ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Alexandru Popp

Pe-un picior de plai…

Viața omului în căutare permanentă a mijloacelor de a se susține aduce cu sine neliniști, amărăciune, epuizare. Alergăm încolo și încoace în căutarea împlinirii materiale care se traduce în destui bani pentru a ne procura cele care ne trebuie și cele despre care credem că ne trebuie. Primele ne sunt comune cu toate celelalte ființe de pe pământ, cele din urmă, zic eu, sunt proprii oamenilor.

Dar vine un moment în care în viața noastră intervine oboseala, când am vrea o izbăvire din această zbatere. Am vrea să nu mai purtăm masca omului serios care se îngrijește de propriile socoteli și să ne strecurăm cumva afară. Unde? « N’importe où ! n’importe où ! pourvu que ce soit hors de ce monde ! » am putea zice și noi deodată cu sufletul lui Baudelaire. Românește, ne vine să ne luăm câmpii, ba chiar să ne ducem pe pustii.

Românii unei epoci revolute fugeau „afară” din oala sub presiune care era țara lor. Fugeau și pentru că intervenise oboseala. Dar nu puțini au fost cei care au clacat la puțin timp după ce au ajuns acolo pentru că au constatat că acel „afară” era doar un „înăuntru” de alt fel.  În fond, nu poți fugi de ceea ce se află în interiorul tău, de demonii care te macină. Căci, „din Sarajevo nu există ieșire.”[1]

Unii dintre noi își pun masca responsabilității cât timp sunt parte din viața societății, unica aducătoare de beneficii materiale. Apoi se duc într-o excursie la mare în Grecia și se îmbată ca porcii în fiecare noapte. De fapt, nici nu știu și nici nu vor ști vreodată dacă plaja din apropiere e frumoasă sau nu. Ofițerii lui Omer-pașa Latas beau de sting pentru a-și face suportabilă trecerea prin lume. Au posturi bine retribuite, dar se simt captivi în blestematul de Sarajevo. Aceasta este lumea lor în care poate oricine să recunoască lumea în sine.

E drept, există specialiști indispensabili unor domenii care nu au nevoie de această mască pentru a câștiga bani, dar ei nu sunt decât extrem de puțini și tare m-ar mira dacă nu simt și ei nevoia de evadare.

Așadar oamenii de bine își iau concediu și se plimbă după posibilități. Turismul e o modă plină de aparate de fotografiat. Și chiar dacă vacanța visată a rămas în continuare un vis, pe rețele de socializare totul e roz și senin. Visul se întrupează sub formă de cod binar care e tradus apoi pentru ochii și urechile celor care își fac timp să ne invidieze pentru sejurul de două luni în Lefkada. În fond, călătorim în stil mare ca boierii de pe vremuri. Aceasta se numește a-ți încărca bateriile.

Oamenii de mai puțin bine adaugă la aceste evadări idilice și ceva stimulente. Banala pieleală sau ceva mai serios. Nu e dorința mea să analizez și cu atât mai puțin să judec felul în care fiecare înțelege să se detașeaze de constrângerile vieții. E clar, însă, că încă din cele mai vechi timpuri oamenii au recurs la ele. Cei eleganți și rafinați le-au găsit agreabile. Iată ce zice Catullus în poemul 50, adresându-se prietenului său, poetul Licinius Calvus:

	Noi multe glume, ieri, pe îndelete,
	Am așternut în versuri pe tăblițe,
	Cum ne fusese vorba, o! Liciniu!
	Deci amândoi, pe rând, în versuri scurte,
	Glumeam când într-un ritm și când în altul,
	Înfierbântați de vin și veselie (per iocum atque vinum). [...][2] 

Literatura și arta, în general, sunt căutate ca prilejuri de desprindere din cotidian, fie că noi suntem cei care le creăm, fie că doar le consumăm. Cu mare acuitate a observat Aristotel, în Poetica, că spectacolele tragice la care asistau contemporanii săi aveau un efect de curățare (katharsis) prin intermediul sentimentelor de milă și de frică. Toată zgura adunată în suflete se scutura prin acceptarea de către public a convenției dramatice, prin călătoria, pentru un timp limitat, într-o lume diferită, populată de eroi și de zei, dar la fel de constrângătoare.

Există în imaginarul omenesc locuri unde totul este bine și frumos. Voltaire i-a zis acestui loc El Dorado, Bernardin de Saint-Pierre l-a găsit la Port-Louis în Oceanul Indian. Lista ar putea continua aproape la nesfârșit. E un loc plăcut, locus amoenus, în care natura e bună cu oamenii care pot să își manifeste fără constrângeri caracterul. Dar acesta e un vis vechi al omenirii. Noi îl știm cu numele de Rai. Scriitorii antici l-au plasat în zona rurală, acolo unde păstorii se bucură de libertate în mijlocul naturii. Iată cum descrie acest spațiu Vergilius, în a doua carte a Georgicelor (vv. 467-471):

	Ce liniște pe-ntinsele răzoare!
	De iezerele firii nu duc lipsă,
	Nici de răcoarea Tempei, nici de peșteri,
	De mugete de boi, de somnul moaleș
	La umbră de copaci. Dumbrăvi pe-acolo-s
	Și covruri de sălbăticiuni. [...][3] 

Literatura pastorală ne transportă într-o lume în care apăsarea vieții citadine, căci viața în antichitatea greco-romană este dominată de oraș, se spulberă în fața frumuseții naturii care pare că încă mai păstrează ceva din vârsta de aur pentru că „Justiția, părăsind pământul, pe la ei a făcut ultimii pași.” (vv. 473-474). Iată cum arată lumea de vis a lui Vergilius în descrierea plastică a lui Jeffrey Burton Russell:

Vergil’s garden is an idealization of the Italian countryside, its plains grown golden with     grain, its vineyards hung with ripe and juicy grapes, its oaks dripping honey, its sheep obligingly changing the color of their fleece from white to purple to yellow to scarlet so that we may vary our clothing. Wolves and lambs lie together, leopards and kids, vipers and infants. Earth and trees and cattle yield their fruits of wine, honey, milk, and grain.[4]

Aceeași pace și tihnă și în minunatul roman Daphnis și Chloe de Longos, care a beneficiat de două traduceri remarcabile în limba română, a lui C. I. Balmuș și a lui Petru Creția. Iată cum începe acest roman care ar trebui să fie pe lista de lectură a oricărui om de inimă[5]:

Pe când vânam în Lesbos, văzui înt-o pădurice a Nymphelor, cea mai frumoasă privelişte 	din câte am văzut vreodată: icoana vie a unei poveşti de dragoste.
Frumoasă era şi dumbrava, cu copacii deşi, smălţată cu flori, udată de ape; un singur izvor hrănea şi florile şi copacii.
Dar, mai plăcută decât toate era această vedere de-o alcătuire minunată, care-arăta întâmplările unei iubiri, încât mulţi, chiar străini, aduşi de faima-i, veneau şi să se-nchine la Nymphe, dar şi să cunoască priveliştea.[6]

Nu e mare deosebire față de Câmpiile Elizee unde va trăi Menelau, după spusele zeului Proteu (Odiseea IV, vv. 563-571). Pentru Homer și pentru grecii antici așa trebuia să fi arătat Raiul:

	[...]Dar ție, preamărite, nu ți-e scrisa
	Ca orice om să mori de moarte-n Argos.
	Trimis vei fi de zei la capul lumii,
	Pe câmpii Elizèi, pe unde șade
	Bălanul Radamantis, unde omul
	Trăiește mai ferice, că nu-i ploaie
	Și nici ninsoare, nu-i nici iarnă lungă,
	Ci pururea suflare lină-adie
	Din Ocean și mângâie pe oameni,
	Căci tu ai pe Elena de soție
	Și ei te țin de ginere-al lui Joe.[7]

Nu știu alte popoare cum sunt, dar mulți dintre români se gândesc la țărișoara lor în termenii baladei Miorița[8]:

	Pe-un picior de plai,
	Pe-o gură de rai,
	Iată vin în cale,
	Se cobor la vale,
	Trei turme de miei,
	Cu trei ciobănei.

E un loc atât de frumos încât e absolut de neînțeles de ce alte pământuri ale acestei planete au mai mulți turiști. Singura hibă pe care i-ar putea-o găsi gliei strămoșești este că e locuită de ei înșiși. Ai zice auzind aceste gânduri că niciun român nu pleacă în vacanță în altă țară. Că, profitând pe larg de beneficiile agroturismului popularizat la noi de doctorul Radu Rey și de revista Flacăra, românii vor alerga să se bucure de margaretele pensiunilor. Da, sigur, nu-i așa, dar țara e totuși încântătoare. O spune un om care a petrecut doi ani din timpul ce ni s-a dat pe această lume ca reporter la obscura revistă Viața la țară. Și zău, vă zic, am întâlnit o mulțime de români fericiți care probabil că nu știau cum nu știau nici țăranii verigilieni să prețuiască cele pe care le aveau. Nu am mai călătorit de atunci pe îndelete prin mediul rural. Mă întreb dacă spiritul satelor românești a reușit cumva să supraviețuiască rețelelor de socializare.

Balada Miorița (titlul îi aparține lui Alecsandri) e un poem minunat, dar are și hiba că se termină cu acceptarea morții de către unul dintre ciobani. S-a vorbit de fatalismul poporului român și s-a corectat, pe bună dreptate, această percepție. Fără îndoială e vorba de o moarte rituală. Fie doar una simulată într-un rit de trecere, fie de sacrificiul unui zeu al naturii care moare pentru a renaște. Dar, cred eu, nu trebuie neglijate nici frumusețile naturii care fac parte din nunta cosmică. E o baladă despre un cioban tânăr care moare, dar e alcătuită de cineva care și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul. Se simte în anticiparea morții eliberarea pe care aceasta o aduce cu sine.

Cel care moare, simte că se reîntoarce acasă (in nostram domum remigremus) ar spune Cicero. Pentru că uneori avem timp și putem să ne punem în persoana celui care ne trimite mesajul său peste veacuri am putea face un mic exercițiu de imaginație. Oare niciodată nu ați simțit, întorși din țări străine, că v-ați întors în locul de care aparțineți? Sau, și mai simplu: a fost o zi obositoare la serviciu. Canicula a făcut din autobuzul cu care ați călătorit un adevărat cuptor. Ați intrat în casă, ați scos sticla din frigider și, așezați pe fotoliul confortabil din sufrageria umbroasă, ați savurat un pahar de Coca-Cola, uitându-vă la serialul de la televizor. Ce viață! „Căci, zice Cicero, nu am fost creați cu ochii închiși și la voia sorții, ci, desigur, a existat o anumită putere care să vegheze asupra neamului omenesc și care nu l-a conceput și hrănit ca atunci când a isprăvit de îndurat toate muncile să se prăbușească în răul etern al morții. Să credem că ne-a fost mai curând pregătit un port și un refugiu (portum potius paratum nobis et perfugium putemus).”[9] Sau dacă preferați cuvintele lui Spenser:

	Sleepe after toyle, port after stormie seas,
	Ease after warre, death after life, does greatly please.[10]

---

[1] Ivo Andrić, Omer-pașa Latas, Poliom, Iași, 2021, traducere din limba sârbă și note de Dragan Stoianiovici, p. 65

[2] Catullus, Carmina, Teora, București, 1999, traducere de Teodor Naum, pp. 79, 81

[3] Publius Vergilius Maro, Bucolice. Georgice, Amarcord, Timișoara, 1997, traducere de G. I. Tohăneanu, p. 182

[4] Jeffrey Burton Russell, A History of Heaven, Princeton University Press, Princeton, 1997, p. 21

[5] Fie-mi iertată aplecarea de a da atâtea citate, dar parcurgerea acestor pasaje e pentru mine o bucurie în sine pe care aș vrea să o împărtășesc cu cei care și-au făcut timp să citească aceste nimicuri.

[6] Longos, Daphnis și Chloe, Cultura Națională, București, 1922, traducere de Const. Ion Balmuș, p. 13

[7] Traducere de George Murnu.

[8] Culeasă de Alecu Russo la Soveja, în Vrancea, și publicată de Vasile Alecsandri.

[9] Cicero, Tusculanae disputationes, I, 118

[10] Edmund Spenser, The Faerie Queene, Canto IX, Stanza XL

INDICAȚII DE CITARE:

Alexandru Popp, „Pe-un picior de plai…” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.