Sub masca eseistului
Unul dintre cele mai șocante filme ale lui Nicolae Caranfil, „Filantropica” se bazează pe o idee surpinzătoare pentru cei mai mulți dintre noi: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană”. Îndepărtându-ne de film, îmi amintesc cum, la o emisiune televizată, a fost făcut un scurt experiment în zona Intercontinental. Un bărbat îmbrăcat în costum, cu cravată și servietă, cerea bani de taxi pentru că pierduse tot la jocuri sau pentru că fusese jefuit, nu are importanță pretextul. Și unii dintre cei care treceau chiar i-au dat bani. Povestea era credibilă și nici măcar un om sărac nu ar fi crezut posibil că un astfel de personaj ar putea să meargă și cu tramvaiul.
O vorbă din bătrâni spune că haina nu îl face pe om. Desigur, dar haina trebuie să susțină povestea.
Nastratin Hogea, sosit la o nuntă îmbrăcat în haine de zi cu zi, nici nu a fost băgat în seamă și i s-a dat cel mai umil loc la masă. Așa că s-a dus la un prieten și a împrumutat veșminte de gală și s-a întors la petrecere. Echipat astfel, a avut parte de o primire călduroasă. Gazda îl firitisea și l-a așezat în capul mesei. Hâtrul hoge a început atunci să-și înmoaie anteriul în sos în loc să mănânce el însuși. Întrebat de ce face asta, a răspuns că haina a primit locul de onoare și nu el. E o poveste moralizatoare, dar am putea extrage și un alt înțeles de aici. Anume că, modul în care te prezinți în lume generează reacții direct proporționale cu atitudinea. Dacă ești umil, vei tratat ca atare, în timp ce, dacă te arăți important, vei fi tratat ca un personaj important.
Este o lecție pe care au înregistrat-o de multă vreme experții în discurs public. De aceea, au statuat încă de la Aristotel că oratorul trebuie să își asume un rol potrivit cu publicul care trebuie să fie câștigat și, în consecință, convins. Stagiritul vorbește, în Retorica, de trei surse ale persuasiunii: ethos, pathos și logos, caracterul oratorului, afectele publicului și logica internă a discursului[1]. Dintre acestea, cel mai important este caracterul, cel care conferă credibilitate întregii povești[2]. În Atena clasică, posibilitățile de asumare a unui rol erau limitate de faptul că oamenii vorbeau în nume personal chiar și la procese.
La Roma, însă, instituția avocatului a dat posibilitatea oratorului să își asume diverse roluri în funcție de situația în care se afla. În primele sale discursuri, Cicero, pentru a câștiga simpatia juraților, se prevalează de poziția începătorului care se luptă cu adversari mai experimentați. În discursurile împotriva lui Catilina pozează în consulul intransigent, dar care poate fi și iertător. Reitereazează de câteva ori că preocuparea sa principală este salvarea statului și nu securitatea personală. Mai târziu, în cuvântarea pentru apărarea tânărului Caelius, pozează în înțeleptul fost magistrat care înțelege atracția acestuia pentru fascinantul Catilina. Sunt doar trei exemple, dar din care ne putem da seama că oratorul se adaptează publicului și situației.
Niciodată, de fapt, nu a fost altfel. Scene celebre din politica românească sunt mărturie pentru astfel de roluri care au dat câștig de cauză unor politicieni inspirați. Și, ca să facem precum Tacitus, care avertiza asupra urilor și pasiunilor prea proaspete, vom aminti doar două episoade pierdute în negura timpului. Mai întâi, momentul în care pansivul și religiosul Emil Constantinescu rostește, jucându-se cu ochelarii: „Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?” Apoi, un Traian Băsescu, parcă apăsat de greutatea mărturisirii, i se adresează lui Adrian Năstase: „Ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns, până la urmă, să aleagă între doi foști comuniști?” Arma pe care o mânuie amândoi cu abilitate este și arma preferată a lui Cicero, întrebarea retorică. Un mod de a afirma ceva fără să-l afirmi explicit. La fel de învinși au fost adversarii precum cel căruia i se adresa celebra tiradă: Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?
Am putea continua la nesfârșit cu întâmplări din toate epocile istorice. Ce sunt altceva episoadele memorabile decât asumarea unor roluri de către cei care rostesc le bon mot. De cele mai multe ori personajele istorice au reacția așteptată de public. Diogene, care îi cere lui Alexandru să se dea laoparte din soare, nu ar fi fost în acord cu sine însuși dacă i-ar fi cerut regelui Macedoniei să îi ofere o masă bună în pritaneu, în fiecare zi. Cum ați privi un vânzător de contracte de telefonie mobilă care v-ar spune că toate contractele sunt dezavantajoase pentru client, că au nenumărate clauze ascunse, sau, Doamne, ferește, că la cealaltă firmă e semnalul mai bun? Sau un politician care nu se îmbracă regulamentar cu costum și cravată și apare la televizor în pulover? Sau un corporatist care vrea să se angajeze la un fast-food?
Imaginarul uman a construit din timpuri imemoriale rolurile pe care oamenii se așteaptă din partea celorlalți să le joace. Până și zeii, fie-mi iertată impietate, sunt constrânși să primească atribute și atribuții. Cum ar fi un Poseidon fără trident? Aș zice, vorba unui grup de muzică, ca sarmalele reci sau ca berea caldă. N-ar avea niciun chichirez.
Din preistorie, atunci când oamenii își asumă roluri care le transcend identitatea personală, folosesc simboluri care îi transformă. Șamanul din paleoliticul superior, dacă admitem că identificarea e corectă, din peștera Trois-Frères din Franța se unește cu spiritul animalic deghizat într-un cerb. Aborigenii australieni se transformă în spirite, pictându-și corpul cu vopsea albă în riturile de trecere de la adolescență la maturitate. Călușarii mascați sau numai îmbrăcați strident alungă bolile și spiritele rele.
Grecii se deghizau cu ajutorul măștilor la sărbătoarea lui Dionysos și jucau mici scenete. Așa au apărut spectacolele teatrale la Atena. Actorii care apăreau în teatrul de pe colina Acropolei purtau măști adecvate caracterului personajului. Masca (prosopon, din pros – „spre” și ops – „ochi”), personajul și rolul erau indisolubil legate. La romani, termenul pentru mască este persona (cu etimologie necunoscută, poate provenită din etruscul φersu). La început un termen teatral, persona a ajuns să însemne încet-încet rol, apoi rol social și chiar persoană.
Într-un mod straniu, care nu e străin de evoluția limbilor, iese astfel la lumină ceea ce se voia disimulat, omul însuși. Dar de data aceasta e vorba de un sine care știe că joacă mereu un rol, care poate fi uneori dezvăluit de mințile limpezi, dar care nu are libertatea să se îndepărteze prea mult de galeria de fantoșe pe care ne-am creat-o în lungul drum parcurs de oameni pe acest pământ. Vorba poetului: „Alte măști, aceeași piesă”.
[1] Cf. et James M. May, Trials of Character. The Eloquence of Ciceronian Ethics, The University of North Carolina Press, Chapell Hill and London, 1988.
[2] Sau „narativul” cum i se spune acum pe coclaurii media autohtone.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Sub masca eseistului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
