O viață cu sens
În cartea sa autobiografică, Raport către El Greco, Nikos Kazantzakis povestește despre întâlnirea sa cu Maxim Gorki. L-a vizitat împreună cu Panait Istrati care nutrea speranța că va întâlni un semizeu urcat pe cele mai înalte trepte ale desăvârșirii, plin de puterile unei vieți plenare. Citindu-l pe creatorul lui Danko, cel cu inima de foc, pe bună dreptate ai fi crezut că o astfel de așteptare e legitimă, mai ales dacă nu ai citit, din păcate, înainte această relatare. Au întâlnit un om trist, marcat de suferință, care nu avea nicidecum chef să se lase pradă beției, la propriu, cu vin armenesc, și la figurat, unei vieți plenare.
Aceasta este ratarea. Atunci când năzuințele nu sunt în acord cu deznodământul, când săgeata nu atinge ținta. Prin paradox, veți zice, se poate și asta. A construit această imagine Paul Valéry în Le cimetière marin:
„Zénon! Cruel Zénon! Zénon d’Elée
M’as-tu percé de cette flèche ailée
Qui vibre, vole, et qui ne vole pas!
Le son m’enfante et la flèche me tue!
Ah! le soleil… quelle ombre de tortue
Pour l’âme, Achille immobile à grands pas!”[1]
Săgeata lui Zenon nu atinge ținta într-o eternă ratare care e general umană, marcați cum suntem de figura doamnei Bovary sau, dacă place mai mult, a lui Gervaise, biata spălătoreasă a lui Zola, sau, poate pentru iubitorii genului polițist, Harry Hole al lui Jo Nesbø. E plin universul culturii de tragice figuri ale ratării, de hidalgos care se bat cu morile de vânt. Ne identificăm cu ei și ne găsim o scuză în ei. Dacă Prometeu a sfârșit înlănțuit pe Elbrus și cu ficatul păpat temeinic de vulturul divin, e pentru ca noi să ne mistuim în tihnă durerea că echipa noastră nu a câștigat și în seara aceasta.
Dar, în marea aceasta de ratări, să nu uităm că există și bucurii, victorii de o seară când putem cânta alături de Blankass:
On a gagné ce soir,
On peut rêver ce soir,
Le jeu reprend demain.
Joue le bien!
On a gagné ce soir.
Pas besoin de tant d’histoires.
Le jeu reprend demain,
Mais nous avons gagné ce soir.[2]
Toate aceste mici victorii pot să fie parte dintr-o mare ratare finală sau dintr-o victorie apocaliptică. Depinde unde te situezi, depinde câtă dezvoltare personală ai întins pe pâinea vieții.
Așa că ratarea nu poate exista fără un țel. Dacă reușești să îți adaptezi țelul la puterile tale vei tinde către fericire. Cam așa se poate, un pic brutal și nenuanțat, rezuma întreaga etică stoică și epicureică. Dacă, spre exemplu, scopul tău în viață este să duci o viață de plăceri moderate, un mic și o berică la pădure cu prietenii, o miuță din când în când, seriale seara pe Netflix, s-ar putea să fii un epicureu satisfăcut din aceeași turmă de porci cu Horațiu[3]. Dacă însă, țelul tău este să practici virtutea, nimic mai simplu, e plin de ONG-uri care de-abia așteaptă să te facă voluntar pentru a rezolva problemele omenirii. Te vei simți împlinit când tragi o singură dată pe zi apa la closet și când stingi toate becurile în timp ce te uiți pe platforma de streaming preferată pe ecranul televizorului tău cât un perete. Desigur, așa vei fi un câștigător, un om de succes, admirat și invidiat de o grămadă de oameni. Numai un mic cui ai lui Pepelea ar putea, din când în când, să te deranjeze. Pe la colțuri, invidioșii ar putea zice că fericirea ta este un fals, că nu e o bijuterie adevărată, ci un gablonț. Că, parafrazând vorba lui Isus, în fața ta s-au aruncat margaritas[4], dar tu ai cules pietricele. Se poate și asta, dar, te rog, ignoră acest lucru ca să nu fii un ratat.
Există însă oameni care se încăpățânează să privească mai departe. Unii dintre ei vor „să reușească”. Dintre ei câțiva chiar o vor face, alții se vor resemna să adopte modelul anterior, alții vor fi niște ratați (asumându-și asta) toată viața. Există și o subcategorie nu prea rară, în care altcineva decât subiectul vrea ca acesta „să reușească”: părinții, nevasta, copiii, unchiul Tache, tanti Tamara, fanii, poporul. Să luăm, de pildă, exemplul unui tânăr nu din Verona, ci din Sulmona, care a fost trimis la Roma ca să se procopsească, să facă adicătelea carieră publică. Așa era moda pe atunci la romani. Și, dacă ne gândim bine, ar putea fi aceeași situație și în ce-l privește pe tânărul din Verona. Dar pentru sulmonez avem propria lui mărturie:
Eu, însă, îndrăgisem cereasca poezie
Și Muza într-ascunsul la dânsa mă trăgea,
Îmi tot zicea el, tata: „Deșartă meserie!
Omer nicio avere pe urmă-i n-a lăsat!”
Înduplecat de sfatu-i, le-am părăsit pe Muze.
Cercam să scriu acuma cuvinte-n slobod mers,
Dar ele pe-o măsură veneau să se așeze:
Ce încercam a scrie, era îndată vers![5]
Pentru Ovidiu, situația a fost totuși fericită, într-un anumit sens. Nu „s-a ajuns”, dar a devenit unul dintre marii poeți ai lumii, având mai mulți cititori decât argint a avut vreodată Crassus. Din păcate pentru el, pe plan uman, situația s-a făcut, pe neașteptate, albastră[6] când, la voința cezarului, s-a transformat într-un ratat care își plângea[7] nefericirea de a fi fost trimis la reeducare pe viață în Siberia Romei, adică taman la Tomis, Constanța de azi.[8] Desigur, poate că dacă nu se apuca de poezie nu putea comite carmen et error[9] care i-a procurat un bilet numai dus către Pontul Euxin[10].
Altă categorie va încerca să se îndrepte către marea promisiune a unui rai veșnic. Desigur, majoritatea dintre ei vor fi un fel de stoici de mai sus, o minoritate va fi formată din sfinți și, din diverse motive, ceva mai mulți vor deveni hulitori.
Desigur, categoriile pot fi multiplicate la nesfârșit folosind criterii diverse. Nu țin deloc să fiu exhaustiv precum Cicero în a doua Catilinară, când enumeră categoriile de conjurați. Ce ironie a sorții! Oratorul victorios împotriva celui care voia „să reușească” a fost la rândul său învins de un Catilina mai norocos, Marcus Antonius. Așadar tagama lui Cicero ar fi a treia categorie și ultima despre care îndrăznesc, cu umilință, să aduc vorba, cea a idealiștilor, a celor caută să dea un sens vieții proprii.
Probabil că puținii mei cititori în căutare de înțelepciune greco-romană sunt deja un pic dezamăgiți pentru luatul în tărbacă al statuarei culturi antice. Dar, uneori, ne prinde bine și această lepădare a unor straie poleite. Noi înșine ne-am fixat un țel ideal, dar în sens invers, nu înainte, către viitor, ci înapoi, spre trecut, veritabili laudatores temporis acti, dar despre asta am scris altundeva.
Unii idealiști vor izbândi, dar, cum bine știm, făcând mai mult rău decât bine, pentru că „religia” pe care o propagă în mase este adesea exclusivistă. Când spun „religia” mă prevalez de sensul pe care i l-a dat acestui vechi cuvânt latinesc Yuval Noah Harari în Sapiens. Așa a fost liberalismul care a lăsat să moară de foame milioane de oameni în India, comunismul, nazismul (ordinea e cronologică) și lista poate fi continuată de fiecare dintre voi. Alții vor reuși întrucâtva, precum Gandhi sau Mandela, dar cei care îi vor urma vor părăsi cătinel viziunea magiștrilor. Cei mai mulți, însă, vor eșua. Dintre ei, cei mai vajnici vor alege calea fericirii – în cel mai bun caz își vor cultiva grădina. Ceilalți se vor apuca de scris. Panait Istrati e, totuși, un mare scriitor.
[1] „O, Zenon! Crude Zenon din Eleea!
Rănitu-m-ai tu cu săgeata-aceea
Ce sună, zboară, nezburând deloc!
Mă nasc la zvon, și mor de fier! Ah, soare!…
Umbră de broască, sufletului care,
Ahile-n mers, stă țintuit pe loc!” (traducere de Ștefan Augustin Doinaș)
[2] Blankass, Nous avons gagné ce soir – autori Guillaume Ledoux, Johan Ledoux; din albumul L’homme fleur (2003). O traducere aproximativă ar fi: „Am câștigat în seara asta, putem visa astă seară, jocul se reia mânie. Joacă-l bine! Am câștigat în seara asta. Nu-i nevoie de atâta tam-tam. Jocul se reia mâine, dar în seara asta am câștigat.”
[3] Epistulae, I, IV, 16
[4] „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei, 7, 6)
[5] Ovidiu, Tristele, IV, X, vv. 19-26 (traducere de Teodor Naum). Textul original:
at mihi iam puero caelestia sacra placebant,
inque suum furtim Musa trahebat opus. 20
saepe pater dixit ‘studium quid inutile temptas?
Maeonides nullas ipse reliquit opes.’
motus eram dictis, totoque Helicone relicto
scribere temptabam verba soluta modis.
sponte sua carmen numeros veniebat ad aptos, 25
et quod temptabam scribere versus erat.
[6] V. Tristele, I, III.
[7] Nu mai puțin lăcărmos era exilatul Cicero în scrisorile sale.
[8] Am introdus acest scurt episod cu dedicație pentru părinții care știu ei mai bine ce e bine pentru copiii lor.
[9] „Poezia și greșeala” sunt motivele pe care le invocă misterios Ovidiu atunci când vine vorba despre cauza relegării sale.
[10] „Marea Primitoare”, desigur, pentru că nu era așa.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „O viață cu sens” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 