Speude bradeos
Lumea unui om nu e populată numai de repere fizice. Sunt cu noi frânturi diverse de amintiri care adesea nu sunt doar bucăți decupate din viață, ci și, mai ales, interpretări ale acestora. Cu cât ești mai introvertit, cu cât alegi să te scufunzi mai mult în lumea cărților. Lucrurile pe care le citești și cu care dialoghezi astfel îți construiesc o realitate cumva diferită de cea în care înoată, mai bine sau mai rău, ceilalți tovarăși de drum. Există, în acest fel de a fi, avantaje și dezavantaje. Principalul dezavantaj este că riști să te deconectezi de lumea în mijlocul căreia trăiești și să devii un inadaptat. Dar ai avantajul, dacă ai reușit să nu te desprinzi de prezent, de a aborda ceea ce se întâmplă hic et nunc cu resurse nebănuite provenite din experiența milenară a celor care au pășit înaintea noastră pe acest pământ.
În acest teritoriu la limita dintre lumea adevărului și cea a iluziei, ne aflăm și noi, cei care încercăm să ne punem întrebări despre cine suntem și de ce. Căci ce altceva sunt aceste eseuri din revista intitulată, cred eu, atât de nimerit, Anthropos – „om”. Grecii nu sunt, desigur, primii care și-au pus întrebări, ci primii, care, parafrazându-l pe Nicolae Covaci, au privit diferit: „lumea, însă noi”.
Încă înainte de filosofie și cumva fiindu-i premergătoare, gândirea greacă, utilizând un instrumentar mitologic, dacă ar fi să îl credem pe Jean Pierre Vernant – eu unul îl cred -, a căutat să deslușească limitele condiției umane. Îmi amintesc că, în copilărie, când bunica îmi citea miturile grecești repovestite de Alexandru Mitru, m-a emoționat și mi-a dat un imbold pentru viitor alegerea pe care o face eroul grec Heracles. Acesta se hotărăște să urmeze calea cea grea și nu pe cea mai ușoară, calea virtuții și nu a plăcerii. Alege să aștepte pentru a atinge desăvârșirea. Să remarcăm și termenul τλῆμον („răbdător”, „statornic”) cu care i se adresează Virtutea lui Heracles în pledoaria sa, anticipând decizia acestuia. Poate nu suprinzător, alegoria nu provine dintr-un poem homeric, ci este pusă de Xenofon în gura lui Socrate, care citează din Prodicos din Ceos[1]. Filosofiei îi era încă greu să se despindă de mit.
Un proverb românesc spune: „Nu lăsa pe mâine ce poți face astăzi.” Dar nu contează doar să faci mai repede, ci să faci cât de bine poți. Uneori nu e neapărat o soluție să tai nodul gordian precum Alexandru cel Mare. A face azi înseamnă adesea doar a face de mântuială. Munca la normă are satisfacțiile sale, dar suma muncitorilor la normă nu a adus nimic remarcabil pe lumea aceasta. De aceea îmi place să aștept până când lucrurile se conturează astfel încât să aibă un sens, ceva care să conteze, chiar dacă drumul este afectat de eșecuri. Este concluzia dulce-amară la care ajunge personajul William Hundert, profesor de istorie antică, din filmul The Emperor’s Club, înterpretat magistral de Kevin Kline:
I had failed Sedgewick. But the worth of a life is not determined by a single failure, or a solitary success. My other students taught me that. However much we stumble, it is a teacher’s burden always to hope that with learning, a boy’s character might be changed. And, so, the destiny of a man.[2]
Într-un fel, sunt puține metode de a depăși angoasa provocată de ceea ce așteptăm cu toții la sfârșitul vieții, de fapt, doar două: prima, să ai copii și să trăiești genetic, a doua, să faci ceva remarcabil și să trăiești în amintire. Ați văzut, desigur, cum oamenii se transformă în părinți, cum își abandonează îndeletniciri care li se păreau înainte satisfăcătoare pentru a gravita în jurul odraslelor. Cum „mămicile” și „tăticii” orbitează ca niște planete în jurul soarelui care le este progenitura. Pentru că trebuie să protejăm moștenirea genetică. Dacă vrem ca ea să continue, trebuie să ne asigurăm că odraslele noastre vor putea face același lucru când le va veni rândul. Iar, pentru cei norocoși, care sunt atinși de aripa geniului, există întotdeauna soluția creației, dacă se poate, eterne. Nu-i de mirare că Horațiu, vorbind despre opera sa, exclama: Exegi monumentum aere perennius[3], „Am înălțat un monument mai veșnic decât bronzul.” Bronzul statuilor era considerat pe atunci ceva ce va dăinui. Dar nici statuile nu i se par destul solide, așa că alege să-și compare versurile cu piramidele regale din Egipt. Poate doar urmașii noștri vor tranșa disputa: Odele sau piramidele. Ca profesor de latină, îl simt pe Horațiu tot mai slab.
Oamenii așteaptă cu diferite atitudini rezoluția inevitabilă. Unii se întreabă de ce eu, alții se resemnează, din ce în ce mai mulți dau vina pe doctori. E drept, aici un sprijin neprețuit e promisiunea vieții de după moarte. Diverse religii oferă premii celor virtuoși. Altele promit reîncarnări. Una dintre cele mai reconfortante promisiuni ne-o dă materialismul ateu: Bibite, edite, post mortem nihil est. „Beți, mâncați, după moarte nu e nimic.” Și nu voi reveni la întrebarea: „Și dacă nu e așa?” Am dezvoltat ideea în altă parte.
Dacă nu ai vreo aplecare specială pentru îndemnul hedonist de mai sus, dacă, pe scurt, distracțiile plebei nu prea te încântă, tot așteptând, s-ar putea să începi să vezi goliciunea seminției omenești. Să dăm cuvântul autorului biblic: „Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?” Am putea crede că acest fiu al lui David este primul utilitarist cunoscut. Da, poate, dar folosul urmărit nu este în veac, ci în fața lui Dumnezeu, adică în eternitate.
Așa că unii dintre noi îl așteaptă pe Messia, alții doar pe barbari. Zice Kavafis:
Και τώρα τι θα γένουμε χωρίς βαρβάρους.
Οι άνθρωποι αυτοί ήσαν μιά κάποια λύσις.
„Dar, fără barbari, acum ce-o să ne facem?
Acești oameni erau, oricum, o soluție.”[4]
Dar unde mai găsești niște barbari de ispravă ca pe vremea Bizanțului? Ceva, orice, care să ne facă să uităm. Căci that is no country for old men[5] și oricât am naviga noi spre perla Bosforului pentru a ne împărtăși mistic din înțelepciunea vechii ortodoxii spre a ști ca Hesiod τά τ᾽ ἐόντα τά τ᾽ ἐσσόμενα πρό τ᾽ ἐόντα, „cele ce sunt, cele ce vor fi și cele ce au fost”[6], nu vom reuși să ținem în viață trupul de care se agață spiritul sick with desire/ And fastened to a dying animal[7].
Și ușor-ușor ne dăm seama că trebuie să găsim mistagogul sau barbarul din noi. Să alegem un drum care ne duce către capăt, dar care să ne aducă și fericire. Spunea Rabindranath Tagore, în Saddhana, că ținta face parte din calea pe care ți-ai ales-o. Atâta vreme cât te ții de cale, ținta este ca și atinsă. Nu te vei teme atunci de ce va să vie pentru că, prin statornicie, lucrul e deja făcut. Și timpul nu mai e risipit așa cum se plângea Seneca în prima scrisoare către Lucilius contabilizând diversele pierderi irecuperabile[8]. Dar bine spunea filosoful corduban:
In hoc enim fallimur, quod mortem prospicimus; magna pars eius iam praeterit; quidquid aetatis retro est mors tenet.
„În această privință ne înșelăm, că privim înainte spre moarte; o mare parte din ea a trecut de-acum; moartea a pus stăpânire pe viața rămasă în urmă.”
În această așteptare, care, deci, a fost deja în parte împlinită nu ne rămâne decât să urmăm îndemnul împăratului Augustus[9]: σπεῦδε βραδέως, „grăbește-te încet”[10], căci ἀσφαλὴς γὰρ ἐστ᾽ ἀμείνων, ἡ θράσυς στρατηλάτης, „un general răbdător este mai bun decât unul îndrăzneț.” Și să ne ținem de drumul nostru. Stay the course. The future is yours[11].
[1] Xenophon, Memorabilia, II, I, 21-34. Anecdota e reluată de Cicero în cartea sa de temelie în morala practică, De officiis (Despre îndatoriri), în cartea I, 117-119
[2] The Emperors’s Club (2002), regia Michael Hoffman, scenariul Neil Tolkin după o povestirea The Palace Thief (1994) de Etha Canin. Cf. https://www.scripts.com/script/the_emperor’s_club_20144/7 și https://www.scripts.com/script/the_emperor’s_club_20144/8.
[3] Carmina III, 30, v. 1
[4] Κωνσταντίνος Καβάφης, Περιμένοντας τους βαρβάρους (traducere de Elena Lazăr)
[5] W.B.Yeats, Sailing to Byzantium
[6] Hesiod, Theogonia, v. 38; vezi și ultimul vers al poemului citat al Yeats: Of what is past, or passing, or to come.
[7] W.B.Yeats, ibidem
[8] Se pricepea la astfel de analize. Era unul dintre cei mai bogați oameni din imperiu. Până la urmă, cred că își dădea seama și el că time is money cum zic americanii.
[9] Suetonius, Divus Augustus, 25
[10] Luis Fonsi ar fi zis simplu: Despacito. Noi știm traducerea latinească: Festina lente!
[11] Bill Clinton, adresându-se românilor în Piața Universității din București pe 11 iulie 1997. Cf. https://clintonwhitehouse4.archives.gov/textonly/WH/New/Spain/19970714-15453.html.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Speude bradeos” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 