Personal Heaven[1]
Fiecare dintre noi are un început – naștere sau concepere. Momentul nu e important decât din punctul de vedere al astrologiei, care, să fim serioși, e un fel de iluzie numai bună pentru o conversație la o ocazie socială. Mă mir chiar de ce romanii, oameni cu scaun la cap, s-au străduit să o interzică. Bine, poate că Tiberius voia să păstreze cunoașterea viitorului doar pentru sine. Cuvântul început cheamă în minte ideea de sfârșit. Cu acest lucru nu suntem încă cu toții de acord. Sau, în fine, un sfârșit fizic este de necontestat.
Dar diverși oameni extrem de serioși jură că viața cea mai bună abia după această discontinuitate existențială va începe cu adevărat. Nu cred că e momentul să discutăm aici dacă au sau nu dreptate pentru că, îndeobște, nu știm, și speculațiile sunt bune dacă au totuși o bază. Înțelepciunea populară ne spune că nu s-a întors nimeni să ne povestească ce și cum. Dar e la fel de relevantă această butadă ca orice înțelepciune populară care extrapolează, alegând să ignore. Avem povestirile celor întorși din moarte clinică și pe cele ale celor care i-au contactat pe cei morți prin spiritism. Oare chiar toate sunt scorneli de babă?[2]
Alții, precum Pitagora, cred că fiecare existență este o stație de tranzit, că spiritele se reîncarnează, dar nu neapărat în alți oameni. Atât de răspândită e această credință încât unii creștini sunt gata să jure că au mai trăit niște vieți anterioare, eventual în rol de Napoleon sau Iulius Caesar. Desigur, atunci când nu cred sincer că sunt vreunul dintre aceștia.
Cineva poate va zice: „Și cu asta unde vrei să ajungi?” „Ai puțintică răbdare, stimabile[3], vom vedea noi unde ne duce discuția.” „Și, la o adică, de ce te interesează doar începutul și sfârșitul omului ca individ, de ce nu ale omenirii sau, și mai bine, ale lumii?” „Pentru că sunt om și nimic din ce e omenesc nu îmi e străin[4], aș zice chiar că nu mi-e indiferent” „După cum începi pare că, de fapt, te interesează doar sfârșitul, nu și începutul.” „Vezi bine.” „La o adică, de ce faci asta?” „Nu știu, dar știu că se întâmplă și mă simt bătut în cuie pe cruce. De fapt, cred că știu. Începutul, deși regretabil pentru unii gânditori, nu se află chiar deloc sub controlul nostru.” „Dacă ar fi să îi credem pe budiști sau pe orfici nu e chiar așa.” „Ai dreptate, iată că am fost prins cu extrapolarea în sac.” „Și atunci?” „Pentru că, pur și simplu, mi-e frică.” „De acord, dar nu ai cum să te temi de ceva care nici măcar nu a avut loc. Dar, dacă tot vorbim ca Socrate, nu crezi că ți-a răspuns el destul de bine în Apologie?” „Și da, și nu. Fără îndoială ocolește posibilitatea ca după moarte să ne ducem în Infern.”
În acest moment, vom presupune cu omnisciență că i-am închis gura preopinentului nostru care, de altfel, s-a și plictisit. Dar întrebarea rămâne. Cum va fi dacă după moarte ne va fi mai rău și nu mai bine? Am amintit altădată[5] durerea lui Ahile care se vede nevoit să trăiască în lumea exsanguinată a morților și replica ciceroniană care rezumă într-o singură frază[6] inepția de a crede în Infern. Dar iată ce zice Isus în Evanghelia după Matei 13, 41-42:
Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea, și-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.[7]
Eu unul m-am cutremurat. Dincolo de faptul că iadul sudicilor este arzător, iar al nordicilor înghețat, rămâne această temere nu mică. Oricât s-a străduit filosofia să ne facă să credem că astea sunt doar niște invenții, oricât s-au străduit religiile să ne ofere consolarea evitării posibile a chinului etern printr-o conduită exemplară, plăcută lui Dumnezeu, noi oamenii tot nu am reușit să ne-o scoatem din minte pentru că suntem și temători ca niște iepurași care și-au văzut umbra, și, prin esență, antagoniști ai virtuții. Chiar și cei mai buni dintre noi se burtăverzesc ca filistinii lui Maiakovski[8] atunci când apele s-au liniștit, când marea frământare a luptei s-a încheiat.
De mii de ani, așadar, primim consolare pentru această frică care ne paralizează. Merge mai bine sau mai rău, de la caz la caz. Suntem obișnuiți să amânăm confruntarea cu viziunea morții și chiar cu acest memento mori care e bătrânețea. Unii dintre dumneavoastră, cei care citesc S.F. ca și mine, își amintesc un pasaj remarcabil, care rezumă deodată teama și soluțiile de înlăturare a ei:
I must not fear.
Fear is the mind-killer.
Fear is the little-death that brings total obliteration.
I will face my fear.
I will permit it to pass over me and through me.
And when it has gone past, I will turn the inner eye to see its path.
Where the fear has gone there will be nothing. Only I will remain.
Ați recunoscut desigur litania împotriva fricii a ordinului Bene Gesserit din Dune de Frank Herbert. În viitorul îndepărtat, pare că problema nu va dispărea.
Și totuși, felul în care majoritatea dintre noi ne agățăm de viață nu e doar rezultatul fricii. Un instinct de dincolo de individualitatea noastră ne îndeamnă la autoconservare și totdeodată la conservarea speciei. Cei dintre noi care și-au îndeplinit, de bine de rău, a doua parte a înclinației naturale se simt oarecum mai împăcați, căci greu e să crești un copil și e bine să știi că genele tale au fost transmise mai departe. Într-o formă de sublimare a instinctului, marii creatori se pot mulțumi cu opera. Asclepiazii lui Horatius sunt binecunoscuți:
Exegi monumentum aere perennius,
regalique situ pyramidum altius,
quod non imber edax, non Aquilo impotens
possit diruere aut innumerabilis
annorum series et fuga temporum.[9]
Alții se agață de trăirea cu sens a vieții, fie chiar și prin atât de demonetizatul cuvânt distracție. Etimologic, înseamnă ceva care te trage departe de activitatea de care te ocupi în mod obișnuit. Pentru sensul acesta noi avem distragere[10]. Francezii au distraction pentru amândouă sensurile. Scopul distracției ar fi să ne îndepărteze de ceea ce lucrăm pentru o scurtă vreme, să ne limpezească mintea și să ne odihnească, să se producă, altfel spus, aristotelicul fenomen de katharsis. Apoi vom reveni mai cu spor la activitatea de dinainte, cea care, de altfel, e o parte importantă din viața noastră. Numai că acum activitatea căreia îi zicem job nu e decât un mod de a acumula banii necesari pentru distracție, care a devenit un scop în sine. Și dacă ne distrăm suntem încă tineri și moartea e departe de noi. Dar pe cine păcălim?
Așa că vorba lui Tex Ritter:
I dreamed I was there in hillbilly heaven.
Oh, what a beautiful sight![11]
[1] Titlul unui single al formației berlineze X-Perience.
[2] Între noi să fie spus, tocmai am folosit o întrebare retorică prin care am afirmat, de fapt, ceva, neafirmând. Mulțumesc, Cicero, oriunde te-ai afla.
[3] Desigur Trahanache și Caragiale, O scrisoare pierdută, Actul II, Scena I.
[4] Homo sum; humani nil a me alienum puto. – Terentius, Heautontimoroumenos, Actul I, Scena I, v. 25
[5] Nu suntem Cato în Anthropos, nr. 3 (martie 2023)
[6] Altă întrebare retorică: „Căci cine e atât de naiv ca să îl impresioneze chestiile astea?”
[7] V. https://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=13 (consultat pe 24.12.2023). Textul original: ἀποστελεῖ ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου τοὺς ἀγγέλους αὐτοῦ, καὶ συλλέξουσιν ἐκ τῆς βασιλείας αὐτοῦ πάντα τὰ σκάνδαλα καὶ τοὺς ποιοῦντας τὴν ἀνομίαν, καὶ βαλοῦσιν αὐτοὺς εἰς τὴν κάμινον τοῦ πυρός: ἐκεῖ ἔσται ὁ κλαυθμὸς καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων.
[8] „Mai rău e ca Vranghel traiul burtăverzit.” Страшнее Врангеля обывательский быт. – vers din poezia О дряни (Canari și canalii) – v. Maikovski, Стихи – Versuri, București, 1967, în românește de Cicerone Theodorescu, pp. 60-67
[9] Horatius, Carmina, III, XXX – într-o traducere proprie:
Am desăvârşit un monument mai durabil decât arama,
mai înalt decât aşezarea regală a piramidelor,
pe care nici ploaia muşcătoare, nici acvilonul neputincios
să nu-l poată ruina, nici nesfârşitul
şir al anilor şi fuga timpului.
[10] De la verbul a distrage, refăcut în română după distraire din franceză.
[11] La el, viața de după moarte nu e populată cu personaje mitice ca la Socrate, ci cu cântăreți de country. Nu e rău deloc. Poate e și Johnny Cash pe acolo.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Personal Heaven” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 