Vânzătorii de iluzii
Suntem obișnuiți să atribuim eticheta de vânzători de iluzii clovnilor de orice fel. Clovn, desigur, în sensul bun pe care l-a folosit marele actor Finteșteanu în autobiografia sa. Adică cei care oferă, prin intermediul unei convenții artistice, un spectacol pentru public.
Dar nu sunt numai aceștia. Comercianții, profesorii, medicii, bancherii și, oroare, politicienii sunt niște vânzători de iluzii care ne afectează în mult mai mare măsură decât umilul katharsis dintr-o sală de spectacol.
Iluzia banilor este una dintre cele mai gogonate. La începuturi, o bancnotă însemna că puteai să primești de la emițător echivalentul în aur sau argint al acelui înscris. Acum poți primi doar un buru-buru dacă te duci cu bancnota la emițător, ce să mai spunem de banii electronici emiși de alte entități financiare. Și, totuși, dacă îi oferi unui posesor de aur dolarii tăi, îți va da lingoul pe care tocmai l-a turnat din aurul pe care l-a găsit pe coclaurii Australiei.
Yuval Noah Harari a numit aceste iluzii instituționalizate cu un termen nepotrivit, cel de „religie”. Spun nepotrivit pentru că i-ar putea jigni pe cei câteva de miliarde de credincioși afiliați unor instituții religioase în sensul propriu. Termenul poate fi nefericit, dar el acoperă totuși realitatea că ni se întâmplă prea des să credem într-o poveste bine ticluită mai curând decât într-un adevăr neplăcut. Dar, conform lui Harari, un om rațional ar trebui să fie capabil să discearnă adevărul de poveste și să caute să își orienteze comportamentul în funcție de acesta și urmând principii etice care derivă din el. Ar fi ridicol, dacă n-ar fi adevărat (sic!) că nu e singurul care gândește așa. Postulatul că există oameni în care să domine raționalitatea și care să deducă din realitate principii înalte ar mai fi cum ar mai fi. Dar, în plin postmodernism, să mai crezi că adevărul de orice fel este un fapt care poate fi cunoscut e de-a dreptul demn de socialismul științific.
Ar trebui abandonată ideea aristotelică a adevărului corespondență? Mai putem crede că adevărul este ceea este conform realității. Dar realitatea ce este? Diverse teorii științifice care au funcționat relativ bine timp de sute de ani s-au dovedit, de fapt, greșite. Sistemul geocentric formulat de Ptolemeu era eficient în prezicerea fenomenelor astronomice. De aici rezistența în fața postulatului copernican că Soarele se află în centrul Universului, de fapt o reformulare a unei teze a lui Aristarh din Samos[1] din secolul III î.Hr. Acesta din urmă, într-o lucrare ajunsă până la noi[2], a calculat că Pământul este mai mic decât Soarele și că Luna e mai mică decât Pământul. De asemenea, Luna se află mult mai aproape de Pământ decât e acesta față de Soare. Plecând de la aceste descoperiri a afirmat, conform mărturiei lui Arhimede, că Soarele se află în centrul Universului.[3] Dar noi credem azi, când astronomia s-a dezvoltat într-un ritm de neimaginat pentru gânditorii antici, că nici pomeneală ca Soarele să fie în centrul Universului. Nici măcar în centrul galaxiei noastre nu se află, ci undeva mai pe la margine. Acesta e numai un exemplu.
Și atunci de unde ar trebui să ne vină o încredere nestrămutată în adevărul științific? Putem totuși să admitem că acele teorii științifice care explică cel mai bine realitatea și care au cea mai mare aplicabilitate practică datorită preciziei predicțiilor lor sunt mai aproape de adevăr decât cine știe ce elucubrații despre apa vie și apa moartă. Când arunc apă peste foc și acesta se întețește nu e pentru că spiritul ei își arată puterea, ci pentru că aceasta conține oxigen care întreține arderea. Desigur, nu sunt primul care pune astfel problema și nici ultimul. După știința mea umilă, primul care s-a făcut cu adevărat auzit a fost Carneades din Cyrene, creatorul probabilismului, lider al Academiei, școala întemeiată de Platon în afara zidurilor Atenei. La două sute de ani de la moartea ctitorului, adevărul revelat prin contemplație nu mai părea atât de accesibil. Carneades acceptă totuși că ceea ce suntem convinși în mod rezonabil că e adevăr trebuie că e probabil chiar adevărul.
Mult mai cuminte mi se pare că e a crede, pe urma școlii pragmatice, că este adevărat ceea ce servește scopurilor celui care face evaluarea.
Așadar, când cineva își întemeiază sistemul etic pe adevăr, ar trebui să ne spună și la ce adevăr se referă. Harari vorbește de cel al științei[4], alții vorbesc de cel al lui Dumnezeu. Problema e că, pentru profani ca mine, e nevoie de interpreți. Și de aici, vorba proverbului, „câte bordeie, atâtea obiceie”.
Nu e de mirarea anxietatea pe care o provoacă omului obișnuit contactul cu realitatea devenită postmodernă. Afară e cald, mai cald decât știm că a fost vreodată. „Oamenii sunt de vină”, spun unii. „Emit gaze cu efect de seră, ceea ce duce la o schimbare climatică[5].” Alții, pe bună dreptate, atrag atenția că au mai fost epoci în istoria planetei când a fost chiar mai cald. Istoricii mai consemnează cum, în a doua parte a Evului Mediu, Groenlanda[6] e părăsită de coloniștii vikingi care nu mai fac față răcirii accentuate. În țările Europei oamenii se îmbracă tot mai gros în acea perioadă, consumă mai mult combustibil și folosesc metode mai eficiente de încălzire. Și atunci, nu cumva e vorba pur și simplu de un ciclu planetar care ne scapă pentru că nu facem înregistrări meteorologice precise decât de o sută și ceva de ani? Fiecare dintre aceste păreri are un fundament științific. E posibil ca amândouă să fie adevărate. Sau poate sunt de vină niște extratereștri care ne vor răul, poate se apropie sfârșitul lumii după calendarul blefuscan sau chiar, Doamne ferește, vrăjitoarele îi chinuie pe muritori[7]? Unde e adevărul? Chiar putem jura cu mâna pe ediția completă cartonată a lui Harry Potter că nu există vrăjitoare malefice? Pe cuvânt de Alunecos?
Dar să ne întoarcem la iluzii. În orice caz, adesea sunt mai confortabile. Nu știu dacă am reușit să clatin puțintel mitul adevărului încadrându-l în ceea ce este, adică o poveste. Oricum, reiterez, nu sunt nici primul, nici ultimul care să o facă. Negarea mea nu este una totală, e doar o îndoială metodologică. Îmi plac poveștile, dar îmi place să mă întreb de ce așa și nu așa. Văd la copiii mei că e natural să faci astfel. Sigur, extrapolez, căci n-om fi noi dintr-o rasă aparte de filosofi în care îndoiala are origine genetică. Ba eu cred și în Iehova, fie-mi iertat acest păcat de către cei care nu cred precum un poet azi pe cale de a fi sanctificat. Și îmi place să fiu de acord cu descoperirea carteziană a adevărului în însuși actul de a avea dubii[8].
Iluzia este o poveste vândută pe un preț mai mare sau mai mic. La spectacol plătim biletul dacă nu avem invitație. La spectacolul lumii plătim în mii și mii de feluri. Reclamele ne induc iluzia că avem nevoie de cutare lucru care ne va rezolva câteva din problemele pe care nici măcar nu știam că le aveam. Bine, de șmecheria asta am cam început să ne prindem, dar nu ne putem abține de la a cheltui. Simțim, desigur, că avem dreptul și noi la o mică nebunie.
Profesorii ne spun că școala este pentru binele nostru și unii sunt chiar convingători. Desigur, binele nostru, dar ca membri ai societății, nu individual cum pretind unele utopii pedagogice. Până aici nimic rău, dar când utopiile acestea sunt receptate ca adevăr începem să credem că „poți fi orice îți dorești”, că „orice informație e la distanță de un clic” și că „toți copiii sunt geniali”. Cu alte cuvinte, orice neavenit are dreptul la o părere la fel de valabilă ca un specialist. Cred că dacă cineva i-ar vorbi cizmarului cu disprețul lui Apelles, sfătuindu-l să nu își dea cu părerea despre altceva și să rămână la ce se pricepe, la sandale, ar fi pe dată linșat de mișcarea egalitaristă. Deh, a mai fost un cizmar care se pricepea la toate și era infailibil, dar era numai unul. Ce te faci când ești înconjurat de „cizmari”[9]? Îți cam vine să îți iei câmpii și să pleci desculț unde a dus mutul iapa, în Patagonia sau chiar tocmai în Nauru.
Când Cicero își lansa acțiunea extrem de persuasivă împotriva lui Catilina care ar fi urmărit distrugerea Romei și chiar a lumii întregi[10], rezultatul urmărit era păstrarea organizării statului în forma care îi asigurase până atunci succesul. În viziunea sa, în spiritul lui Carneades, era cel mai probabil ca romanilor să le fie în continuare cel mai bine în acest mod. Era adevărul său pe care îl susținea în folosul comunității. Nu doar îndepărtarea lui Catilina, devenit hostis publicus („dușman al statului”) era scopul probabil al poveștii pe care o vindea senatorilor și cetățenilor, ci coalizarea tuturor (concordia ordinum) pentru binele comun care nu putea fi altfel dobândit. De marea idee a lui Cicero s-a ales praful așa cum se întâmplă adesea când realitatea spulberă iluziile. Marele și vizionarul Caesar, omul providențial pentru istorici ca Mommsen, va alege o cale nu foarte diferită de a lui Catilina. Dar povestea lui Cicero va rezista parțial. Catilina e întruchiparea răufăcătorului chiar și în Digestele împăratului Iustinian: „În anchetele de înaltă trădare sunt audiate chiar și femeile. Până la urmă, Iulia, o femeie, a adus la lumină conjurația lui Sergius Catilina și l-a înarmat pe consulul Marcus Tullius cu dovada acesteia.”[11]
Prin urmare, iluziile pe care ni le vând ceilalți oameni nu au întotdeauna scopuri necinstite, ba uneori, ca în cazul utilității școlii, au chiar și rezultate benefice. Pe de altă parte, iluzii cu totul oneste în finalitatea dorită au rezultate catastrofale. Prometeu a crezut că face bine oamenilor furând focul de la zei. Până la urmă, l’enfer est pavé de bonnes intentions.
[1] A nu se confunda cu cotemporanul său, filologul Aristarh din Samotrace.
[2] Despre mărimile și distanțele soarelui și lunii (Περὶ μεγεθῶν καὶ ἀποστημάτων [ἡλίου καὶ σελήνης])
[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/On_the_Sizes_and_Distances_(Aristarchus)
[4] Care știință ar trebui scrisă cu majuscule pentru că e un surogat de Dumnezeu.
[5] Ați observat, poate, că termenul mai vechi de „încălzire globală” a fost abandonat tacit pentru că nu chiar peste tot e încălzire.
[6] „Țara verde” și nu era o ironie.
[7] Eu nu mă pot abține să cred că vrăjitoarele astea sunt un pic guvernamentale și se îndeletnicesc cu războiul climatic din când în când și anume în punctele esențiale, vorba lui Farfuridi.
[8] Da, știu, chiar și această revelație poate fi criticată.
[9] Desigur, scuzele mele se îndreaptă către cizmarii de bine.
[10] Vorba ceea, „dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine”.
[11] In quaestionibus laesae maiestatis etiam mulieres audiuntur. coniurationem denique Sergii Catilinae Iulia mulier detexit et Marcum Tullium consulem indicium eius instruxit. Flavius Iustinianus Imperator, Digesta XLVIII, 4, 8. E adevărat, textul îi aparține, la origine, juristului Papinian.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Vânzătorii de iluzii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
