Urechile sufletului
În comedia Tesmoforiile[1], Aristofan îl pune pe poetul tragic Agathon să rostească aceste cuvinte:
„Și Phrynichos, sigur ai auzit asta,
era și frumos și se îmbrăca frumos.
Din care pricină, deci, și piesele sale sunt frumoase.
Căci trebuie compuse asemenea cu firea.” [2]
Identitatea dintre creator și operă este clamată cu tărie și ea justifică apariția efeminată a tânărului poet. Personajul Mnesilochos duce la absurd această identificare: Philocles scrie urât pentru că este urât, Xenocles scrie cu răutate, căci e rău, iar poemele lui Theognis sunt reci pentru că el e rece.
Totuși, cred că ar trebui să explorăm această idee cu mai mult atenție decât o face Mnesilochos, care e un măscărici. Până la urmă, Agathon, în ciuda aspectului său, este un poet apreciat inclusiv de Aristofan.
Sigur, ne putem gândi la obiecția frustă a lui Catul din poemul XVI, care îi înjură de-a dreptul pe Furius și pe Aurelius:
„Voi care din versurile mele ați socotit,
pentru că sunt molatice, că sunt prea puțin pudic.
Căci cast se cuvine a fi piosul poet
el însuși, dar versuleţele nu e deloc nevoie [...].” [3]
De asemenea, ne putem gândi la proclamata de către Roland Barthes moartea a autorului. E o diferență, desigur, între Catul, care nu vrea decât să disocieze moral opera de autor și eseistul francez care consideră că receptorul ia în stăpânire opera și că aceasta îi aparține din acel moment. Că interpretarea sa este cea care primează asupra intenției auctoriale.
Nu putem nega, însă, că autorul trece ceva din sine în operă, pe care se așteaptă ca receptorul să îl primească. Și chiar îl primește. Cei care pun accentul mult prea apăsat pe receptor poate că nu au simțit niciodată cum autorul de talent și de forță pune stăpânire pe noi în momentul în care, pe nesimțite, opera nu mai este un simplu text, ci începe să facă parte din viața noastră. E la fel, dacă e permis a spune astfel, precum carnea și sângele lui Hristos se întrupează în pâine și în vin în taina împărtășaniei. E vorba deci de o „transsubstanțiere” a ființei creatorului în arta sa.
Nu receptorul recreează opera, ci opera îl recreează pe cel care vine în contact cu ea. Și că acest lucru e adevărat stă mărturie retorica. Dacă nu ar fi posibil să pui stăpânire pe receptor, nicio încercare de convingere prin cuvânt nu ar avea rost. Totuși, lucrul se întâmplă. Evident, fenomenul poate fi translat pentru literatură și pentru orice altă artă.
Obiecțiile din Republica lui Platon referitoare la influența negativă a artelor nu fac decât să constate la modul obiectiv ceea ce criticii moderni vor să nege: intenția autorului are efecte asupra publicului. În aceeași ordine de idei, nu putem nega fenomenul numit catharsis de Aristotel, curățarea sufletului spectatorului prin milă și frică în urma participării imersive la actul dramatic.
O dată ce ai acceptat convenția, ești, într-un fel, Telef sau Peleu, cum bine zice Horațiu:
„Nu e destul ca poemul să fie frumos, ci s-atingă
Sufletul celui ce-ascultă, purtându-l oriunde-i e voia.
Râdem cu-aceia ce râd, însă plângem cu cel care plânge.
Lacrimi de vrei să îmi smulgi, suferința încearc-o în tine
Tu mai întâi; căci în felul acesta-am să simt ce te doare
Telef sau Peleu, când rău îți vei spune în piesă tu rolul,
Voi moțăi sau voi râde. [...]”[4]
Prin acea imitație repetată de care vorbea Platon, al cărui mecanism a fost mai bine surprins de Aristotel, avem acces ca printr-o icoană la ceea ce este dincolo. Nu numai la imitația de gradul doi, care e autorul, dar chiar și la ideea originală la care acesta a avut acces într-un moment de grație.
Am încercat de multe ori să le explic lucruri asemănătoare elevilor care se temeau de eseurile care propun spre analiză un text literar. Mai mult decât identificarea minuțioasă a figurilor de stil, a temelor și a motivelor, le spuneam că e important să dialogheze cu textul, să își deschidă mintea ca într-o ascultare mută pentru a veni în contact cu ce are de spus autorul, cu intenția acestuia, de fapt. Atunci vor veni și cuvintele, vorba lui Cato, iar imaginile artistice vor fi mai ușor de identificat.
Cum am putea ști că o metaforă e o metaforă dacă nu înțelegem la ce se referă? Lipsa acestei disponibilități se numește acum pompos analfabetism funcțional. Nu reușim să facem eseuri bune pentru că nu știm să ascultăm. Să lăsăm la o parte faptul că nu știm să-i ascultăm nici pe oamenii de lângă noi și, când o facem, ne asumăm rolul receptorului rege, făcându-ne o părere preconcepută despre ce au de spus, refuzând să vedem în profunzime implicațiile ideilor lor. O, dacă am fi mai atenți, cât de multe am putea învăța și de la oamenii cei mai umili!
Să-mi fie iertată, deci, comparația cu tainele creștine, dar cred cu tărie că spiritul unor autori precum Cicero, Tacit, Horațiu, Vergiliu, Vasile Voiculescu sau Eminescu a ajuns până la mine și m-a modelat. E o întrebare standard: care este scriitorul sau poetul preferat? Pentru mine sunt mulți. Uneori e Eminescu, alteori Voiculescu, alteori e Khayyam sau poate alții. Sunt atâția și bucuria este mereu reînnoită la recitire.
Bine zice, dar, Horațiu că a înălțat un monument mai trainic decât arama. Sau, poate, se înșală. Monumentul nu va fi mai trainic decât piramidele (probabil că n-o voi ști niciodată), dar este infinit mai influent. Opera trăiește prin cei care își deschid urechile sufletului pentru a recepta mesajele venite peste vremuri. Și aici e foarte important rolul mediatorilor, al criticilor și chiar al profesorilor care operează o selecție în corpus-ul imens al artei așa cum s-a acumulat el de milenii. Ei își asumă rolul zeului Dionysos care, în Broaștele lui Aristofan, alege să îl readucă la viață pe Eschil și nu pe Euripide. Deși plecase în Infern de dorul acestuia din urmă, primul i se pare mai util pentru binele comunității.
Fragmentat, incomplet, banalizat chiar, acest mesaj se răspândește în cultura de masă, în rândul vulgului, pe care Horațiu îl urăște, spune el, și ar vrea să îl țină departe, și creează așteptarea unei lumi mai bune și mai frumoase. Pe scurt, aduce bucurie.
[1]. Θεσμοφοριάζουσαι – Cele care participă la sărbătoarea lui dătătoarei de legi (Demetra)
[2]. καὶ Φρύνιχος, τοῦτον γὰρ οὖν ἀκήκοας,
αὐτός τε καλὸς ἦν καὶ καλῶς ἠμπέσχετο.
διὰ τοῦτ᾽ ἄρ᾽ αὐτοῦ καὶ κάλ᾽ ἦν τὰ δράματα.
ὅμοια γὰρ ποιεῖν ἀνάγκη τῇ φύσει.
Thesmophoriazousai, vv. 164-167
[3]. Qui ex versiculis meis putastis,
quod sunt moliculi, parum pudicum.
nam castum decet esse pium poetam
ipsum, versiculos nihil necesse est.
[4]. Non satis est pulchra esse poemata; dulcia sunto
et, quocumque uolent, animum auditoris agunto.
Vt ridentibus adrident, ita flentibus adsunt
humani uoltus; si uis me flere, dolendum est
primum ipsi tibi; tum tua me infortunia laedent,
Telephe uel Peleu; male si mandata loqueris,
aut dormitabo aut ridebo.
Ars poetica, vv. 99-105, traducere de Ionel Marinescu
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Urechile sufletului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
