Și, apoi, lui Ahile i s-a făcut foame
Nu trece o zi, pentru un om de inimă, în care să nu simtă compasiune pentru un seamăn al său. Un bătrân se teme să traverseze strada, un olog urcă cu greu scările într-o stație de metrou care nu are nici lift, nici scări rulante, un copil e necăjit de un altul mai mare. Și exemplele ar putea continua după felul de a fi și după sensibilitatea fiecăruia. Cei săraci sau care au cunoscut sărăcia vor fi mai impresionați de oamenii în nevoie, mai ales când pare că nici nu pot să muncească pentru a răzbate: un copil, un bătrân, un bolnav.
Într-un cuvânt, mila, milostivii și miluiții se găsesc într-o atât de mare mulțime, că e greu de făcut o clasificare. Și, cumva, simțim că e vorba de un sentiment general uman, lăsând desigur la o parte cazurile patologice.
Până și animalele pot manifesta uneori o formă de compasiune. Câinii încearcă adeseori să își aline stăpânii în momentul în care sunt triști sau iritați. Sunt, însă, momente în care câinele simte că cineva îi face rău stăpânului și alege să atace acea persoană. Este și acest gest un fel de a manifesta compasiunea prin indignare, întorcându-te cu violență împotriva celui care pare să facă rău.
Mila și mânia sunt astfel unite prin același tip de emoție, la animale, dar și la oameni. E mereu vorba de compasiune, dar reacțiile sunt diferite în funcție de situațiile în care cineva este în nevoie, fie că e vorba de o persoană sau de ceva care poate fi echivalat cu o persoană. Atunci când Cicero, în prima Catilinară, a pus patria să vorbească și să îi ceară socoteală pentru lipsa acțiunii, a obținut din partea auditorilor o dublă reacție. Patria lăsată la mâna unor făptuitori ai violenței este ca o persoană în nevoie, este o persoană agresată a cărei condiție stârnește mila. Pe de altă parte, mila pe care o pricinuiește patria, adresându-se celui pe care l-a ridicat dintr-o condiție inferioară la cele mai înalte puteri, cheamă la o acțiune violentă, cheamă la o sfântă mânie care este pusă să acționeze în sprijinul ei. Este o chemare la acțiune care face să se echilibreze lucrurile și să să se ajungă la o rezolvare a situației care să fie convenabilă siguranței statului.
Cicero reia o experiență mai veche a personajului Socrate din dialogul Critias al lui Platon. Acesta își imaginează cum, dacă ar îndrăzni să fugă din Atena pentru a-și salva viața, legile i-ar atrage atenția să nu le ignore atâta vreme cât o viață întreagă a spus că legile statului atenian sunt cele mai bune. Acest procedeu retoric, prosopopeea, cu ajutorul căruia chiar și abstracțiuni pot să urce pe scenă ca niște persoane reale, este un mijloc prin care se apelează la o parte a ființei umane care este prea puțin rațională și mai curând este supusă unor impulsuri irezistibile care ne vin din străvechimea omenească, din instinctul nostru gregar, din dorința de a fi printre oameni și împreună cu ei, de a alcătui o societate. Aceste stări sufletești sunt cele care stau la baza felului în care ne organizăm noi în comunități.
Nu este, deci, de mirare că atunci când încercăm să transmitem un mesaj important către semenii noștri nu alegem, de obicei, calea logicii, calea gândirii profunde, ci alegem una dintre căile cele mai simple pe care le poate folosi cineva când vrea să convingă, anume să stimulăm mila sau mânia. Tehnica era binecunoscută anticilor și este recomandată pentru concluzia discursului. Cicero, în Despre invențiune, recomandă folosirea a ceea ce numește el conquestio și indignatio, pe lângă enumeratio, reluarea pe scurt, spre reamintire, a principalelor argumente pe care le-a adus.
Socrate, în mod surprinzător, a ales să provoace indignarea față de el însuși când s-a apărat în procesul care-i fusese intentat pentru că nu ar fi recunoscut zeii statului, ar fi introdus zei noi și ar fi corupt tineretul. Putem presupune că știa că nu este cea mai bună metodă prin care ar putea să scape pentru că ceea ce era acuzat că a făcut era cu adevărat grav în ochii atenienilor. Totuși atitudinea sa a fost una care să incite, nu una care să calmeze spiritele. Așa se face că a reușit să obțină ceea ce și-a dorit, anume să lase o impresie de neșters în mintea contemporanilor și a urmașilor, combătând cu mijloace logice ceea ce era doar o emoție. Indignarea, revolta pe care o provocase prin dialogurile pe care le purtase cu persoane din categorii sociale diverse, prin demontarea cu argumente a unor convingeri înrădăcinate, sunt cele care au dus la procesul intentat de Meletos, Anytos și Lycon. Și ar fi trebuit, dacă voia să fie achitat, să încerce să invoce mila cetățenilor. Intransigența sa a avut, însă, rezultatul destul de previzibil al condamnării la moarte.
Venind spre vremurile noastre, cu ceva vreme în urmă publicitatea era dominată de poveste, de narațiune și, dacă acea narațiune se întâmpla să fie una amuzantă, cu atât mai bine. În ultima vreme, însă, pe măsura ce publicitatea este tot mai influențată de tehnicile de manipulare se încearcă să se apeleze la emoțiile primare milă, mânie, vinovăție. Pentru că ne simțim vinovați dacă nu intervenim atunci când cineva are o nevoie, chiar și atunci când acel cineva suntem noi înșine sau, poate, doar o parte a noastră. „Ai grijă de ficatul tău”, zice o reclamă. Și asta este, fără dubiu, un fel de prosopopee… a ficatului. Dacă Cicero punea patria să vorbească, dacă Socrate personifica legile ateniene, acum reclamele aduc pe scenă ficatul, inima, stomacul, bacteriile bune și câte și mai câte.
Mai greu de detectat este reclama electorală mascată sub forma atitudinii civice. A fost foarte utilizată și încă mai este metoda stârnirii indignării față de anumite părți ale populației, față de anumite categorii sociale care sunt prezentate ca vinovații supremi pentru ceea ce li se întâmplă oamenilor din țară. Aceștia ar fi victimele unor politicieni corupți, unor judecători corupți, unor profesori violenți și nepregătiți, unor medici ucigași, unor pensionari care au niște pensii nesimțite. Toți aceștia sunt țapi ispășitori pentru insatisfacțiile pe care le simt oamenii, fie că ele țin de realitate sau sunt legate mai curând de o imagine pe care și-o fac oamenii despre cum ar trebui să fie viața lor. Iar această imagine este, ca-n fabula lui La Fontaine, plină de castele în Spania.
Așadar, din dorința de a câștiga un electorat care nu se hotărăște ușor, se apelează la trezirea milei față de sine însuși. Apoi sunt serviți vinovați asupra cărora să se îndrepte mânia cu asupra de măsură. Oamenii ar trebui să perceapă totuși mai corect realitatea, să vadă ce e bun și ce e rău în ce li se întâmplă, să lase la o parte simple dorințe și să caute, pe cât posibil, adevărul. Este greu de crezut că, în România și oriunde în lume, oricine va putea atinge o prosperitate așa de mare încât să nu mai aibă grija zilei de mâine.
Această îngrijorare provoacă și propensiunea spre a glorifica vremurile revolute ale societății socialiste. Atunci, cred și spun nostalgicii, toată lumea avea un loc de muncă, avea casă și speranța că lucrurile vor continua așa la nesfârșit. Este o iluzie pentru că și atunci erau oameni care se descurcau foarte greu material, de exemplu, cei care aveau mulți copii și care făceau munci cu puțină calificare. Cei mai mulți dintre oameni trăiau în apartamente de proastă calitate, care erau proprietatea statului. Ba mai mult, unii stăteau și în ceea ce se numeau cămine de nefamiliști și de familiști în care viața era deosebit de grea, o viață pe care tinerii nostalgici nici nu și-o pot imagina.
Nu fără temei, încă de la Aristotel, cei care s-au ocupat de transmiterea mesajului public au constatat că trebuie să folosești acele procedee care asigură maximum de răspuns din partea celor cărora li te adresezi. Iar cele mai eficiente mijloace sunt mila, compasiunea și, pe de altă parte, revolta, mânia, indignarea. Căci așa suntem făcuți noi, oamenii. Am sperat, totuși, că, în acest minunat secol 21, în care avem acces la atât de multe mijloace de informare, în care școala este deschisă tot mai multora, oamenii să știe despre aceste mecanisme și să se apere împotriva lor. Dar nivelul de penetrare a mijloacelor de comunicare în masă este foarte mare acum și oamenii nu mai caută activ adevărul. Nici nu ar mai avea timp pentru că sunt bombardați de tot felul de mesaje sociale și politice pe rețele care mai de care mai dubioase. De fapt, nu mai au nici dorința de a lupta împotriva mistificării, și se lasă prinși în această capcană de a lua de bun ceea ce nu este.
Când încă mai foloseam și eu o rețea de socializare, și anume Facebook, eram mereu asaltat de cazuri sociale urgente în care ar fi trebuit să mă implic. Pentru că, prietenii (sic!), de acolo primeau astfel de mesaje și, evident, în loc să se implice personal, dădeau mai departe, dovedindu-se oameni cu inimă mare, dar căldicei. În naivitatea mea, am verificat anumite informații de acest gen și s-a dovedit că adesea erau lucruri de mult încheiate. Care este scopul pentru care sunt răspândite periodic aceleași cazuri sociale, nu știu. Să fie pentru a ne crea o stare permanentă de vinovăție?
Din aceeași categorie sunt mesajele publicitare ale unor organizații neguvernamentale care se ocupă cu ajutorarea celor în suferință. Mi se întâmplă adesea să văd aceleași cazuri în reclame identice timp de doi, trei și chiar mai mulți ani. Suferința omului devine un mod de a promova acea societate printr-o campanie publicitară de succes, care nu se cere încă schimbată. E probabil că unii dintre acei oameni au primit deja ajutor, iar, dacă n-au primit, mă întreb la ce mai sunt bune acele organizații? Ca să nu mai spun că una dintre cele mai agresive în acest domeniu organizează și cursuri gratuite la care se servesc festinuri pentru cei care participă și că, cel mai probabil, lectorii lor sunt și ei bine plătiți. Păi nu era mai bine ca banii aceia să-i dea către cei în nevoie?
Iliada lui Homer, prezintă, în ultimul său cânt, unul dintre cele mai interesante episoade din literatura universală în care se poate recunoaște imensa putere pe care o are mila de a-i convinge pe oameni să acționeze într-un anumit fel. Vorbim despre curajoasa întreprindere a regelui Priam care, cu ajutorul zeilor, ajunge în tabăra aheilor și se aruncă la picioarele lui Ahile. Îi îmbrățișează genunchii și îi sărută mâna cerându-i trupul lui Hector. Îi arată părul și barba albe și îi amintește de bătrânul său tată care, poate, e tratat la fel de rău de alții în lipsa lui.
Ahile reacționează cum nu ne-am aștepta. Pe marele luptător, cel care a acceptat o moarte timpurie de dragul gloriei, îl bufnește plânsul. Eroul plânge de sare cămașa de pe el, plânge din toate încheieturile și se zbuciumă de suspine. Plânge la amintirea tatălui în vârstă, plânge pentru moartea lui Patrocle. Și Priam își plânge, la rândul său, feciorul. Apoi, când au plâns pe săturate, Ahile îl ridică binișor pe Priam și îi făgăduiește să-i înapoieze leșul fiului său. Ba încă se preocupă imediat de toate cele necesare. Femei pricepute spală leșul, îl ung cu miresme și îl îmbracă ca să fie gata de înmormântare.
După aceea, pentru că așa era obiceiul la greci sau, poate, pentru că pur și simplu așa este Ahile, acesta propune să stea la masă împreună. Masa comună este parte din ritualul xeniei, acea legătură de ospitalitate reciprocă stabilită între persoane care locuiesc în alt oraș-stat. Acest tip de legătură era patronată de Zeus însuși. Importanța ei e imensă fără îndoială. Dar de ce în mijlocul nopții și, mai ales, când ni se spune că, la venirea lui Priam, Ahile tocmai își terminase cina, i se face foame eroului? Și nu numai că i se face foame, dar se apucă să taie și să pregătească el însuși un berbec pe care să-l consume fript la proțap.
Mila presupune un efort imens. Suferința generată de ea este reală și îl consumă pe cel care o trăiește. Frumusețea epopeii homerice este că merge până în străfundurile umanității, descriind cu naturalețe cum sunt oamenii și nu cum ar vrea ei să fie și să se creadă despre ei că sunt. Adevărata suferință, adevărata compasiune te înfometează. Dacă nu simți asta, probabil că doar le mimezi. Oamenii spun că nu mai pot mânca nimic în astfel de situații, dar nu e decât o situație de moment. Când ceea ce a provocat mila își găsește o cale de destindere, dorința de a mânca își face simțită prezența. De altfel, eroul se justifică: lui Niobe, după ce i-au fost omorâți copii, i s-a făcut foame. E omenește să simți compasiune pentru suferință și revoltă pentru nedreptate, dar, atunci când totul se termină, omul se întoarce la nevoile și la bucuriile sale.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Și, apoi, lui Ahile i s-a făcut foame” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
