Miracolul lui Miraglia
Adeseori mă uimește voința oarbă a oamenilor de a trăi, de a-și aroga părți din lumea în care ne ducem zilele. De atâtea ori am văzut un pensionar roșu la față, cu ochii bulbucați, transpirat pe ceafă, târând în goană un cărucior de cumpărături ca să prindă tramvaiul care tocmai a sosit în stație. Și l-a și prins, dar sfântul mijloc de transport e deja ticsit de lume. Totuși se zbate gâfâind să se urce. În timpul acesta, stând ca Lucretius pe margine, am lăsat, har Domnului, să treacă acel haos de cărnuri duhnind, pe deasupra, a ceapă și usturoi. Vezi bine, din spate se ițea un alt tramvai care promitea să nu fie la fel de inuman.
Să alergi cu încrâncenare după un țel, mai ales când acel țel nu e din cale-afară de greu de atins, este, de fapt, odihnitor. Lăsate sunt în urmă întrebările: „Ce sens avu venirea? Şi-acum – ce sens plecarea?” sau conștiința că: „Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,/ lar moartea n-o să-i schimbe rotundul și splendoarea.”, vorba lui Omar Khayyam[1].
În lumea celor al căror singur țel este „nadirul latent”, „un joc secund, mai pur”, își are loc și pasiunea pentru minunata Antichitate. Așa cum poeții călătoresc în imaginar către pol dominat de perfecțiunea cristalină a gheții, către Orientul pasional și parfumat de fumul esențelor tari, mintea clasiciștilor se călătorește spre Atena și spre Roma care le apar monumentale și sublime ca niște icoane ale trecutului. Sentimentul este deopotrivă covârșitor și plăcut. Acolo, departe în timp, se putea atinge perfecțiunea, ceea ce, desigur nu se mai poate în vremile noastre maculate, unde moralitatea eroilor lui Titus Livius nu se mai întâlnește.
Pierduți în reverie nu sunt cu totul specialiștii Antichității greco-latine. Sunt chiar foarte îndărătnici și convingători când e vorba ca prezentul să mai știrbească ceva din soclul elinei și latinei. Pentru că, de la Revoluția franceză încoace, ocina clasicismului se tot micșorează supusă unor tot mai samavolnice încălcări din partea unor discipline mai vechi sau mai noi. Nu pierdem atunci prilejul de a reaminti cui a uitat că Evul Mediu a însemnat tocmai barbaria care a micșorat tocmai înalta cultură antică. Iar Renașterea nu a fost altceva decât revenirea la valorile clasice.
În Italia pe cale să decadă cu totul în barbaria germanică, Cassiodorus, provenit dintr-o familie ilustră, până atunci sfetnic de rege ostrogot, s-a retras la mănăstirea Vivarium. Dar despre asta am mai vorbit într-un articol anterior.[2]
Acum e timpul acestui Cassiodorus modern care e Luigi Miraglia. Bunicul său, cu același nume a fost filosof al dreptului, senator și primar al orașului Napoli. El însuși a studiat la aceeași universitate și a absolvit cu o teză redactată în întregime în latină. A urmat apoi doctoratul la Salerno cu o teză despre predarea limbilor clasice. În timpul în care preda la licee din Campania, a dezvoltat în Italia metoda naturală de predare a limbilor clasice care fusese abandonată progresiv începând cu secolul al XIX-lea în favoarea metodei gramaticale care mai plictisește și acum generații de elevi. E drept, metoda gramaticală, făcută bine, e mai rapidă. Timpul necesar metodei naturale este poate de zece ori mai mare, dar fixarea este mult mai bună. Cum cu umor remarca Miraglia într-un interviu, metoda cea veche este acum prezentată ca nouă. Introducerea în Italia a metodei promovate asiduu de profesorul danez Hans Henning Ørberg a făcut ca latina și, apoi, și greaca veche să redevină limbi vorbite.
Tânărul Miraglia care se refugia pe insula Vivara împreună cu prietenii săi și sub oblăduirea unui profesor pentru a învăța cum se cuvine latină a reușit să întemeieze treptat instituția în care mulți clasiciști își pun cele mai mari speranțe. Accademia Vivarium Novum a avut sediul la Montella, apoi la Roma și, în cele din urmă, unde altundeva decât la Frascati, anticul Tusculum. Studenții pasionați de limbi clasice care locuiesc la Villa Falconieri au astfel prilejul să respire în atmosfera sacră unde Cicero a scris Tusculanae Disputationes.
De ce Miraglia un idol al secolului 21? Pentru că, pas cu pas, cu voință vizionară, înconjurat de colaboratori a oferit speranță acolo unde ea dispare pe zi ce trece. O instituție privată, e drept, sprijinită de statul italian, reușește acolo unde școala de stat, școala de masă dă greș.
Căci vorba lui Theodor Georgescu: „Cine se hrănește cu istorici precum Tucidide sau Tacit, cu oratori, precum Demostene sau Cicero, sau cu filozofi, precum Platon sau Seneca, deține deja și cheia interpretării a ceea ce aude si autonomia de a formula din propria sa minte argumente în orice dezbatere.”[3]
Este exact ce promovează și profesorul Miraglia, anume contactul direct cu sursele gândirii europene, un dialog peste milenii care încă e actual, pentru noi suntem urmașii, inclusiv în spirit, ai acelor oameni. Chiar dacă noi românii facem parte dintr-o cultură marginală, ne tragem totuși din coloniști romani care au venit pe aceste meleaguri. Și chiar de nu ar fi cu totul așa, făuritorii României moderne au preferat această identitate cu adevărat glorioasă[4] și au avut grijă ca ea să fie cultivată. Munca lor se reflectă într-o forma mentis europeană, adică greco-latină, pe care în zadar se străduiesc niște indivizi lipsiți de anvergură să o îndepărteze.
Sper că românii care s-au adăpat la miracolul înfăptuit de profesorul Miraglia să facă aceeași muncă benefică pe care au făcut-o generațiile care, în secolul al XIX-lea, au plecat la studii în străinătate și au ridicat țara aceasta din mizeria analfabetismului.
Am tot vorbit despre un nou Ev Mediu în care gândirea critică este părăsită de masele largi ale populației. Îmi amintesc cum, în clasa a noua, la istorie, am descoperit cu stupoare că acel ev întunecat nu e chiar așa în toate domeniile. În planul tehnologiei, de exemplu, s-au făcut progrese remarcabile. S-a inventat asolamentul trienal și s-a generalizat folosirea morii cu apă. Să nu ne lăsăm așadar orbiți de avansul tehnologic. Ceea ce contează cu adevărat este ceea ce putem face cu mintea noastră. Aceasta este marea lecție predată la Accademia Vivarium Novum.
[1] În traducerea lui George Popa.
[2] Latina salvată, Anthropos, Nr. 1/ 2006
[3] Cf. https://www.edupedu.ro/profesorul-theodor-georgescu-argumente-pentru-latina-si-istorie-in-scoli-cine-se-hraneste-cu-istorici-precum-tucidide-sau-tacit-ori-cu-filozofi-ca-platon-si-seneca-detine-cheia-interpretarii-a-ceea/
[4] Pe care o aveau deja românii înainte de curentul latinist, cum a dovedit-o cu prisosință Adolf Armbruster în Romanitatea românilor. Istoria unei idei.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Miracolul lui Miraglia” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 9/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
