ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Alexandru Popp

Mici armonii 

            Într-o reclamă antediluviană, de pe vremea când încă se miza pe un conținut amuzant în publicitate, în spiritul unor comedii precum La Cage aux Folles, două familii se pregătesc de unirea odraslelor lor. Țâfnoșii primesc o veste mare de la hipsteri: vor avea un nepoțel. Excedați de această veste, în pragul unui atac de cord, beau, din pahare de plastic, o băutură aurie care îi liniștește ca prin farmec. Concluzia: „Licoarea noastră[1]. Pentru armonie în familie.”

            Nu e cazul și nici nu avem căderea[2] să judecăm legătura dintre familie și apa vie îmbuteliată în România, dar e clar că se ivește cu tărie întrebarea: prin ce mecanism a ajuns acest produs artistic să se lipească de mintea noastră și să rămână acolo? Răspunsul pe care îl întrevăd este că a accesat o zonă strâns legată de ceea ce suntem noi ca ființe. Intuiția noastră că atât familia, cât și armonia ne sunt la fel de necesare ca focul și apa de care erau privați exilații Romei. Despre familie, s-o lăsăm pe altă dată. În fond, a fost făcut și referendum. Dar armonia parcă sună mai bine.

            Nu trebuie multă acribie pentru a deschide dicționarul etimologic al lui Pierre Chantraine și a afla că substantivul grecesc ἁρμονία (harmonia – unire, sutură anatomică, cadru, acord, armonie muzicală, mod muzical) este derivat din substantivul ἅρμα (harma – car, car de luptă). La rândul său, acesta din urmă provine din radicalul proto-indoeuropean *h₂er- (a uni, a potrivi, a fixa împreună) și este înrudit cu verbul ἀραρίσκω (ararisko – a uni, a potrivi împreună). Din greacă a trecut în latină (harmonia) și din aceasta sau din franceză (harmonie) ne-am procopsit cu acest termen care ne era necesar atâta vreme cât el nu e pe deplin nici înțelegere, nici potrivire și nici măcar numai unire.

            Și de ce ar fi atât de importantă pentru noi această armonie dacă nici măcar nu ne-am străduit să avem un cuvânt al nostru, știi, colea, neaoș[3] românesc. Vine o vreme în care înțelepciunea populară rezumată în proverbe și snoave nu mai este îndestulătoare pentru a face pace cu universul și atunci filosofia, chiar și în linii generale, începe să fie necesară. Așadar, nu te mai gândești doar la „a trage la aceeași căruță”, simbolul armoniei politice românești, ci îți pui întrebări cam ca în acest rubai al lui Omar Khayyam:

            Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,

            lar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.

            Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:

            Ce sens avu venirea? Şi-acum – ce sens plecarea?[4]

            Mergem din aproape în aproape și vedem că poetul persan se plânge de imposibilitate cunoașterii armoniei lumii („rotundul și splendoarea”), de neputința noastră de a suprinde resorturile interne ale organizării universului. Totuși suferința aceasta este alinată de conștiința că există, totuși, o ordine subiacentă, că totul nu se întâmplă la voia întâmplării oarbe. Desigur, e de așteptat o asemenea poziție de la un matematician și astronom.

            De altfel, cum observa cu sagacitate esteticianul Edward A. Lippman, există o conțiință a ordinii univesale în culturile dezvoltate:

            That the world is characterized by ordered structure is a feeling apparently shared by all   higher cultures; and in any particular instance, the way in which this feeling is expressed,   the kind of beliefs to which it gives rise, must constitute a feature of the culture that is   important and distinctive, if only because it is so fundamental.[5]

            Aș adăuga că, adăugând o cuvenită sfială, se poate extinde această concluzie pentru toate culturile în care există credințe în forțe supranaturale care reglează raporturile dintre oameni și univers. Mircea Eliade, exempli gratia, a descris și catalogat aceste fenomene în Tratat de istorie a religiilor.

            În acest context vom merge din nou la Hesiod, primul grec, a cărui operă s-a păstrat, care abordează, în lucrarea sa, Teogonia, originea universului. Primul lucru care se ivește pe lume este haosul (chaos – χάος), o genune întunecată. Termenul e derivat cu mare probabilitatea de la verbul χάσκω (chasko – a căsca). Din acesta se nasc primele componente ale lumii care se multiplică apoi unele din altele până când prin Kronos creează un spațiu, retezând cu secera legătura dintre cer și pământ. Etapa următoare este organizarea lumii de către Zeus după victoria împotriva Titanilor:

            Iar după ce fericiţii zei au sfîrşit a lor luptă

            Trudnică pentru mărire, cînd s-au izbit cu Titanii,

            Au hotărît, potrivit cu-ndemnurile date de Geea,

            Zeus Prevăzătorul[6] să fie rege, stăpînul

            Peste nemuritori şi Cronidu-mpărţitu-le-a ranguri.[7]

Prin împărțirea de ranguri (τιμαί) tovarășilor săi de luptă, Zeus transformă lumea în ordine (κόσμος – kosmos).

            Sigur, Hesiod nu e nici primul, nici ultimul care se preocupă de nașterea lumii, de cosmogonie. Fizicienii care postulează teoria big bang-ului nu fac nici ei altceva decât făcea Hesiod sau Eminescu în Scrisoarea I:

            La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,

            Pe când totul era lipsă de viață și voință,

            Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…

            Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. […]

            Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l

            Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…

            Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,

            E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

            De-atunci negura eternă se desface în fășii,

            De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…[8]

            Putem specula pe baze aristotelice că, din puncte de vedere al scopului, haosul este deja inclus în ordine, că acesta s-a născut pentru a genera lumea organizată a lui Zeus. Pentru că, în mintea noastră omenească, nimic nu poate exista în afara cadrelor (vă aduceți aminte ce înseamnă harmonia în greacă?) preformate a priori. În acest context, mi se pare că trebuie amintită și o celebră afirmație paradoxală a lui Carl Gustav Jung[9]: In allem Chaos ist Kosmos und in aller Unordnung geheime Ordnung.[10]

            Deplin asigurați din acest punct de vedere putem construi modele care de care mai frumoase care să ne satisfacă gustul estetic. Și ce poate fi mai frumos decât sferele cerești care, rotindu-se, scot un tantus et tam dulcis sonus[11] („un sunet atât de puternic și atât de dulce”) pe care noi, pentru că este continuu, nu îl mai percepem, iar, fiindcă este prea intens, nu îl putem auzi așa cum nu putem privi direct spre soare. În acest pasaj din De republica, Cicero adaptează mitul lui Er din cartea a zecea a Republicii lui Platon. Scipio Aemilianus nu e un mort întors la viață precum personajul platonic, ci doar visează. Sirenele[12] nu mai lansează câte o nouă din fiecare sferă pentru ca în final să se creeze o armonie. Pentru Cicero, explicația e mecanicistă: însăși mișcarea sferelor produce sunetele care ajung să fie în armonie (concentus – de la concinere – „a cânta împreună”).

            Am zice că am părăsit demult astfel de credințe. Dar iată ce scrie Baudelaire în sonetul Corespunderi (Correspondances), în traducerea lui Alexandru Philippide

            Ca lungi ecouri unite-n depărtare

            Într-un acord în care mari taine se ascund,

            Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,

            Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund.

Și de ce nu ne-am bucura de viață sub pecetea Harmoniei, zeiță născută din unirea principiilor antagoniste[13], Ares și Afrodita, pe care atât de minunat le pune laolaltă și Lucretius în prologul poemului Despre natură? Pacea dobândită sub această egidă o simțim în atâtea momente solare. Iată ce spune Eugenio Montale:

            Il sole che va in alto,

            le intraviste pendici

            non han tinte: nel blando

            minuto la natura fulminata

            atteggia le felici

            sue creature, madre non matrigna,

            in levità di forme.[14]

            Dar, uneori, în mijlocul unei atât de fericite însoriri bucolice, aproape ca în mijlocul unei scene pașnice din A Nightmare on Elm Street, nu te poți abține să te gândești ca la un Freddy Krueger apărut din pălărie că toate astea nu sunt decât iluzii. Că nu e nicio balanță pe ale cărei talgere stau armonia și discordia, ci există doar anarhia. În acele momente să ne amintim că ne putem baza pe micile armonii din reclama care a aprins fitilul acestei preumblări, armonii pe care tot mai mult încearcă să ni le răpească o lume care se înstrăinează de ea însăși.

---

[1] Ca să nu dau numele mărcii de bături răcoritoare al cărei logo a rămas același.

[2] Ați observat, desigur, parigmenonul.

[3] Ce cuvânt frumos și acesta. În dicționarele mai noi etimologia e necunoscută. Dar Șăineanu și Scriban se gândesc că etimonul ar putea fi nea. Adică ar însemna „curat, neamestecat ca neaua”. Menționez aici și că folosesc deplină mulțumire dexonline.ro și en.wiktionary.org, precum și https://www.lexilogos.com/latin_dictionnaire.htm,  https://logeion.uchicago.edu și Greek Word Study Tool (https://www.perseus.tufts.edu/hopper/morph).

[4] Am reprodus din memorie și cu ajutorul unor publicații neglijente de internet. Probabil traducerea îi aparține lui Al. T. Stamatiad

[5] Edward A. Lippman, Hellenic Conceptions of Harmony, Journal of the American Musicological Society, Vol. 16, No. 1 (Spring, 1963), pp. 3-35

[6] Chantraine preferă să derive epitetul εὐρύοπα (atestat și la Homer) de la ὄψ (voce) și nu de la ὄψομαι (voi vedea). Deci nu „cu privirea largă” (id est prevăzătorul), ci „cu vocea răsunătoare”. Totuși, contextul organizării lumii parcă îndreptățește mai mult traducerea lui Dumitru T. Burtea.

[7] Hesiod, Opere, Univers, București, 1973, traducere de Dumitru T. Burtea, pp. 50-51

[8] Textul eminescian evocă imnul vedic al creației din Rig Veda (RV 10.129). Cf. https://engelsbergideas.com/essays/order-and-chaos-in-ancient-indian-thought/

[9] C.G.Jung, Die Archetypen und das Kollektive Unbewusste, Düsseldorf, Walter, 1995, p. 41

[10] Trad. de V.D.Zamfirescu: „[…] în orice haos există cosmos și în orice dezordine, ordine secretă.[…]”  C.G.Jung, Arhetipurile și inconștientul colectiv, Trei, București, 2003, cap. III. Despre arhetip cu o specială considerare a conceptului de anima, p. 41

[11] Cicero, De republica, VI, 18

[12] Nu sirenele lui Ulise, dar tot niște cântărețe.

[13] După o scholie la Homer. Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Harmonia.

[14] Soarele care se înalță,/ pantele întrezărite/ nu au nuanțe: în dulcele/ minut natura fulgerată/ dispune fericitele/ sale creaturi, mamă nu mamă vitregă,/ în lejeritatea formelor. (traducerea noastră)

INDICAȚII DE CITARE:

Alexandru Popp, „Mici armonii ” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.