ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Alexandru Popp

Societatea care se închide

În vremuri de mult trecute mă jucam de-a reporterul prin satele frumoasei noastre patrii. La un moment dat, într-un sat din Bărăgan, am vorbit cu un profesor de limba și literatura română care mi-a mărturisit că atunci când are nevoie de energie, de relaxare, atinge brazii pe care i-a plantat singur în curte și simte cum se reface. Am încercat și eu această experiență. Pe ascuns, ca să nu mă vadă nimeni, sunt și eu un atingător de copaci. Uneori mai și vorbesc cu ei. Și simt, poate e autosugestie, că îmi dau din forța lor vitală și îmi zâmbesc cu condescendență, mai ales cei care sunt pe această lume de mulți, mulți ani.

Nu l-am vizitat încă pe Bătrânul Carpaților, stejarul de 900 de ani de la Mercheașa, din județul Brașov, dar cred că o voi face cât de curând. Dar în lume sunt arbori vechi de mii de ani. Pinul Methuselah, cel mai bătrân dintre copacii cunoscuți, trăiește de 4856 de ani în White Mountains, California[1]. Așadar are vreun sfert de mileniu[2] mai mult decât piramida lui Kheops, faraon care a domnit în jurul anului 2600 î. Hr. Speciile care se clonează, precum molizii din Scandinavia, pot atinge chiar și dublul acestei vârste.

În fața acestei dăinuiri, noi, oamenii, suntem ca niște „muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”, vorba poetului național. Ridicole sunt, deci, pretențiile la dominația asupra celei de-a treia planete de la Soare. Natura din care facem și noi parte, că vrem sau nu vrem, are căile sale pe care lucrează de miliarde de ani. În nebunia noastră ne-am apucat să salvăm specii, am creat rezervații, de parcă în timpul aceasta de neimaginat de lung nu s-ar fi produs nicio catastrofă ecologică. Ne arogăm puterea și dreptul de a decide într-o lume în permanentă schimbare care numai de voința noastră nu va ține seamă.

De-aceea, ar fi bine, câteodată să luăm o pauză și să contemplăm măreția lumii care ne înconjoară, să învățăm ceva de la ființele care ne sunt alături. Arborii seculari își trag seva din pământul pregătit pentru ei de microorganisme, de viermi și de alte viețuitoare de care ne e scârbă. Ei și-au înfipt rădăcinile adânc și dăinuie. În înțelepciunea lor, cu ajutorul razelor solare produc oxigenul de care au nevoie aproape toate viețuitoarele Pământului. Îi acoperim cu poluare, dar arborii rezistă. Și fac asta de sute de milioane de ani.

Oamenii, ființe fără rădăcini, sunt condamnați să rătăcească în căutarea unui rost. Tot mai mult, această rațiune de a exista este identificată în schimbarea permanentă. Oamenii evoluează, progresează. În timpul aceasta, maiestuoșii arbori stagnează, aceeași cu ei însiși, mai drepți sau mai înconvoiați, rămân pe loc sau înaintează câte puțin prin mlădițe. Uneori, totuși, semințele parcurg distanțe mari pentru a se înrădăcina undeva.

Lipsiți de rădăcini, oamenii și le caută chiar și în regnul vegetal. Cadmus sădește dinții balaurului și din ei răsar soldați. Mitologic și mistic, creația omului e mai ales legată de zei care îl modelează din pământ. Lutul care este și murdar, dar și atât de îmbietor de format și reformat. Sunt zeii țărilor cei care le garantează oamenilor legătura cu patria mamă. Din câte știm din sursele păstrate așa era cazul cu majoritatea culturilor de agricultori. Apoi zeii unor popoare nomade se adresează cetățenilor lumii. Oriunde ai fi, zeul e lângă tine. Devoțiunea garantează legătura cu acești zei. Dar e în firea oamenilor să se lege de locuri, să arunce ancore. Lăcașuri sfinte se ridică de către comunități, centre de împărtășire a identității. Aceste centre sunt o frână în calea schimbării, ele sunt rădăcinile greu de smuls. Ale unor frumoși arbori sau ale unor buruieni care sufocă tot ce e frumos? De la caz la caz.

Pe lângă aceste lăcașe, comunitățile păstrează adesea ritualuri și obiceiuri mult mai vechi. Acestea sunt rădăcinile cele mai adânci. Cele care ne fac să simțim că facem parte din ceva mai înalt, că nu suntem doar așa cum zice Pindar: „ființe de-o zi, ce-i cineva și ce nu-i, al umbrei vis omul”[3]. Însă tot beoțianul revine: „Dar ori de câte ori raza dată de Zeus vine, o lumină strălucitoare stă deasupra bărbaților și un timp dulce ca mierea.” Aceasta este fericirea aristocratului. A celui care crede în excelența umană ca singur mod de a ne desprinde din contingent.

Oamenii sunt ființe care caută să găsească o justificare pentru propria existență. O știm cu toții cei care „roadem din rodul acestui pământ”[4]. Nu ne găsim liniștea până nu o dobândim. Cauza acestei existențe este întotdeauna în afara noastră. Mai mult, existența noastră în sine, cu bucurii și, mai ales cu tristeți, este determinată din afară, căci adoptăm prea adesea poziția copilului pe care nu îl lasă „mama, tata și bunicii”. Desigur, la marile popoare și uneori chiar și la cele mai mici se aude câte o voce care vorbește despre reușita „prin noi înșine”. Dar e atât de rară și de slabă că prea puțini o aud. Mai comod este să dai vina pe tot felul de conspiratori mai la vedere sau mai oculți. Nu e cazul să înșir aici exemple. Le știe oricine. De altfel, cine dintre noi nu e bântuit de astfel de marote?

Am luat-o de la paș’opt ca să ajung în tristele noastre vremi, dar nu înainte de a face un popas în anii fericiți când pornisem pe drumul fără întoarecere al conștiinței de sine. Sunt unul dintre cei care au avut privilegiul să se bucure de anii 1990. Să mă iertați cei care ați trecut prin greutăți și ați simțit că nu mai există nicio scăpare din sărăcie și eterna tranziție. Nici eu nu am fost prea bogat în acei ani. Ani cu cola și chipsuri și mult televizor. Ani cu ziare libere sau aparent libere pe care le devoram cu aviditate după cincinalele în care toate gazetele erau cu „trăiască și-nflorească”. Am spus același lucru și într-un interviu din revista Acolada. Răspunzând întrebărilor doamnei Lucia Negoiță, am conștientizat că pentru mine anii nouăzeci ai secolului trecut au fost ani ai speranței. Se vorbea atunci de reforme care să ne aducă spre o economie de piață, despre democratizarea societății românești.

Lucrurile s-au mișcat încet-încet. Tranziția a trecut și țelurile au fost atinse. Generația mea ar fi trebuit să fie satisfăcută, dar uneori vremurile nu au răbdare cu oamenii. Alimentată sau nu de popoare vecine și dușmane, nemulțumirea a crescut progresiv în rândul populației românești, din țară și din diasporă. Rând pe rând s-au căutat vrăjitoare și s-au aprins ruguri. Și cuvântul de ordine era reforma care ar trebui, ca un fel de cavale Jedi, să ne scape de împăratul cel rău al corupției. Desigur, acela care ne împiedică pe toți să avem un sufragiu universale, vorba lui Rică Venturiano, trecută prin filtrul lui Ipingescu. Este un fel de stoicism hedonism. Voi, politicienii și angajații de la stat, trebuie să dați dovadă de virtute, iar, noi, ceilalți, să ne bucurăm de viața ușoară pe care o merităm. În fond, suntem cetățeni europeni și avem drepturi.

Reforma ar trebui să fie o regândire din temelii a unei organizații în scopul eficientizării ei. Dar de ce ar trebui să faci reformă într-un stat care deja a atins standardele acceptate ca cele mai înalte de către țările democratice? Sigur, mereu e loc de mai bine, dar oare avem noi vizionarii care să facă reformă și să nu „schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale”?

Nemulțumirea a săpat la rădăcina încrederii în politicieni care au reacționat ezitant, promițând reforma clasei politice, a justiției, a armatei, a învățământului. În timpul acesta, arborii seculari rămâneau tot așa. Las celor mai pricepuți ca mine să inventarieze și analizeze toate reformele care adesea se bat cap în cap ca munții din poveste. În ciuda acestor reforme, reale sau doar mimate, oamenii continuă să muncească pentru a-și câștiga pâinea și banii de concediul anual și mult visat în Grecia. O întreagă clasă medie ar vrea să facă parte din clasa celor bogați. Straturile cele mai de jos ale societății ar vrea să facă parte din clasa medie cel puțin. Dar nu în urma unei evoluții firești, ci în urma unui hocus-pocus sau abracadabra sau reforma.

La această nemulțumire economică s-a adăugat presiunea tot mai mare în a accepta minoritățile de orice fel. Noi nu ne confruntăm acum decât cu revendicările de gen, dar nu mult va trece până când mișcarea woke și cancel culture vor ajunge și la noi. De fapt, au ajuns deja, dar se manifestă mai ales în mediul școlar prin intermediul ONG-urilor progresiste. Aș alătura ideilor woke și credința că nordul bogat afectează sudul mai sărac prin schimbările climatice de natură antropică. În paranteză fie spus, foarte interesantă această nouă axă de ciocnire a civilizațiilor. În trecut, de la greci și perși încolo, se luptau estul cu vestul. Numai că e complet falsă. În fond, la sud de ce? De Ecuator? Dar acolo sunt destule țări dezvoltate, precum Africa de Sud, Brazilia, Argentina sau Australia.

Oricum ar fi, purtătorii acestor idei nu sunt dispuși să le pună în discuție. Ba mai mult, acționează direct pentru a cenzura libertatea de expresie. Iată o reformă curioasă pentru țări care se mândreau cu ea. Din aceeași categorie, în numele protecției datelor personale, se renunță cu voioșie la transparența instituțională atât de mult dorită încât până și liderul URSS Mihail Gorbaciov o clama ca necesară. Își mai aduce cineva aminte de glasnost în vremurile noastre?

Nu numai în România, ci în multe țări democratice opoziția la aceste adevărate reforme[5] a condus la recrudescența mișcărilor de extremă dreaptă. În primul deceniu postrevoluționar, oamenii cu aceste convingeri îmi păreau un fel de răufăcători de operetă cam ca naziștii din Illinois din filmul The Blues Brothers. Când tribunul acelor vremi amenința cu execuții pe stadioane niciun om serios nu credea că acest lucru s-ar putea întâmpla. Când alt tribun vorbește de jupuirea unor judecători, de ce nu mai reacționăm la fel?

Fiecare, progresiști care iubesc cenzura, criptofasciști care clamează lipsa democrației și a libertății de expresie ne ascundem în bulele noastre de pe rețelele de socializare preferate. Ușile către ceilalți au fost zăvorâte.

---

[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_oldest_trees

[2] Dacă am pune-o în termenii istoriei noastre, un sfert de mileniu a trecut de la anexarea Bucovinei de Imperiul habsburgic.

[3] Pythica a opta, v.v. 95-97

[4] Traducere insolită a lui N. I. Herescu a unui vers din Oda II, 14 a lui Horațiu: quicunque terrae munere vescimur. Mi s-a atras atenția prietenește că dau prea multe referințe, dar, zău, nu mă pot abține.

[5] Care par destul de înrudite cu credințele marxiste.

INDICAȚII DE CITARE:

Alexandru Popp, „Societatea care se închide” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.