Lumina cărții
O povestire pentru copii[1] din Grecia vorbește despre doi frați care se joacă cu un glob pământesc. Pentru fiecare regiune a lumii descoperită pe glob găsesc cărți care să le spună povești. Astfel, reușesc să călătorească peste tot, în spațiu și în timp. Părinții îi roagă să se mai și culce, iar când, mergând la culcare, uită să stingă lumina și sunt apostrofați, ei se apără:
Δεν μπορούμε, τους απαντούσαν γελώντας. Το «φως» των βιβλίων δεν σβήνει ποτέ. „Nu putem, au răspuns ei râzând. Lumina cărților nu se stinge vreodată.”
Cred că mulți dintre noi au simțit această putere pe care ne-o dau cărțile de a fi cu ușurință acolo unde, altfel, am ajunge cu greu sau nu am putea ajunge deloc. E drept, de când există și alte media decât hârtia, aceste lucruri se pot face și într-un mod chiar mai captivant. Radioul, televizorul, calculatorul sunt cumva mai aproape de viață, suplinesc lipsa de imaginație. Când citești, totul se desfășoară în minte, în timp ce sunetul și imaginea, mai nou și mișcarea din unele săli de cinema se adresează altor părți ale creierului, iar receptarea sinestezică este parcă mai pregnantă. Tot așa, într-o discuție față în față, când participi la un spectacol, când asculți un orator la un miting, când, așadar, comunicarea este directă și se produce o conexiune între emițător și receptor, transmisia mesajului este plenară. Nu e de mirare că mari lideri au putut, prin carisma lor personală, să convingă mulțimile de lucruri pe care, altfel, oamenii le-ar fi crezut neverosimile sau, poate, chiar rele și periculoase.
Desigur, internetul, accesibil aproape oricui, este acum cea mai lesnicioasă cale de imersiune în lumi inaccesibile fizic. Spun aproape oricui pentru că aici unde scriu, la Nisipurile de aur, conexiunea vine și pleacă, dar mai ales pleacă. Bănuiesc că aceeași frustrare i-ar fi cuprins pe copiii din povestea Angelicăi Varella, dacă s-ar fi închis biblioteca de unde împrumutau cărți. Internetul ne deschide calea către un munte de informații care îmbracă forme diferite. Unii dintre noi poate preferă cărțile electronice sau alte resurse asemănătoare care nu sunt decât un transfer în lumea digitală a formelor clasice de comunicare în masă. Alții, probabil cel mai mulți vor prefera fotografiile sau filmele de dimensiuni mai mici sau mai mari. Eu însumi, când vreau să meșteresc ceva prin casă, aleg să văd cum se face și aici mă ajută platformele de streaming. Dacă nu știu să bat un cui, cineva a urcat deja un filmuleț care îmi arată cum se face asta.
Dar să coborâm puțin pe firul timpului către veacul zis al luminilor. Citeam mai deunăzi introducerea primei gramatici românești (1757). Acolo autorul, dascălul brașovean Dimitrie Eustatievici, insista pe antiteza dintre lumina pe care o aduce cartea și întunericul în care este ținut poporul care poate fi astfel mai ușor controlat, ca să nu zic exploatat. Această concepție de-a dreptul revoluționară trebuie că o dobândise la Academia din Kiev, întemeiată de Petru Movilă și poate și la școli mai înalte din Germania, dar despre care nu știm cu siguranță că le-ar fi frecventat. În atmosfera acelui secol binecuvântat, în care filosofii și savanții progresiști s-au intersectat cu revoluționarii și cu aventurieri precum Casanova, Balsamo sau Münchhausen, când masoneria[2] a fost un factor cel puțin la fel de activ în distribuirea ideilor de egalitate și de libertate ca și publicațiile universitare, înainte de revoluția americană, profesorul Dimitrie amesteca ideile cele noi cu alte idei mai vechi, ale lumii ortodoxe din care provenea. Pentru omul creștin, lumina adevărului vine de la o grupare de cărți numită chiar așa: Biblia[3]. Acolo, în Evanghelia după Ioan (I, 1-5) citim:
„La început era Cuvântul (λόγος) și Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina (φῶς) luminează în întuneric (σκοτία) și întunericul nu a cuprins-o.”[4]
Tensiunea dintre lumină și întuneric, cu bogăția sa de sensuri, cunoaștere față de necunoaștere, bine față de rău, este pe deplin prezentă în acest text care dacă nu ar fi biblic, ar putea fi foarte bine parte din orice doctrină dualistă. Lumina nu este învinsă de întuneric așa cum nici Angra Mainyu nu îl învinge pe Ahura Mazda în zoroastrism.
Tot în Ioan găsim și acest verset: „Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (8,32). E vorba de adevărata libertate care se poate afla doar în izbăvirea de păcat posibilă doar prin credința în cuvintele lui Isus. Iar, vehiculul pentru acest adevăr revelat, care este lumină, este cartea sfântă. Aș îndrăzni să cred, cu voia dumneavoastră, că toate religiile care posedă cărți sfinte sunt de acord că lumina adevărului se răspândește prin intermediul acestora.
În acest context, secolul XVIII adaugă o nouă carte revelatoare, de data aceasta este vorba de lumina științei. Ne gândim, desigur, la Encyclopédie ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers (Enciclopedia sau dicționarul sistematic al științelor, artelor și meseriilor), lucrare apărută în Franța între 1751 și 1772, având ca editori principali pe filosoful Denis Diderot și pe matematicianul Jean le Rond D’Alembert. Aceasta a fost cartea revelației științei raționale care triumfase deja prin Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica[5] (1687) a lui Isaac Newton. Lumea era pregătită pentru un nou zeu, rațiunea (omenească, cum altfel?). Nu e singura revelație care transcende religia, dar impactul său a fost și este considerabil, deși acum începe să slăbească din ce în ce mai mult. Unui om care s-a format încă într-un mediu dominat de revelația științei pozitive cu corolarul său, socialismul științific (sic!), ii e uneori greu de înțeles de ce revelația iluministă pălește, deși, uneori, lumina ne vine tot de la răsărit.
Cum se face că ne bântuie acum diverse revelații pseudoștiințifice precum noua medicină germană, sisteme alternative de învățământ cu rădăcini în… teosofie, dacitatea romanilor, toxicitatea vaccinurilor etc.? Conform credinței adepților, diverse tipuri de conspirații mondiale se străduiesc să împiedice aceste adevăruri, care, de ce nu ne mirăm, au și ele cărțile aferente. Acestea forme de ieșire din matricea științei pozitive nu sunt fenomene noi. Anticii ajunseseră ei înșiși la o gândire comparabilă în rigurozitate. Apoi totul s-a pierdut în drumul triumfal către Evul mediu.
Merită, însă, remarcat, gândirea rațională necesită curaj și răbdare. Curaj, pentru a accepta ceea ce e posibil, dar aproape inacceptabil emoțional, precum boala și moartea. Răbdare, pentru a atinge niște obiective atât de îndepărtate că par iluzorii. Nu e de mirare că mulți bolnavi de tuberculoză nu sunt capabili să ducă tratamentul la bun sfârșit. Nu e de mirare că sunt bolnavi care preferă unei cure cu citostatice cu speranțe destul de bune tratamente cu ceaiuri sau mai știu eu ce vindecare spirituală care le promite rezultate imediate și garantate.
Ne lipsește curajul, ne lipsește răbdarea, ne bântuie lenea, frica și egocentrismul. Adam Smith, iluminist și el, vorbea de o „mână invizibilă” care reglează piața formată din actori mânați de egoism[6]. Era, însă, o piață iluministă, în care curajul, răbdarea și interesul pentru ceea ce se afla în afara fantasmelor personale încă existau. Cu cât lumea s-a schimbat, „mâna invizibilă” nu a mai funcționat. Egoismul și necinstea și-au dat mâna în multe dintre dezastrele economice moderne, dar parcă nu au avut niciodată rezultate mai hâde decât în criza mondială din 1929-1933. Rezultatul? Progresiștii au recurs la un model economic nou, bazat pe intervenția statului pentru a echilibra piața. Și de atunci, vorba lui Richard Nixon, toți suntem keynesieni. Nu mai demult decât în 2008 guvernele jurau pe vorbele lui John Maynard Keynes și aruncau vesele cu bani pe care nici nu se mai oboseau să îi tipărească, că doar erau imaginari. Noroc că oamenii stau bine cu imaginația și au început imediat să îi cheltuie pe produse imaginare, dar și reale.
Statele, prin politicienii care le conduc, pot oferi bani imaginari pentru redresarea economică până când o nouă criză le solicită atenția. E, însă, mult mai greu să ofere bani pentru sprijinirea științei care nu produce arme sofisticate. Băncile care au fost salvate de la faliment nu a trebuit să se califice pentru granturi oricum insuficiente. A fost de ajuns că existau și aveau nevoie. Vorba românilor, pentru unii mumă, pentru alții ciumă. Preocupați de a obține puncte pentru granturi, intelectualii tresar rareori la nebuloasa care se creează împrejurul lor. Își zic, poate, că progresul nu e o linie dreaptă, ci o spirală cu suișuri și coborâșuri, că după Evul mediu a venit Renașterea, după ploaie vine soare, după noapte, zi și după întuneric, lumină. S-ar putea să aibă și struțul dreptatea lui.
Totuși, pentru liniștea sufletului nostru, poate că ar trebui să luăm taurul de coarne și să procedăm ca Hari Seldon din Fundația lui Isaac Asimov – să scurtăm noul Ev Mediu. Trăim o epocă în care cartea în formă clasică tinde să dispară. Imaginația e concurată tot mai mult de concretețea vizualului. Platon, deși a scris foarte mult, atrăgea atenția efectului nociv al cărții asupra memoriei și asupra comunicării, care rămâne unidirecțională. În fond, lumina cărții (sau streamingului) este înșelătoare, revelația poate fi una mincinoasă. În schimb, lumina rațiunii alungă întunericul obscurantismului.
[1] Anghelichi Varella, To fos ton vivlion, citită la https://www.greekibby.gr/products5.php?wh=1&lang=1&the1id=28&the2id=30&the3id=101&theid=101&open1=28&open2=30&open3=101 pe 31 iulie 2024.
[2] Și baubaul numit Illuminati tot pe atunci a apărut.
[3] „Cărțile”
[4] Sursa: https://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=35, consultată la 31 iulie 2024.
[5] Principiile matematice ale filosofiei naturii
[6] Acest tip de liberalism neintervenționist și-a arătat limitele monstruoase peste tot în lumea unde oamenii au murit de foame și epidemii, deși nici un alt eveniment de forță majoră, un război, de exemplu, nu a împiedicat acțiunea statului.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Lumina cărții” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
_by_Michael_Whelan.png){kind=link}