Somnul națiunii
Moartea, Thanatos, e la greci fratele somnului, Hypnos, ne spune Hesiod, poetul din Ascra Beoției. Somnul ne răpește vieții înțeleasă ca activitate căreia îi dedicăm majoritatea timpului fiecărei zile. Cu cât ne complacem în plăcutele brațe ale lui Morfeu, cu atât suntem morți pentru viață și pentru societate o bucată mai mare de vreme.
„Cine se scoală de dimineață departe ajunge”, spune un proverb românesc care aduce în prim-plan permanenta luptă a omului cu inactivitatea. Prudentius, poet hispano-roman din antichitatea târzie (sec. IV-V d. Hr.) valorizează munca într-o paradigmă creștină, dedicând un imn cocoșului care ne trezește la viață. Iată prima strofă[1] a poemului:
Ales diei nuntius Lucem propinquam præcinit: Nos excitator mentium Iam Christus ad vitam vocat.[2] Căci munca, activitatea, este viața adevărată pentru poetul creștin. Iar lumina zilei este timpul pe care Dumnezeu l-a oferit oamenilor ca să poată trăi plenar. E drept, Prudentius este un poet dintr-o lume unde este destulă lumină solară în cea mai mare parte a anului. Întunericul este timpul somnului, al morții temporare. De aceea, omului nu îi este permis să vegheze în această perioadă decât dacă munca trebuie prelungită și în ceasurile nopții.
Dar ce se întâmplă când un popor somnolează și preferă să viseze un viitor strălucit și o măreție care, crede el, i s-ar cuveni de drept pentru că strămoșii săi de o noblețe aproape cu totul inventată au fost cei mai frumoși și cei mai buni dintre oameni în preistorie și în antichitate? Și de data aceasta putem deschide cartea trecutului în căutarea răspunsurilor pentru viitor. Căci, zice un dicton latin: Nihil novi sub sole – „Nu e nimic nou sub soare.” Iar, dacă ar fi să-i credem pe filosofii stoici, universul se repetă în devenirea sa până la stingerea periodică prin foc (ekpyrosis).
Fotografie de Cristiana Popp
Povestea pilduitoare la care e bine să facem apel ori de câte ori ne simțim pierduți în nemulțumirile noastre mărunte este a celor două orașe din bogata și mândra Grecie Mare: Sybaris și Crotona. Îngâmfați de bogăția și puterea lor aparentă, sibariții își pierdeau energia în conflicte minore care au culminat cu preluarea conducerii de către tiranul Telys, care i-a exilat pe cei mai bogați cetățeni. Aceștia și-au găsit refugiul în Crotona vecină, care a refuzat să-i alunge pe oaspeții lor la cererea sibariților. Crotonienii duceau o viață cumpătată, dedicându-se interesului public și nu se temeau să fie de partea dreptății, fiind gata să plătească prețul suprem pentru idealurile în care credeau. Nu întâmplător Crotona este orașul care l-a găzduit pe Pitagora la plecarea sa din Samosul egeic. Când a izbucnit conflictul, falnica armată sibarită, de trei ori mai numeroasă, a fost înfrântă de cea a cumpătatei Crotone. Astfel, Sybarisul a devenit un aliat dependent de cetatea învecinată.
Și dacă am apropia ochianul de vremurile noastre, ne-am putea uita către podișurile înalte ale Asiei, spre o țară de unde au venit mai multe rânduri de stăpânitori ai Indiei. De aici, încă din timpuri străvechi se aducea cositorul fără de care nu am putea vorbi de epoca bronzului. De aici vin pietre de culoarea cerului numite lapislazuli cu care se împodobesc femeile. De aici smaralde și rubine. Acum s-au descoperit importante resurse de minerale rare. Nu e de mirare că această țară aflată la confluența drumurilor dintre China și Asia Centrală a fost și este disputată de mari imperii. Dar, vorba poetului „cum veniră se făcură toți o apă și-un pământ”.
Nu a trecut mult de când Afganistanul a fost cucerit de o coaliție de state occidentale. Luptau cu terorismul, spuneau ele. Casus belli era că regimul talibanilor îl adăpostea pe sinistrul terorist Osama ben Laden. A început un proces de democratizare a țării și de pregătire a unei armate naționale care urma să apere națiunea acum modernizată. Dar intransigenții și curajoșii talibani, prin voință și hotărâre, au reușit să-i alunge pe soldații occidentali înarmați până în dinți cu tehnică militară de ultimă generație. În acest timp noua armată națională, deși bine pregătită și echipată, a cedat aproape fără luptă în fața unor adversari mai puțin numeroși și mai slab înarmați, dar care, ca și crotonienii, erau dispuși să plătească victoria cu moartea. Capitala Kabul a fost recucerită de talibani în 2021. Se încheia astfel aventura coaliției conduse de americani. E drept, și cu puțin ajutor rusesc și chinezesc.
Și mai aproape, invazia rusească din Ucraina pare a se desfășura după același scenariu intuit cu acuitate de poetul nostru național: „Eu? Îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul…/ Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este/ Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/ N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”
Nu cred că sărăcia este o garanție a capacității popoarelor de a rezista pericolelor externe și interne. Dar istoricii au remarcat încă din antichitate o corelație între bogăție și decădere. Voi aminti în acest sens că gânditorii romani regretau vechile, frumoasele și severele moravuri pe care le-au părăsit, după cum observă Sallustius, după înfrângerea Cartaginei. Punii, orbiți de bogăția lor, au refuzat să-l sprijine financiar pe Hannibal în tentativa lui de a distruge puterea romană. Și acest lucru le-a fost fatal. Romanii, la câteva secole distanță, au avut aceeași soartă în fața germanilor.
În urmă cu mai mult de două mii de ani, Catul traducea în latină un poem al lui Safo, marea poetă din insula Lesbos. Trecuseră mai mult de cinci sute de ani de când cea supranumită „a zecea muză” îl compusese. Poemul descrie senzațiile acute pe care le simte poeta/ poetul atunci când iubita se simte bine alături de altul. Asumându-și poziția îndrăgostitului care suferă, Catul schimbă finalul poemului, adăugând o strofă plină de ironie amară. Se dojenește pe sine însuși cu vocea unui bătrân sfătos:
otium, Catulle, tibi molestum est:
otio exsultas nimiumque gestis:
otium et reges prius et beatas
perdidit urbes.[3]
Poetul nu aderă cu adevărat la această maximă, căci, în ciuda ei, continuă „să urască și să iubească”, punând prea puțin preț pe „murmurele bătrânilor severi”. Totuși este semnificativă familiaritatea sa cu motivul pericolului pe care îl reprezintă otium, retragerea din activitatea cetățenească pentru a te bucura de plăcerile vieții. Sigur, în vremuri grele, se poate practica otium cum dignitate după expresia lui Cicero. E vorba de retragerea către studiu și cultivarea filosofiei.
Închidem acum cartea trecutului cu speranța că aceste rânduri au readus cumva în atenția puținilor cititori ai gândurilor noastre o problemă care i-a frământat pe antici. E o invitație la reflecție pentru oricine e preocupat de soarta mult încercatului popor român.
[1] Cathemerinon I, 1-4
[2] „Înaripatul crainic al zilei vestește prin cântec lumina apropiată: pe noi cel ce deșteaptă mințile, Hristos, ne cheamă la viață.”
[3] „Tihna, Catule, îți face rău și din pricina tihnei te agiți prea tare. Tihna, înainte vreme, regi și fericite a pierdut orașe.” (Poemul 51)
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Somnul națiunii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 