Alexandru Popp
Luminița de la capătul tunelului
Celor mai mulți dintre noi le e, probabil, cunoscută încă din copilărie povestea furtului focului de către Prometeu și pedeapsa pe care au primit-o oamenii de la Zeus. La începutul decenului șase al secolului trecut, Alexandru Mitru a repovestit-o pe înțelesul celor tineri în Legendele Olimpului.
Dar să ne amintim povestea așa cum o relateză Hesiod în poemul Munci și zile (Ἔργα καὶ Ἡμέραι)[1]: Prometeu (Προμηθεύς – „chibzuitul, cel care se gândește dinainte”) fură focul de la zei și îl dă oamenilor. Pentru această faptă, Zeus hotărăște să îi pedepsească pe oameni. Îi dă poruncă lui Hefaistos să modeleze din lut o femeie fatală. Acesteia zeii se întrec să îi dăruiască podoabe și calități. Se va numi Pandora (de la cuvintele grecești pan – „tot” și doron – „dar”), căci a primit daruri de la toți zeii. Deși avertizat de pericol de fratele său Prometeu, Epimeteu (Ἐπιμηθεύς – cel „care se gândește apoi, nechibzuitul”) nu poate rezista tentației și o primește pe Pandora, care avea și un vas mare de ceramică cu ea (un pithos – πίθος)[2] în care zeii puseseră toate relele din lume, dar și speranța. Pandora deschide pithos-ul și din el se revarsă toate relele care bântuie de atunci în lumea oamenilor. Numai speranța (ἐλπίς) nu a ieșit din vas pentru că Pandora s-a grăbit să pună la loc capacul. Pare că Hesiod nu s-a hotărât dacă speranța e un rău sau un bine. I-ar ajuta poate pe oameni să suporte relele, dar ea însăși trebuie că este un rău pentru că se găsea în același vas cu acestea.
În tragedia Prometeu înlănțuit de Eschil, cu o ironie fină, titanul se laudă că i-a făcut pe oameni să nu mai vadă destinul lor sumbru (μόρος), punându-le în suflete speranțe oarbe (τυφλαὶ ἐλπίδες), care acționează ca un leac (φάρμακον) pentru această boală (νόσος)[3]. Speranța e, deci, un medicament paliativ. Destinul omenesc rămâne la fel de întunecat. Dar nădejdile îi amăgesc pe protejații lui Prometeu.
În schimb, interpretarea lui Nonnus din Panopolis (sec. V d. Hr.) tinde să coloreze pozitiv speranța. Totuși, să nu uităm că, în timpul în care acesta scrie, triumfase deja creștinismul, purtătorul unui mesaj de încredere în timpurile care vor veni. Pentru Nonnos, speranța este tot un leac (φάρμακον) care îi face pe oameni să uite tristețea (ἐπίληθον ἀνίης)[4], dar nu mai este oarbă, iar Pandora este, printr-un oximoron, un rău dulce (γλυκερὸν κακόν).
Hesiod spune aproape aceeași poveste și în Theogonia (Θεογονία – „nașterea zeilor”)[5], numai că aici relele nu se revarsă dintr-un pithos, ci prima femeie, nenumită, dar clar aceeași cu Pandora după modul în care este creată, este ea însăși sursa acestora, căci de la ea pornește neamul și tribul malefic al femeilor (τῆς γὰρ ὀλώιόν ἐστι γένος καὶ φῦλα γυναικῶν[6]).
Alți autori au viziuni diferite despre acest episod al răspândirii răului în lume. Homer[7] relatează despre cele două pithoi care stau la ușa lui Zeus, unul al relelor (κακά) și altul al darurilor (δῶρα), din care regele zeilor face un amestec și îl trimite pe pământ. Esop (sec. VII-VI î.Hr.), în versiunea lui Babrios (sec. II d.Hr.)[8], povestește că Zeus a închis toate lucrurile folositoare (χρηστά) într-un vas pe care l-a încredințat unui om, care, curios, a ridicat capacul și astfel toate binefacerile au zburat înapoi la cer. Până să iasă speranța, omul a reușit să pună capacul la loc. Cu noi oamenii a rămas doar ea, care ne promite (ἐγγυωμένη) că ne va da fiecare dintre lucrurile bune (ἀγαθά) care au fugit. Ironia esopică, rezultată din antiteza dintre prezența reală lucrurilor bune și promisiunea iluzorie a dobândirii lor, ilustrează glumeț pesimismul grecilor antici în privința vieții oamenilor.
Romanii, oameni practici inclusiv în domeniul religios, au încercat să obțină sprijinul tuturor forțelor care păreau să reprezinte o putere în lume. Nu e de mirare că a existat cel puțin un templu la Roma dedicat zeiței Spes. Bine documentat e templul ridicat în Forum Holitorium („piața de legume”) de Aulus Atilius Calatinus[9] în timpul primului război punic (258 î.Hr.)[10]. Relatările antice nu vorbesc despre un astfel de sanctuar dedicat lui Ἐλπίς de către greci. Totuși, caracterul divin al speranței este statuat de Theognis din Megara (sec. VI î.Hr.): „Speranța și riscul sunt asemănătoare pentru oameni, căci acestea sunt zeități dificile.”[11]
În epoca imperială, speranța divinizată face parte din ideologia principatului. În inscripții se vorbește despre Augusta Spes ad Forum Holitorium[12]. Pe monede, Spes apare în chip de fată tânără (tipul kore) cu o floare (îmbobocită sau deschisă) în mână, care pășește înainte, ridicându-și în același timp rochia lungă (stola) ca să n-o împiedice la mers[13]. Într-adevăr, de la Augustus mai departe, ideologia imperială se sprijină pe speranțele unei vieți mai bune, în pace și prosperitate, pe care romanii o așteptau după un secol de frământări interne. O mărturisește cu ironie amară Tacitus în Istorii:
„Dar după bătălia de la Actium, când a fost spre binele păcii ca toată puterea să ajungă în mâinile unuia singur, acele talente s-au dus.”[14]
O pace care aparent aduce întoarcerea la epoca de aur așa cum o descria profetic Vergilius în misterioasa Bucolică a IV-a cu aproape zece ani înainte de bătălia de la Actium. Horatius, ajuns prietenul lui Augustus, nu încheie întâmplător Carmen saeculare, poemul scris pentru a fi cântat la Jocurile seculare din anul 17 î.Hr., referindu-se la speranța care trebuie pusă de-acum în zei:
„Joe și toți zeii aud acestea – mi-e nădejdea bună ce-o iau acasă, cor ce-am învățat să-i slăvesc pe Febus și pe Diana.”
Speranța, așadar, nu este o așteptare realistă, ci e din categoria așteptărilor supranaturale, de unde și atât de frecventa ei apariție în Noul Testament spre deosebire de literatura greacă, în general. O vorbă latinească o desemnează ca ultima dea, căci ea e cea care a rămas în cele din urmă alături de oameni, în pithos-ul Pandorei. Desigur, filosofia, în special școlile care aspiră către impunerea unui model de viață fericită, prescriu renunțarea la speranță, producând astfel, în mod paradoxal, nădejdea unei vieți împlinite dacă sunt urmate rețetele maeștrilor. Qui nil potest sperare, desperet nihil[16], spune Medeea în versul 163 al piesei omonime a lui Seneca. Și același filosof stoic îi transmite în Scrisoarea V o vorbă a lui Hecaton, filosof stoic, discipolul lui Panaitios din Rodos: Desines timere, si sperare desieris. – „Vei înceta să te temi dacă vei fi încetat mai înainte să speri.”[17] Căci, explică Seneca, „Precum același lanț unește pe prizonier și pe soldat, tot așa acestea care sunt atât de diferite pășesc împreună: frica urmează nădejdea.”[18]
Creștinismul, religie a nădejdilor în venirea unei lumi mai bune, schimbă paradigma. Ambivalența greco-romană slăbește pentru a fi înlocuită de încrederea în viitor. Speranța este una dintre cele trei virtuți teologice. Iată, exempli gratia, ce scrie Sfântul Pavel în Epistola întâia către Tesaloniceni, I,3: „Aducându-ne aminte neîncetat, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrul credinţei (πίστις) voastre şi de osteneala iubirii (ἀγάπη) şi de stăruinţa nădejdii (ἐλπίς) voastre în Domnul nostru Iisus Hristos.”[19]
„Iară noi? noi, epigonii?”, cum se întreabă retoric poetul național. Există și la noi credință într-o speranță care ar apărea la sfârșitul unei tranziții: luminița de la capătul tunelului. Expresia a fost popularizată la noi de primul ministru Victor Ciorbea în timpul mandatului său (1996-1997), când o serie de reforme dure părea că au îndepărtat orice speranță de mai bine pentru locuitorii României. E interesant, că, într-o situație la fel de grea, președintele american John F. Kennedy a recurs la aceeași metaforă cu privire la războiul din Vietnam, într-o conferință de presă din 1962[20]. Originea expresiei este legată de căile ferate. La începuturi, probabil că traversările unor tunele dădeau fiori în mersul lent al trenurilor din secolul al XIX-lea. Când ne gândim la luminița de la capătul tunelului avem tendința de o asimila pe aceasta cu izbăvirea viitoare care se petrece la ieșirea la lumină. Poate că mai potrivită cu această viziune ar fi luminița de la capătul galeriei (de mină sau de peșteră). Dar știm cu toții ce a pățit cel care a ieșit din peșteră în mitul platonic din Republica. Tunelul este, de obicei, un drum cu două capete. La amândouă capetele e o luminiță, dar, metaforic vorbind, la capătul de unde ai plecat e lumina trecutului, a vârstei de aur, în timp ce, la celălalt capăt, este lumina izbăvirii, a apocalipsei. Cum știm, contrariile tind să coincidă. Izbăvirea din viitor nu e altceva decât întoarcerea în acel loc minunat (locus amoenus[21]) unde a fost cândva bine, adicătălea în rai.
La noi, însă, dintr-un punct de vedere comun, tranziția pare să se permanentizeze prin reformele care se reformează unele pe altele, tunelul se lungește la nesfârșit și pare că nu are un capăt. E numai o iluzie. Tranziția către o societate prosperă de tip occidental s-a încheiat deja de mulți ani. Am ajuns la capătul acelui tunel, am văzut luminița, dar ea nici nu a apucat să strălucească prea mult până să intrăm în alt tunel, cel al crizei economice mondiale începute în anul 2008. De fapt, intrăm și ieșim în și dintr-o salbă de tunele, caracteristică acestui început de mileniu. În lumea globalizată, în care viteza schimbărilor este accelerată foarte mult de dezvoltarea tehnologiei, crizele se țin lanț, ajustările sunt frecvente. E firesc să nici nu sesizăm – omul occidental e pesimist de felul său, cum erau și grecii antici – că am avut și perioade în care trenul nostru a ieșit la lumină. La scara istoriei, desigur, seria aceasta de tuneluri pare a fi o criză similară cu trecerea de la Antichitate la Evul Mediu. Tranziția este cu atât mai grea, cu cât nimeni nu pare a ști cum se vor reașeza lucrurile. Poate doar cei care îndrăgesc, ca mine, literatura SF și pe marele Isaac Asimov, care, prin seria Roboților, ne-a făcut să întrezărim un viitor nu așa de îndepărtat de noi acum. Viitorul acesta e diferit, dar nu lipsit de speranță, singura care contează: omenirea va supraviețui[22].
[1] vv. 54-105
[2] Tot într-un astfel de pithos locuia și celebrul filosof Diogene din Sinope. Așadar nici cutia Pandorei nu e o cutie, nici butoiul lui Diogene, un butoi, ci amândouă sunt niște vase mari de depozitare, niște pithoi.
[3] cf. Aeschylus, with an English translation by Herbert Weir Smyth, Ph. D. in two volumes. 1. Prometheus Bound. Herbert Weir Smyth, Ph. D. Cambridge, MA. Harvard University Press. 1926, vv. 250-252.
[4] cf. Nonnios, Dionysiaca, VII, vv. 55-58 în Nonnus, Dionysiaca. Translated by Rouse, W H D. Loeb Classical Library Volumes 344, 354, 356. Cambridge, MA, Harvard University Press, 1940.
[5] vv. 510-514, 565-612
[6] v. 591
[7] Homer, Iliada, XXIV, vv. 527-533
[8] cf. Gibbs 526 (Babrios 58) în Aesop’s Fables. A new translation by Laura Gibbs. Oxford University Press (World’s Classics): Oxford, 2002 (versiune online în site-ul http://mythfolklore.net/aesopica/index.htm)
[9] cf. Cicero, De legibus, II, 28; „chiar Speranţa a fost divinizată pe drept cuvânt de Calatinus.” (Cicero, Despre legi, II, 28 în Cicero, Despre supremul bine și supremul rău, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1923, trad. de Gheorghe Ceaușescu). Cf. et. Tacitus, Annales, II, 49: „Templul lui Spes este consacrat de Germanicus; pe acesta îl juruise Aulus Atilius în timpul aceluiași război.” (trad. noastră).
[10] Mark Edward Clark, “Spes in the Early Imperial Cult: ‘The Hope of Augustus.’” Numen 30, no. 1 (1983): 80–105. https://doi.org/10.2307/3270103, p. 81.
[11] cf. Theognis, Elegiae, I, 637-638: ἐλπὶς καὶ κίνδυνος ἐν ἀνθρώποισιν ὁμοῖα/ οὗτοι γὰρ χαλεποὶ δαίμονες ἀμφότεροι.
[12] Mark Edward Clark, op. cit., pp. 81, 101.
[13] Mark Edward Clark, op. cit., p. 83.
[14] Tacitus, Istorii, Editura Științifică, București, 1963, traducere de Nicolae Lascu, p. 69; postquam bellatum apud Actium atque omnem potentiam ad unum conferri pacis interfuit, magna illa ingenia cessere. (Tacitus, Historiae, I, 1)
[15] Cântecul secular în Horatius, Opera omnia, Univers, București, 1980, vol. 1, p. 341, vv. 73-76, traducere în metru original de Teodor Naum
[16] „Cine nu poate spera nimic, nu va fi disperat din niciun motiv.” (traducerea noastră)
[17] Traducerea noastră; cf. Seneca, Scrisori către Luciliu, Editura Științifică, București, 1967, traducere de G. Guțu, p. 10 și p. 503, n. 12
[18] Quemadmodum eadem catena et custodiam et militem copulat, sic ista quae tam dissimilia sunt pariter incedunt: spem metus sequitur.
[19] Cf. https://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=76, consultat pe 22.09.2023.
[20] Cf. https://www.washingtonpost.com/archive/opinions/2006/06/04/ask-not-where-this-quote-came-from/ca3a139f-0060-477e-9693-48b08f6d0e20/, consultat pe 20.09.2023 și https://grammarist.com/idiom/a-light-at-the-end-of-the-tunnel/#:~:text=The%20phrase%20comes%20from%20the,1960s%2C%20referencing%20the%20Vietnam%20war., consultat pe 20.09.2023
[21] Cf. Ernst Robert Curtius, Europäische Literatur und lateinisches Mittelalter, A. Franke, Bern, 1948, Kapitel 10, Die Ideallandschaft, pp. 189-207
[22] Alți autori, precum Karel Čapek însuși, inventatorul roboților din piesa R.U.R. din 1921, nu sunt chiar așa de siguri.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Luminița de la capătul tunelului”” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 