraționar al pușcăriei sau al țării.
Totuși, un lucru nu se conturase suficient de bine în anii socialismului: nu doar libertatea era importantă, ci și o viață mai bună din punct de vedere economic. Lucrul avea să devină evident după recăpătarea libertății în urma revoluției din decembrie 1989. În această perioadă, pe fondul dificultăților economice, cetățenii României au început să emigreze în căutarea unei vieți mai bune și a siguranței zilei de mâine. Libertatea nu putea ține de foame, cel puțin nu pentru mult timp. Confruntate cu perspectiva unei imigrații masive, statele de „afară” au luat locul statului socialist. Ironic, granițele au fost închise de către foștii salvatori. Și, în ce privește SUA, încă mai sunt.
Acesta este contextul, dragă marțianule care citești aceste gânduri. Ar trebui însă să mergem mai departe. Știm unde este „afară”, dar ce este acolo atât de dorit rămâne să ne lămurim. Și nu e ușor. Vei zice, desigur, există libertate, democrație, prosperitate economică. Da, și asta, dar protestele respective au fost provocate de schimbări legislative care urmăreau să micșoreze unele pedepse penale și să dezincrimineze unele fapte considerate penale până atunci. Dar asta se întâmplase deja „afară”, în unele state europene. Mai degrabă se credea că în lipsa acestor prevederi legislative este imposbil a se face dreptate. Pentru că, în mintea oamenilor, ideea de justiție este mai degrabă asociată ideii de pedeapsă. Exista temerea că niște vinovați nu vor mai putea fi pedepsiți. Vinovați, desigur, cei mai mulți dintre ei, înainte de a fi judecați, fără a beneficia de principiul contradictorialității, cel pe care îl știm sub forma adagiului: audiatur et altera pars („să fie ascultată și cealaltă parte”)[2]. Democrația ateniană îl folosea deja și se mândrea cu dreptatea tribunalelor sale. Zice zeița Atena, în Eumenidele[3] bătrânului Eschil, adresându-se Eriniilor care îl urmăreau pe Oreste: δυοῖν παρόντοιν ἥμισυς λόγου πάρα.[4] În mod paradoxal, opinia publică comitea o nedreptate în timp ce se plângea de ea.
Așadar, problema este lipsa aplicării legii. Oamenii simțeau și încă mai simt că societatea românească este dominată de nedreptate, iar această nedreptate este motorul care împiedică progresul în orice domeniu, și mai ales în dobândirea prosperității și securității economice a cetățenilor. Desigur, peste tot în lume, dacă ar fi să stăm strâmb și să judecăm drept, parafrazându-l pe Grigore Alexandrescu, egalitatea în fața legii nu este pentru căței.
„Afară” toate lucrurile sunt perfecte ca în Utopia, insula descrisă de Thomas Morus, al cărei nume a fost creat de la cuvintele grecești οὐ (nu) și τόπος (loc) și înseamnă „Nicăieri”. Sau, poate, ca în Prosta[5], insula pe care o imaginează Ion Ghica în Scrisori către V. Alecsandri. Literatura e plină de astfel de locuri care reflectă aspirația umană către desăvârșire: ținutul lui Utnapiștim în Epopeea lui Ghilgameș, țara feacilor în Odiseea, Paradisul biblic, lumea vârstei de aur în Munci și zile de Hesiod, cerul (οὐρανός) din Phaidros de Platon etc. Dar multe dintre acestea sunt locuri din care oamenii au fost alungați.
Marile migrații au avut mereu și cauze economice. Încă din preistorie oamenii au migrat pentru o viață mai bună. La început, probabil din nevoia de a găsi surse de hrană într-o lume de vânători-culegători. Apoi, tot cam în acest registru, nevoia de a găsi oportunități pentru a o duce mai bine decât în teritoriile de origine. Adeseori, presiunea altor grupuri umane i-a împins pe cei care migrau, dar nu a fost singurul factor. Să luăm ca exemplu războiul civil din Siria. Oamenii au fugit de conflict, dar căutau și prosperitatea din state mai bogate, care, au sperat ei, îi vor primi mai ușor în calitate de refugiați de război. Aproape întotdeauna, însă, s-au creat situații conflictuale între noii veniți și autohtoni. Goții au fost primiți de romani la sud de Dunăre, în secolul al IV-lea d.Hr., dar au fost tratați mizerabil de autoritățile desemnate să se ocupe de ei. Acest lucru a dus la conflict deschis și la înfrângerea zdrobitoare a împăratului Valens, la Adrianopole, în 378 d.Hr.
Într-un fel, datorită faptului că are loc de la începuturile umanității, Völkerwanderung („rătăcirea popoarelor”), ca să folosim frumoasa terminologie germană, este înscrisă în memoria colectivă. Oamenii sunt migratori per se. Nu e de mirare că, periodic, mase semnificative de indivizi își schimbă patria. Patria est ubicumque este bene – „Patria e oriunde e bine” – sună o replică dintr-o tragedie a poetului Pacuvius, citată de Cicero în Tusculanae Disputatione (V, 37, 108)
În acest context, apar și mituri legate de locul de plecare, dar și de locul de sosire. Amândouă sunt susceptibile de a fi un fel de Utopia sau de Prosta. Adam și Eva pleacă din Paradis, dar Moise și poporul său se îndreaptă spre Țara Promisă. Capătul din care se pleacă este minunat prin prisma nostalgiei, în timp ce capătul spre care se tinde, prin prisma speranței. Dar călătoria în sine se petrece pe tărâmurile Scorpiei și ale Ghionoaiei, între Scila și Caribda, pe un pământ „netocmit și gol”, de unde dreptatea a plecat.[6]
[1] Droid din seria de filme Star Wars creată de George Lucas.
[2] De pildă, în tragedia Medeea de Seneca, vv. 199-200: „Qui statuit aliquid parte inaudita altera,/
aequum licet statuerit, haud aequus fuit.“ (Cel care a hotărât ceva, nefiind ascultată cealaltă parte, chiar dacă ar fi hotărât corect, nu a fost echitabil.”)
[3] Parte din trilogia Orestia cu care Eschil a câștigat premiul întâi la Marile Dionisii din anul 458 î.Hr.
[4] „Deși sunt două părți prezente, a vorbit doar una.” în Eschil, Eumenidele, v. 428, în ediția Loeb: Aeschylus, with an English translation by Herbert Weir Smyth, London, 1926, vol. 2, p. 312
[5] Desigur, de la „prost”.
[6] extrema per illos [agricolas] Iustitia excedens terris uestigia fecit. (Vergilius, Georgicon Liber II, vv. 473-474) – „Dreptatea părăsind pământul a lăsat ultimele urme de pași pe la aceia (pe la agricultori).”
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Vreau o țară ca afară” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 