Alexandru Popp
Nu suntem Cato
De curând am intrat în al zecelea lustru al vieții mele și, dacă trăiam în Roma antică, asta însemna că sunt deja bătrân (senex). Și chiar sunt, dacă ar fi să mă iau după semnele clare de tipul celor enumerate de Seneca în a douăsprezecea scrisoare către Lucilius[1]: clădirile au îmbătrânit, copacii s-au uscat și tinerii de odinioară au rămas fără dinți. Fie-mi iertată mărturisirea sinceră, mă regăsesc acum în descrierea oarecum mecanică pe care o face Horațiu acestui tip de personaj, căci pe scena vieții suntem toți personaje – de comedie? de tragedie?
„Multe neajunsuri pândesc pe bătrânul ce strânge într-una,
Bietul se ține de-o parte și-i teamă s-atingă avutul,
Sau că fricos și zgârcit e în ceea ce pune la cale,
Șovăitor și greoi și lacom scrutând viitorul,
E cârcotaș, plângăreț, lăudând a juneței lui vreme,
Dojenitor și sever și cenzor al celor mai tineri.
Multe foloase ne-aduc venind în rotirea lui anii,
Multe ne iau la plecare.”[2]
Mulți dintre congenerii mei și dintre cei mai în vârstă ca mine se consideră încă tineri. Sunt în pas cu moda și cu tehnologia. Fac sport. Sunt pasionați de investiții și de educația financiară. În general, de tot ce pentru bătrâni sunt chestiuni frivole. În schimb, pentru noi, vârstnicii, banii se cuvine să fie strânși cu chibzuință ca să fie albi pentru zile negre. Un om care a văzut multe și nu a privit doar prin ele e de la sine înțeles să fie cârcotaș (difficilis), plângăreț (querulus) sau lăudător al timpurilor trecute (laudator temporis acti). Pentru că vede, dacă e cinstit cu sine însuși și cu lumea, că sunt destule lucruri care nu sunt așezate așa cum ar trebui. Și cel mai dureros este atunci când știi că la un moment dat au fost.
Ați observat de câte ori apare cuvântul „nou” în reclame? Pentru cei mai mulți dintre oameni este o garanție a calității. Orice lucru nou pare a fi de la sine înțeles și mai bun. Este unul dintre micile trucuri de care se folosește publicitatea pentru a ne păcăli. Dar de câte ori nu am constatat că nu e nici pe departe așa. De o vreme deja destul de îndelungată detergenții cei noi nu mai spală rufele la fel de bine cum o făceau cei vechi, și acesta e doar un exemplu banal de care ne lovim în viața cotidiană. Dar cine nu a cunoscut efectele aproape miraculoase ale detergenților care scoteau toate petele va zice: ești un cârcotaș, mie îmi place cum spală, chiar le simt că sunt curate.
Și aici e momentul în care intrăm pe terenul instabil al percepției subiective. Pentru că, nu-i așa, toți ne construim o lume după felul în care o percepem, ne-o apropriem astfel și e greu să îi scoți din ale lor pe oameni, tineri sau bătrâni. Dar oare e atât de greu? Sau percepția ne este influențată de oameni care se folosesc cu abilitate de cuceririle științelor umaniste?
Bătrânețea bine folosită ar trebui să ne dea privilegiul de a vedea dincolo de aparențe, de a surprinde ce se repetă, care sunt stimulii la care reacționează oamenii ca niște câini ai lui Pavlov. Și atunci putem fi toate cele care ni se pun în cârcă pentru că noi știm mai bine. Acestea sunt foloasele (commoda) pe care le tragem îmbătrânind și de care vorbește o întreagă literatură sapiențială și filosofică. Despre aceste roade (fructus) vorbește Cicero în Despre bătrânețe, prin vocea personajului Cato[3]:
„Întru totul, cele mai potrivite arme ale bătrâneții, Scipio și Laelius, sunt știința și practica virtuților, care, dacă au fost cultivate toată viața, când vei fi trăit multe într-un timp îndelungat, produc roade minunate, nu numai pentru că nu au lipsit niciodată, nici măcar în ultima parte a vieții (ceea ce e lucrul cel mai important), ci și pentru că sentimentul unei vieți bine trăite și amintirea multor lucruri bine făcute este foarte plăcută.”[4]
Poate că nu toți bătrânii avem sentimentul unei vieți bine trăite (conscientia bene actae vitae) sau amintirea multor lucruri bine făcute (multorum bene factorum recordatio), lucruri care stau doar în puterea celor virtuoși, dar cred că nici așa nu suntem de lepădat. Un proverb românesc spune: „Cine nu are bătrâni să și-i cumpere”. În vremea comunistă devenise un fel de butadă, pentru că bătrânii erau cei care aveau timp să stea la cozile interminabile la produsele de bază: pâine, lapte, carne etc. Acum, când inteligența artificială tinde tot mai mult să o înlocuiască pe cea naturală, sfaturile bătrânilor – nu neapărat înțelepți, ci înțelepțiți – încă ne mai pot fi de folos, căci noi ne trăim viața ca oameni, nu ca mașini.
Bătrânețea vine adesea pe nesimțite, dar și pe simțite. Tânărul Eminescu scria în Departe sunt de tine…:
„Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.”
Totuși, percepția subiectivă pe care mi-am asumat-o ține de viața trăită intens, neirosită. Dacă nu ai trăit o viață plină de sens, bătrânețea întârzie pentru că a întârziat și maturizarea. Nu e neapărat ca viața fie cu totul virtuoasă, ci bună, nu exemplară, ci acceptabilă, o viață în care să fi simțit că ai făcut ceva pentru tine și pentru cei de lângă tine, cu reușite și cu nereușite.
Așa cum soldații lui Flaminius au fost prinși de cartaginezi în ambuscadă la lacul Trasimene, în iunie 217 î.Hr., neavând cum să se retragă, așa suntem și noi prinși de greutățile bătrâneții, nefiind capabili să evadăm către tinerețe. Singura soluție de salvare este cea prescrisă de consul atunci: ac stare ac pugnare („să stea și să lupte”), pentru că per medias acies ferro viam fieri et quo timoris minus sit, eo minus ferme periculi esse („drumul se face cu fierul prin mijlocul liniei de luptă și cu cât teama va fi mai mică, cu atât pericolul va fi mai mic”)[5]. Așa e și cu viața, trebuie să luptăm „cu dragoste de ea, cu dor”[6]. Și atunci bătrânețea ne va fi mai ușoară și nu vom crede alături de Mimnerm[7] din Colofon că nimic nu e mai rău decât viața de dincolo de limita tinereții:
αὐτὰρ ἐπὴν δὴ τοῦτο τέλος παραμείψεται ὥρης,
αὐτίκα δὴ τεθνάναι βέλτιον ἢ βίοτος⸱
πολλὰ γὰρ ἐν θυμῷ κακὰ γίγνεται⸱[8]
În opera citată, Cicero enumeră, prin vocea aceluiași Cato, cele patru cauze pentru care bătrânețea este socotită nefericită: neputința de a duce o viață activă (quod avocet a rebus gerendis), slăbirea corpului (quod corpus faciat infirmius), privarea de plăceri (quod privet fere omnibus voluptatibus) și apropierea de moarte (quod haud procul absit a morte).[9] Nu cred că am mai găsit noi vreo altă cauză. În schimb, am găsit remedii. Statele, în marea lor mizericordie, măresc tot mai mult vârsta de pensionare. Ne întărim corpul ducând o viață sănătoasă. Mâncăm alimente bio, mergem la sală, luăm suplimente alimentare. Dacă nu mai putem avea alte plăceri, măcar ne uităm la discuții televizate din care aflăm cine e vinovat pentru asta. Dar ce ne facem cu moartea, această sabie a lui Damocles care atârnă deasupra capetelor noastre? Nu știu câți dintre noi pot răspunde cu seninătatea lui Cato[10], împrumutată de la Socratele platonic[11], care statuează că moartea nu e de temut, pentru că este fie doar o risipire, o încetare a existenței, sau, și mai bine, promisiunea unei vieți eterne în care s-ar putea întâlni cu o serie întreagă de eroi mitologici. Pentru Cato, tații interlocutorilor săi, Publius Scipio și Gaius Laelius, trăiesc singura viață care merită numită așa (vivere arbitror, et eam quidem vitam, quae est sola vita nominanda), contemplând ordinea cerească (caelestium ordinem contemplantes).[12]
E drept că personajele Cato și Socrate eludează voit posibilitatea ca viața de după moarte să fie una groaznică. Dacă ar fi să ne luăm după un alt personaj celebru, și anume Ahile, treburile stau cu totul altfel:
μὴ δή μοι θάνατόν γε παραύδα, φαίδιμ᾽ Ὀδυσσεῦ.
βουλοίμην κ᾽ ἐπάρουρος ἐὼν θητευέμεν ἄλλῳ,
490 ἀνδρὶ παρ᾽ ἀκλήρῳ, ᾧ μὴ βίοτος πολὺς εἴη,
ἢ πᾶσιν νεκύεσσι καταφθιμένοισιν ἀνάσσειν.[13]
Și am putea să ne gândim nu doar că vom duce o viață fantomatică, de umbră, cum o fac morții din Odysseia, ci chiar la credințe într-o viață de chin, ca în poveștile mitologiei grecești. Pe acestea din urmă Cicero, în prima carte din Tusculanae disputationes (Prelegerile de la Tusculum), le desființează ca rodul imaginației oamenilor, admonestându-și în cele din urmă elevul: „Căci cine e atât de naiv ca să îl impresioneze chestiile astea?” (quis enim est tam excors, quem ista moveant?)[14]. Dacă aș putea, i-aș spune lui Cicero: „Suntem mulți, preabunule, la noi îi zice Iad”. Dar să trecem peste asta. Avem o soluție veche de aproape două mii de ani.
Până știința postmodernă va reuși să ne facă nemuritori, avem măcar consolarea senecană: „Apoi, nimeni nu este atât de bătrân încât să spere pe nedrept la o singură zi” (deinde nemo tam senex est ut improbe unum diem speret)[15]. Cicero, prin vocea lui Cato, se arată și mai generos: „Căci nimeni nu este atât de bătrân încât să nu creadă că mai poate trăi un an” (nemo enim est tam senex qui se annum non putet posse vivere).[16]
În altă ordine de idei, cred că ar trebui să se poată da bacalaureat la latină și la greacă veche.
[1] Seneca Minor, Ad Lucilium Epistulae Morales, I, 12, 1-3.
[2] Horațiu, Arta poetică, vv. 169-176, traducere de Ionel Marinescu, în Horatius, Opera omnia, București, 1980, vol. 2, p. 317.
[3] Marcus Porcius Cato Censorius, cunoscut și sub numele de Cato cel Bătrân (Cato Maior), a fost un om politic, militar și scriitor roman.
[4] Cicero, Cato Maior de senectute, III, 9 (traducerea noastră).
[5] Titus Livius, Ab urbe condita, II, 5.
[6] George Coșbuc, Lupta vieții, v. 8.
[7] Mimnerm a fost un poet elegiac grec care a trăit în a doua jumătate a secolului VII î.Hr.
[8] Mimnerm, Fragmentul 2, vv. 9-11: „Dar când vine acest sfârșit al tinereții, pe dată mai bine e a muri decât viața; căci multe rele se nasc în suflet” (traducerea noastră).
[9] Cicero, Cato Maior de senectute, V, 15.
[10] Cicero, Cato Maior de senectute, XIX, 66 și XXI, 78.
[11] Platon, Apologia, 40 c – 41 c.
[12] Cicero, Cato Maior de senectute, XIX, 77.
[13] Homer, Odysseia, XI, vv. 488-491. Și traducerea lui Dan Slușanschi, în Homer, Odysseia, București, 2012:
„Nu-mi mai vorbi tu de moarte a bine, slăvite Odysseu!
Vrere-aș pe glia de sus să mă aflu, și slugă la altul,
Pe la vreun biet sărăntoc, fără multă avere prin casă,
Nu peste cei răposați, fără vlagă, să am stăpânire!”
[14] Cicero, Tusculanae disputationes, I, V, 11.
[15] Seneca Minor, Ad Lucilium Epistulae Morales, I, 12, 6.
[16] Cicero, Cato Maior de senectute, VII, 24.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Nu suntem Cato” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
