Timpul schimbă eroii[1]
Nu demult un opozant politic a murit într-o închisoare din nordul extrem. A devenit imediat un martir, căci un erou era considerat deja de mai înainte. Ce-i face pe oameni să fie eroi, ce-i face să fie martiri? Cât despre martiri, se cade să-i las pe alții să vorbească.
Să începem, dar, cu începutul, și anume cu grecii. Cuvântul de acolo ne vine: ἥρως (heros) desemnează în poemele homerice pe unul dintre personajele legendare care au participat la războiul Troiei, de exemplu, și care aveau în ascendența lor un zeu. Încă din primele versuri ale Iliadei aflăm că nu avem de a face cu oameni obișnuiți, căci mânia lui Ahile
[...] Multe năvalnice duhuri lui Hades zvârlindu-i în brațe Ale vitejilor, iară pe dânșii lăsatu-i-a-n pradă Câinilor, cum și ospăț pentru vulturi, la vrerea lui Zeus [...] [2]
Spectaculosul rejet din versul al patrulea ἡρώων (heroon – „ale eroilor”) accentuează că lupta nu se va da între oameni obișnuiți, ci că la acest război participă eroi. Traducerea lui Dan Slușanschi prin „ale vitejilor”, pare la prima vedere a sublinia mai mult caracterul războinic al acestora. Dar, foarte probabil, eminentul indoeuropenist știa că, la origine, în româna veche, ca și în slava veche de unde provine, cuvântul avea sensul de „erou”, „cavaler”. E de menționat că în protoslavă cuvântul este o adaptare a numelui protogermanic al vikingilor. Pe de altă parte, excelenta, în alte privințe, traducere a lui George Murnu, eludează atât rejetul cât și termenul pe care, cum am văzut, Homer îl pusese în evidență.
Unele dicționare remarcă, în poemele homerice, folosirea ca simplă adresare politicoasă de tipul ἥρωες Δαναοί („eroi danai”, cf. Il. 2,110). Dar contextul este lămurit fără dubiu de Hesiod. În mitul vârstelor din Munci și zile, Hesiod strecoară, între vârsta de aramă și nenorocita noastră vârstă de fier, o nouă generație:
[...] Zeus Cronidul făcut-a al patrulea neam pe pământul Mult roditor, mai cinstit, mai plin de curaj și mai vrednic, Neamul de oameni eroi, mlădiță zeiască, și fost-a Numele lor semizei (ἡμίθεοι) pe întinsul pământ, mai de frunte Unii-n războiul cel crâncen, în lupta năprasnică-ncinsă Pentru pământul cadmeic, în fața cetății numită Teba cu șapte intrări, pierit-au mușcând din țărână, În încleștarea de moarte, luptând pentru vatra lui Oedip. Alții suiți în corăbii, pe-a mării adâncă genune, Dus-au războiul spre Troia, frumoasa Elena-nvrăjbindu-i, Și-n depărtări cunoscut-au sfârșitul și negura morții; Cărora Zeus Cronidul, deosebindu-i de oameni, Viața le lasă așezându-i lângă-a pământului margini; Sunt zei depărtați, iar domn și stăpân le e Cronos. Ei viețuiesc fără grijă în insula celor ferice Lângă Oceanul adânc, cu valuri învolburate, Neînfricații eroi. Acelora roada cea dulce Brazda le-o dă, fără muncă, din an, în trei anotimpuri. [3]
Iertat fie-mi acest citat extins, dar cred că el lămurește pe deplin de ce sunt eroi (ἥρωες – heroes) protagoniștii unor dintre cele mai sângeroase și mai inexplicabile călcări ale dreptului zeiesc și omenesc care s-au petrecut în timpul expedițiilor împotriva Tebei și în războiul Troiei. Ei sunt așa din voința lui Zeus și sunt descendenți ai zeilor înșiși (θεῖον γένος – theion genos, „neam zeiesc”), sunt semizei (ἡμίθεοι – hemitheoi) și le-a fost rezervată viața veșnică. E o distanță semnificativă față de cântul XI al Odiseei, adesea pomenit de mine, în care Ahile se plânge de existența groaznică din Hades.
Dar, cel mai frecvent, un ἥρως (heros) este un zeu cu o mai mică anvergură, venerat doar la nivel local de cetățile grecești, dar care are adesea propriul altar (ἡρῷον – heroon), e drept, ceva mai puțin impozant decât al unui zeu de prim rang. Un erou era Akademos în jurul sanctuarului căruia, imediat în afara zidurilor Atenei antice, se găsea un gimnaziu și un parc unde și-a întemeiat Platon școala de filosofie. Acest Akademos ar fi cruțat Atena de distrugere când le-a spus lui Castor și Pollux unde e ascunsă Elena răpită de Tezeu când încă era o copilă. Amintindu-și de acest eveniment, în războiul peloponeziac, spartanii au cruțat sanctuarul lui Akademos[4].
Autoritățile locale și cetățenii se îngrijeau de cultul acestor eroi, care prin caracterul lor excepțional au fost primiți în rândul zeilor după moarte. Sunt așadar strămoși protectori. Tehnic, și Heracles e un astfel de erou. Chiar și împărații apoteozați ai Romei. Se folosește uneori termenul de „semizeu” pe urmele lui Hesiod. Totuși aceasta nu descrie prea bine realitatea. Acești eroi locali sunt zei cu totul, nu doar pe jumătate. Desigur, nu au fost mereu așa. La început au fost oameni sau alte ființe muritoare. Cecrops, întemeietorul Atenei era jumătate om și jumătate șarpe. În această imagine mitică, se poate vedea originea htoniană a eroilor.
Etimologic vorbind, nici Chantraine, nici Beekes nu pot să facă mai mult decât să presupună că originea termenului este pregreacă. Dar amândoi menționează apariția termenului în greacă miceniană, într-o inscripție de la Pylos[5], orașul bătrânului erou homeric Nestor, erou care apare atât în Iliada, cât și în Odiseea. Inscripția conține termenul tiriseroe pe care Pierre Chantraine îl interpretează ca *τρισήρωι (trieroi), care ar fi un dativ cu semnificația „celui de trei ori erou”, adică „eroului foarte vechi”. Acest ar însemna că un cult al acestor divinități ar fi existat încă din mileniul al doilea înainte de Hristos, chiar dacă Homer nu menționează nicăieri o astfel de devoțiune.[6] De altfel, nici Hesiod nu amintește de vreun cult al acestor zei îndepărtați, ca să nu folosesc un termen atât de drag lui Mircea Eliade, dei otiosi. Desigur, pe unii i-ar putea duce gândul și la zeii lui Epicur, total despărțiți de lumea oamenilor.
Romanii aveau să ducă mai departe reverența față de eroi prin cultul dedicat împăraților. Cel puțin prima dinastie își revendică descendența divină, anume din zeița Venus. În cartea a XV-a a Metamorfozelor lui Ovidiu zeița însăși cere apoteoza pentru urmașul său Iulius Caesar. Nu este primul om care a intrat în rândul zeilor la Roma. Încă din primele timpuri ale orașului, Romulus a fost primit în rândul zeilor sub formă de Quirinus. Zeii mani (Di manes), strămoșii venerați ca divinități subpământene, trebuie să fi reprezentat și ei un motiv de justificare a apoteozei. Să nu uităm că romanii de seamă păstrau în atriu măștile de ceară ale strămoșilor (imagines maiorum), care, prin autoritatea lor (auctoritas), tutelau pe urmași, recomandându-i poporului.
Cuvântul divus („divinitate”) este cel utilizat de romani pentru desemnarea persoanei divinizate. Când Cassius Dio (sec. II-III d.Hr.) reproduce discursul funebru rostit de Tiberius la înmormântarea lui Augustus, în cartea a LVI-a, capitolul XLI din Istoria Romană traduce termenul prin ἥρως: καὶ τὸ τελευταῖον καὶ ἥρωα ἀπεδείξατε καὶ ἀθάνατον ἀπεφήνατε („și în cele din urmă l-ați făcut erou și l-ați declarat nemuritor.”).
La noi, chiar și în ziua de azi, nu au dispărut din popor nici practica venerării moșilor, nici respectul pentru o descendență ilustră. E drept, se fac glume cu româncele pricepute la colive, așa cum și romanii râdeau de apoteoza imperială. Seneca filosoful a clamat că împăratul Claudius nu s-a transformat în zeu, ci în dovleac, în satira Apocolocyntosis. Împăratul Vespasian, conform mărturiei lui Suetonius a fost mai scurt, dar mai acid. Când a simțit primul acces de boală ar fi zis: Vae, puto, deus fio.[7] („Vai, mă transform, cred, în zeu.”)
Tot romanii, prin folosire figurată, par a fi transferat sensul către excelența umană[8]. Să cităm doar două exemple. Cicero îi scrie lui Atticus astfel în anul 61 î.Hr.: Atqui erat dicturus, ad quem propter diei brevitatem perventum non est, heros ille noster Cato. („Dar avea de gând să vorbească, lucru la care nu s-a ajuns din cauza scurtimii zilei, eroul nostru Cato.”). La fel de clar scrie Apuleius în Despre doctrina lui Platon (II, 7): Hanc ille heros modo iustitiam nominat […] („Acel erou o numește doar pe aceasta dreptate.”).
Mai mult, scriitori creștini ca Prudentius adoptă termenul heros pentru sfinți. Iată câteva versuri din Cartea orelor zilei (Cathemerion Liber), din Imnul înaintea somnului: tali sopore iustus/ mentem relaxat heros,/ ut spiritu sagaci/ caelum peragret omne. („Printr-un astfel de somn adânc, eroul cel drept destinde mintea ca să străbată tot cerul cu spiritul său fin.”).
Asimilarea sfinților cu eroii este ușor de înțeles pentru că sunt cu toții venerați post mortem. Statutul lor postum este diferit de al oamenilor obișnuiți prin aceea că sunt ascultați cu prioritate de Dumnezeu, iar cuvântul lor poate cântări mult în sprijinirea rugilor devoților. Pentru că au fost oameni, sunt cumva mai sensibili la cererile acestora. Eroii Greciei antice, împărații romani, sfinții creștini au avut parte și au parte de un proces diferit de recunoaștere a excelenței supraumane. Încă și azi apar persoane care sunt sanctificate după moarte.
Oamenii care se disting pe câmpul de luptă, meritând diverse cununi la romani erau ca niște eroi din timpurile homerice. De fapt, erau eroi. Știm că una dintre cununile acordate pentru bravură (corona civica) se acorda pentru cei care salvau viața unui cetățean roman în bătălie. Dar salvarea unei vieți se poate face și alt context. Nu există și alte merite destul de mari? Astfel, prin astfel de asocieri, eroul se banalizează până a deveni protagonistul unei opere literare. Unde tragem linia între eroul sovietic (герой) din Balada soldatului și supereroii benzilor desenate americane, între eroii muncii socialiste și sfinții închisorilor?
Când eram mic, la școală ne învățau încă despre eroism, despre abnegație. Adică despre îndatoriri. Acum se învață despre drepturi. Nu știu cum e mai bine. Ce știu e că timpul schimbă eroii. Chiar și pe cei din filme. Am întâlnit tineri care nu știau cine e Alain Delon și asta m-a făcut să mă simt ca Ulise cărând vâsla în spate: oarecum eliberat.
[1] Principalele instrumente pentru scrierea acestui articol sunt site-urile de internet: latin library, perseus, wikipedia, wiktionary, TLL (Thesaurus Linguae Latinae), TLG (Thesaurus Linguae Graecae), logeion, dexonline. Am folosit și dicționarele etimologice ale lui Chantraine și Beekes (pentru greacă), Ernout și Meillet, precum și de Vaan (pentru latină).
[2] Homer, Iliada, Humanitas, București, 2012, traducere de Dan Slușanschi.
[3] Hesiod, Opere, Univers, București, 1973, traducere de Dumitru T. Burtea, pp. 63-64, în original versurile 158-173. După versul 173 editorii adaugă câteva versuri nesigure, probabil interpolate. Aici se află referirea la Cronos, pe care traducătorul o preia incomplet, căci în ediții apare și faptul că Zeus l-ar fi eliberat din lanțuri mai înainte de a-i da domnia peste insulele fericiților. De altfel în original sunt mai multe insule, nu una singură ca în traducere.
[4] Cf. Plutarh, Theseus, 32, 3
[5] Cunoscut și ca Navarino în timpurile mai noi, dar revenit acum la numele antic.
[6] Pierre Chantraine, Dictionnaire étymologique de la langue grecque. Histoire des mots, Paris, Klincksieck, 1999, s.v. ἥρως
[7] Suetonius, Divus Vespasianus, XXIII
[8] Cf. Thesaurus Linguae Latinae (TLG), pp. 2663-2664; disponibil la adresa https://thesaurus.badw.de/en/project.html
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Timpul schimbă eroii ” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
