Umbrele strămoșilor uitați[1]
Homer, maestrul Greciei antice rămâne și pentru noi, urmașii săi din frământatul secol XXI, o sursă de iluminare la fel de profitabilă. Totul e să citim cu o răbdare pe care e din ce în ce mai greu să o dobândim în mod natural. Tot ce e ne înconjoară este orientat către productivitate, către construcție, către profit, către buzunarele mereu nesătule de bani. Banii sunt cei puși în mișcare pentru a ne ascunde sărăcia. E vorba despre sărăcia sufletească. Vrem mai multe bunuri și servicii care să ne arate în ochii noștri și ai celor de-o seamă cu noi că am reușit, că am clădit oameni de succes. Experiența grecului care ascultă povestea recitată lent în acompaniament de liră într-o seară răcoroasă de iarnă sau care citește dintr-un manuscris cu scriere continuă la lumina unei lămpi în care arde un fitil îmbibat cu ulei de măsline e departe de cei mai mulți dintre noi. Dacă nu avem curent electric, dacă nu avem un încărcător potrivit începem să tremurăm ca apucați de streche. Unde sunt vremurile în care mărețul conducător avea grijă să ne grecizeze antic în fiecare seară și în care erai nevoit să fii om între oameni sau măcar să citești o carte pe îndelete, pentru că lampa lăsa multe zone greu de dibuit pe cartea tipărită precar?
Să revenim, însă, la Homer. Îmi place adesea să citez din episodul călătoriei lui Ulise pe lumea cealaltă din cântul al XI-lea al Odiseei. Să luăm aminte cine este primul care vine să vorbească cu regele din Ithaca. Elpenor, mort în casa Circei și încă neîngropat. Căci datoriile pioase sunt întotdeauna pe primul loc. Al doilea este ținta călătoriei eroului, profetul Tiresias, căutat pentru a afla dacă mai e vreo nădejde să se întoarcă acasă. A treia persoană cu care vorbește Ulise este mama sa, Anticleea. Eroul îi mărturisește că nu i-a fost îngăduit nici măcar să se apropie de casă, iar mama îi povestește despre cele petrecute în Ithaca în lipsa lui. Penelopa plânge după el și are grijă de casă, bătrânul Laerte s-a sălbăticit și își petrece zilele „tânjind după întoarcerea ta” (σὸν νόστον ποθέων), iar ea însăși a murit de dorul său:
ἀλλά με σός τε πόθος σά τε μήδεα, φαίδιμ᾽ Ὀδυσσεῦ,
σή τ᾽ ἀγανοφροσύνη μελιηδέα θυμὸν ἀπηύρα.[2]
Scena care încheie această discuție este extrem de emoționantă. Ulise încearcă să își îmbrățișeze mama de trei ori, dar nu reușește pentru că aceasta nu este acum decât o umbră. Mânios, își întreabă mama dacă nu cumva este o umbră trimisă de Persefona ca să îl înșele. Aceasta îi răspunde condescendent că, fără izbavă, aceasta este soarta celor morți. Corpul se dezintegrează, „iar sufletul, desprinzându-se în zbor ca un vis, plutește”:
ψυχὴ δ᾽ ἠύτ᾽ ὄνειρος ἀποπταμένη πεπότηται.[3]
Anticleea îl sfătuiește să plece cât mai repede din Infern și să spună și nevestei ce-a văzut. Eroul nu face asta, ci, mânat de curiozitate, rămâne să discute și cu alte suflete, nedezmințindu-și caracterul iscoditor.
Ar fi de adăugat că Ulise pare a ajunge mai ușor în lumea morților decât la el acasă, în Ithaca. Oare nu pentru că oricum hălăduia pe tărâmul celălalt de unde prea puțină lume se întoarce? La rigoare, am putea considera peregrinările eroului ca pe o călătorie inițiatică în sensul pe care istoria religiilor îl dă acestui termen[4]. Nu întâmplător ajunge Ulise la feaci lipsit de haine ca un nou-născut. Dar acum a renăscut pentru viața liniștită pe care i-o prezice Tiresias. În acest context, toate evenimentele din cursul călătoriei de întoarcere, a nostos-ului, sunt încercări prin care trece spiritul mistului (inițiatului) în drumul său către desăvârșire. Această interpretare nu ar surprinde pe un grec din antichitate, care era obișnuit cu astfel de inițieri[5]. Și, fără îndoială, incursiunea în Infern este partea centrală a acestei călătorii. Este momentul în care mistului i se revelează secretele a căror cunoaștere îl transformă. E oarecum interesant că Anticleea îi cere să transmită revelația și soției sale. Asta înseamnă oare că i se dă și o misiune civilizatoare sau cel puțin așa sunt tentat să interpretez. Cert este că ultima remarcă a Anticleei certifică prin intermediul lui Homer existența sufletului, care are capacitatea de a zbura, deci este mai puțin supus rigorilor lumii fizice.
Probabil că din cele mai vechi timpuri a existat credința în supraviețuirea spiritului ca parte imaterială a sinelui. Una din probe este, pentru oamenii din toate timpurile, posibilitatea de a vedea în vis sau în viziunea indusă magic a unor persoane decedate sau aflate la distanță. Visul fals al lui Agamemnon de la începutul cântului al doilea al Iliadei ne arată că pot să apară în vis și persoane care nu sunt la mare distanță. Cel care îi apare în vis regelui din Micene este Nestor, bătrânul și înțeleptul erou. Straniu este că, la povestirea visului, acesta însuși acceptă veridicitatea celor transmise pentru că Agamemnon ar avea dreptul la astfel de informări din cauză că e comandantul suprem și, deci, vehiculul prin care ar trebui Zeus să comunice.
Nu putem ști, deci, cu precizie dacă un vis e veridic sau nu. O spune clar Homer, prin intermediul Penelopei în cântul al XIX-lea al Odiseei[6]: visele înșelătoare pleacă pe o poartă de fildeș, iar cele adevărate, prin una de corn.[7] Penelopa, spre deosebire de Agamemnon, își exprimă neîncrederea în visul care îi promite întoarcerea soțului său pentru că i se pare prea bun ca să fie adevărat, chiar dacă Ulise, deghizat într-un bătrân rătăcitor, îi confirmase interpretarea visului. Fără îndoială, încă din antichitate, cei care visează au nevoie de tălmăcitori, fie că sunt profesioniști (chiar și prin intermediul cărților de vise) sau doar persoane înțelepte.
De la vise se ajunge la comunicarea directă în diferite stări de transă induse de droguri sau de alte circumstanțe. Persoanele care fac legătura cu lumea spiritelor – preoți, șamani, mediumuri – își descoperă vocația în moduri diferite. Unul dintre cele mai celebre pasaje literare este cel al chemării lui Hesiod de către Muze în prologul Teogoniei. El, un simplu cioban pe pantele muntelui Helicon, prin puterea fiicelor lui Zeus, a devenit un poet inspirat, un poeta vates, cum i-ar spune Horațiu. Este doar unul dintre modurile prin care poți avea acces la revelație.
Pentru români, un caz celebru este al omului de știință Barbu Petriceicu Hasdeu, care după moartea fiicei sale Iulia la frageda vârstă de 18 ani, a găsit o alinare în comunicarea cu aceasta. Urmând indicațiile de dincolo de moarte ale fiicei sale a construit la Câmpina un castel din care emană o atmosferă ocultă care dă fiori celor cu inima slabă. Așa cum mărturisește Hasdeu însuși în Sic cogito, primul contact cu spiritul regretatei fiice a avut loc într-o seară când era copleșit de durere. Fără să își dea seama cum ia stiloul și scrie cu caligrafia Iuliei următoarea frază:
Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire.[8]
Nu știu dacă Hasdeu, precum alte persoane care pretind că pot să contacteze lumea spiritelor se autosugestionează sau nu. Lucrul ar fi, de altfel de înțeles pentru oameni care au suferit pierderea unei persoane dragi. Să ne amintim de emoționantul poem al lui Eminescu, O mamă…:
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Poate că nu am ajuns la stadiul de conectare atins de Hasdeu, dar cei mai mulți dintre noi vedem în vis astfel de persoane. E doar o creație a minții noastre sau chiar am fost transportați în altă lume precum sultanul din Scrisoarea III de Mihai Eminescu? Cert e că adesea am vrea să fim reuniți cu aceștia, că există o tânjire care e reciprocă dacă ar fi să ne încredem în credințele populare care ne îndeamnă să facem pomeni ca trăirile acestea să își găsească o descărcare.
Nu de puține ori, însă, auzim că o persoană a murit sau chiar s-a sinucis de dorul altei persoane. Este forma supremă și definitivă de participare voluntară la lumea spiritelor. În fond, câți dintre noi ar putea să realizeze ce a făcut Orfeu, să primească îngăduința de a întoarce pe cineva din morți. Finalul legendei ar putea fi decodificat ca o acceptare a poetului trac că legile firii nu trebuie încălcate. Tristețea pierderii îndoite îl duce către reunirea firească cu Euridice, care este pierderea vieții. Viața în lumea aceasta trebuie pierdută pentru a dobândi viața de pe lumea cealaltă. Chemarea imperioasă poate veni de la Lorelei din poemul lui Heine, de la la Belle Dame sans Merci din cel al lui Keats sau de la o persoană dragă care a pierit, ca Marișka din Umbrele strămoșilor uitați. Pentru cei care rezistă aici rămâne Nostalgia.
[1] E numele legendarului film al lui Serghei Paradjanov (Sarkis Parajanian) Тіні забутих предків (ucr.) adică Umbrele strămoșilor uitați
[2] Homer, Odisseea, XI, vv. 202-203 – în traducerea lui Eugen Lovinescu: „[…] ci numai de dorul tău, fătul meu, şi de gândul la înțelepciunea şi bunătatea ta.” (Homer, Odiseia, Editura Tineretului, București, 1955, p. 129)
[3] Homer, Odisseea, XI, vv. 222
[4] Prima parte a Eneidei lui Vergilius, emulă a Odiseei reia călătoria inițiatică, dar schimbă eroul și învățăturile pe care le primește. S-a spus că a doua parte a Eneidei este o Iliadă, dar dacă privim puțin mai de aproape, scene de luptă sunt și în a doua parte a Odiseei.
[5] Ajunge să cităm acele misterii despre care au auzit toți oamenii cultivați din zilele noastre: cele orfice și cele de la Eleusis.
[6] vv. 509-569
[7]E aici un joc de cuvinte intraductibil între κέρας (corn) și κραίνω (a îndeplini), precum și între ἐλέφας (fildeș) și ἐλεφαίρομαι (a înșela).
[8] „Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți fie de ajuns.”
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Umbrele strămoșilor uitați” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 