Uimirea noastră cea de toate zilele
Nil admirari, „să nu te miri de nimic”, zice Horațiu, dar cum să nu te oprești și să nu te minunezi de ce mai scrie pe pereți: „Meritocrația salvează România”. Te pune pe gânduri. Au ajuns și huliganii să se gândească temeinic la destinul țărișoarei noastre. În patria care de multă vreme trebuie salvată, dacă se poate de un tată al națiunii care să spună: tu ești bun, tu nu ești atât de bun etc., în această țară chiar, zic, până și pereții participă la această lingoare. Dorul nesfârșit după dreptate. Căci zice Scriptura: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.” (Matei 5, 6). Mare atenție, însă, nu e vorba de dreptate pentru noi și ai noștri, ci pentru toți oamenii acestei lumi.
Pentru o clipă am crezut că vine sfârșitul lumii în care toate faptele noastre vor fi judecate cu dreptate. Și cum nu stăteam chiar mulțumitor la fapte, m-am cam speriat. Dar educația clasică te scoate la liman de fiecare dată. Mi-am amintit o epigramă zgâriată pe un perete din anticul oraș Pompei: Admiror te paries non cecidisse/ qui tot scriptorum taedia sustineas (C.I.L. IV, 2487). „Te admir cu uimire perete că nu te-ai prăbușit, deși porți atâtea plicticoșenii ale celor ce scriu pe tine.” „Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o”, mi-am zis atunci cu o replică din Creangă cel de aur. Adicătălea, mi-am revenit precum conul Leonida din fandacsie. Între ce scrie și ce urmează pas să fie vreo legătură, am prepus eu și cred că bine am prepus.
Mai răcorit după această reflecție, m-am uimit și mai mult de cât de înrădăcinată poate fi credința în salvare în sufletul meu. Dar mai cu asupra de măsură decât această credință, cât de ușor mă las smuls dintr-ale mele și cât de mult mă simt vexat de unele lucruri care mă înconjoară. Să luăm doar câteva, de probă: gunoaiele împrăștiate pe străzi precum pe maidanele de odinioară (mă mir că nu mai varsă nimeni oala de noapte pe fereastră), pietonii care mai că se ciocnesc la trecerea străzii într-o intersecție aglomerată, bicicliști adulți care merg cu vehiculul lor pe trotuar, șoferi care claxonează imediat ce s-a făcut verde la semafor, care parchează în dreptul unicei intrări într-un imobil, cunoștințe care trec pe lângă tine cu capul între urechi și nici nu te văd etc.
Și stai și te uimești, parcă nu îți vine să crezi că ești într-o țară civilizată. Apoi apeși sănătos pe claxon pentru că iată, e verde de o secundă și prima mașină nu s-a mișcat din loc. Și ce ne mai uimim că nimic nu e cum trebuie și dacă avem timp și de o bere o punem de o uimire de-a dreptul reconfortantă cu amicii la terasa asta minunată care a blocat tot trotuarul. Și are și o chelneriță uimitoare în tot ceea ce este și ce face așa cum se mișcă diafan cu metrul de bere pentru că e vară și setea e mare.
De unde tragi concluzia că există uimiri bune și uimiri rele. Dar și cele rele sunt bune pentru că duc nu numai la subiecte de discuție, ci și la bine venite luări de poziție civice care să descurajeze comportamentele indezirabile în societate. De genul: „De ce claxonezi, domnule dragă? Te rog să ai răbdare. Transmite, te rog, salutări călduroase acasă, mamei, soției și tuturor celor dragi.” Și ce să vezi, omul cu sunetele presante răspunde mintenaș în aceeași manieră prietenoasă: „Complimente mamei, soției, soacrei etc. Mai ales soției care, mi se pare, e o adevărată doamnă.” Și până la următorul semafor nu mai repetă țârâitul agasant. Iată că se poate.
Cu aceeași stupefacție pe care am simțit-o eu la vederea inscripției de pe perete trebuie că au primit senatorii Romei primul discurs ciceronian împotriva lui Catilina. De fapt, nu e primul, dar e primul în ordinea celor păstrate prin trudnica râvnă a copiștilor medievali. Așadar, în zorii zilei de 8 noiembrie 63 î.Hr. consulul Cicero a convocat o ședință a senatului în zona sigură care era templul lui Iuppiter Stator de pe Colina Palatinului. Acolo, fără altă introducere a început atacul împotriva lui Catilina printr-o serie de întrebări retorice menite să-l îngenuncheze pe acesta: „Până când, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp nebunia asta a ta își va mai bate joc de noi? Până unde se va dezlănțui îndrăzneala ta neînfrânată?”[1]
Cuvântul cheie din acest exordium ex abruptum este furor, echivalat în română cu „nebunie”, dar așa cum au observat cu acuitate cercetătorii[2] nu e vorba de o simplă pierderea a facultății de judecată, ci o izbucnire stihială împotriva ordinii prescrise de obiceiul strămoșesc (mos maiorum), un atentat la valorile romane, la seriozitatea cu care trebuie înfăptuite lucrurile publice (gravitas), dar mai ales la pietate (pietas), respectul fără limite pentru zei, patrie și părinți. Căci răsturnarea ordinii întemeiate de cei vechi este un adevărat atentat la cele mai înrădăcinate comportamente ale cetățeanului care își face datoria. Nu întâmplător, în calitate de distrugător al patriei, Cicero îl numește pe Catilina parricida (ucigaș de rude apropiate, în special de părinți).
Consulul nu aduce dovezi, probându-și fiecare acuzație prin întrebări retorice adresate fie senatorilor, fie lui Catilina însuși. Terifiați de întreaga situație, de acuzațiile care sunt proferate, membrii senatului părăsesc băncile din jurul celui incriminat. Și acest comportament devine el însuși o probă în cuvintele oratorului. Dar cum trebuie să se fi simțit Catilina, un patrician dintr-o familie străveche care pretindea că se trage dintr-unul dintre însoțitorii lui Enea? În fond, candidase de două ori la consulat și fusese în relații bune cu cei mai de seamă senatori? La început, chiar a încercat să se apere, dar a fost amuțit de huiduielile și tropăiturile celor prezenți, după cum relatează Diodor din Sicilia. Uimirea sa, dar și teama sa trebuie să fi fost la cele mai înalte cote. A doua a zi a ales să se autoexileze.
Puterea cuvântului este uneori copleșitoare, mai ales în gura unui maestru al maeștrilor ca Cicero. Citind discursurile sale încă ne mai mirăm de felul percutant în care își alege argumentele și în care găsește le bon mot pentru a le exprima. Catilinarele, în special prima și a doua, sunt modele retorice perene tocmai pentru că oratorul a știut să exploateze cele mai intime convingeri ale senatorilor romani, în prima, și ale poporului, în a doua. Această pătrundere în mințile și în sufletele oamenilor produce adesea sentimentul uimitor că în vorbele oratorului se găsește chiar acel adevăr adevărat pe care îl simțeam de mult timp cu toată ființa noastră și totuși nu puteam să-l exprimăm atât de revelator. Cu o vorbă din popor, oratorul pune degetul pe rană.
Iar rana cetățenilor Romei de acum mai mult de 2000 de ani era că, de prea multe ori, folosind forța armelor, politicieni fără scrupule puseseră mâna pe puterea supremă în statul roman, care mai înainte se mândrea că este o res publica, o chestiune a poporului. Dar romanii aveau un set de valori care i-a făcut mult timp să se opună tiraniei: pietatea (pietas), credința în cuvântul dat (fides) și liberatea (libertas). Pe măsură ce acestea s-au pierdut sau au fost deturnate de împărați, statul roman a devenit tot mai asemănător cu un regat oriental în care singura pietate e față de conducătorul zeu și singura libertate e cea interioară.
Pe lângă valorile tradiționale, romanii au adoptat, măcar parțial, o serie de valori venite pe filieră filosofică de la greci. E vorba de cele patru virtuți cardinale care sunt ale orașului cel bun (ἡ ἀγαθὴ πόλις) pe care îl descrie Platon în Republica. Acest oraș, dacă e corect așezat, δῆλον δὴ ὅτι σοφή τ᾽ ἐστὶ καὶ ἀνδρεία καὶ σώφρων καὶ δικαία,[3] adică „e evident că este înțelept și curajos și cumpătat și drept”. Cele patru vituți cardinale sunt așadar: înțelepciunea practică (φρόνησις – phronesis, sapientia), tăria de caracter (ἀνδρεία – andreia, fortitudo), cumpătarea (σωφροσύνη – sophrosyne, temperantia) și dreptatea (δικαιοσύνη – dikaiosyne, iustitia). Nu știu cine ar putea tăgădui importanța lor chiar și în zilele de azi.
Mai târziu, când creștinii au convertit imperiul, s-au adăugat virtuțile teologice: credința, iubirea și speranța, așa cum apar ele la Sfântul Pavel: „Aducându-ne aminte neîncetat, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrul credinţei (πίστις – pistis, spes) voastre şi de osteneala iubirii (ἀγάπη – agape, caritas) şi de stăruinţa nădejdii (ἐλπίς – elpis, spes) voastre în Domnul nostru Iisus Hristos.”[4]
Am enumerat aici trei seturi de valori, dar ele nu sunt singurele care, într-un fel sau altul, sunt implicate în societatea omenească încă de la începuturile ei. Tare curios aș fi ce set de valori ar considera că ne definește pe noi, românii, patriotul care a scris: „Meritocrația salvează România”. Am vrea să ne conducă valori ca dreptatea, dar cel mai adesea doar tânjim după ele și nu încetează să ne uimească atunci când le întâlnim. Și ne simțim cumva neterminați ca biserica din Laodiceea în Apocalipsa (3,15-16) Sfântului Ioan Teologul:
„15. Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!
16.Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.”
Dar nu suntem îngeri, ci oameni imperfecți. Greșim, dar căutăm să nu ne repetăm greșelile: Cuiusvis hominis est errare, nullius nisi insipientis in errore perseverare, zice Cicero în Filipica a XII-a. Adică: „E dat fiecărui om să greșească, dar a continua în greșeală nu-i e dat nimănui altcuiva decât celui neînțelept.” Căldicei, dar aspirând către meritocrație, către adevărata desăvârșire, ne ducem traiul flămânzi și însetați de revelație, mirându-ne că nu vine și mirându-ne și mai tare când a venit.
Uimirea e umanitate, că de nu ar fi, nici nu s-ar povesti.
[1] Traducere de Aristotel Pârcălăbescu
[2] Vide, exempli gratia, McDermott, Emily A., „‘Furor’ as Failed ‘Pietas’: Roman Poetic Constructions of Madness through the Time of Virgil,’ in Perdicoyanni-Paléologou, Hélène, ed., The Concept of Madness from Homer to Byzantium: Manifestations and Aspects of Mental Illness and Disorder, Hakkert Editore, Amsterdam, 2016, 191-244.
http://scholarworks.umb.edu/classics_faculty_pubs/24/
[3] Republica, 427e
[4] Tesaloniceni 1,3
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Uimirea noastră cea de toate zilele” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
.jpg){kind=link}