Latina salvată
Quo vadis homo sapiens? e o întrebare care îndeamnă la cugetare adâncă și care e menită să trezească fiori și să suscite polemici. A face previziuni cu privire la viitorul omenirii este, pe de o parte, tentant, pe de altă parte extrem de riscant.
Într-un cerc de prieteni, la un pahar de vin, putem să discutăm câte în lună și în stele. Putem să deplângem starea deplorabilă a societății contemporane și decăderea evidentă spre care se îndreaptă ineluctabil. Putem, a contrario, să ne imaginăm o societate care face progres după progres îndreptându-se către „sfârșitul copilăriei” în unirea finală cu o inteligența supremă, așa cum și-l imagina Arthur C. Clarke. Tentația există, căci viitorul nu lasă pe nimeni indiferent, oricât ar clama vreun filosof abstragerea conștientă din contingent ca metodă de a trăi o viață fericită. Și oricât ar mesteca la nesfârșit vulgul formula horațiană a trăirii clipei ce ni s-a dat. Dar chiar și alesul muzelor din Venusia nu refuză viitorul, căci Leuconoe trebuie să culeagă ziua, iar în viitor trebuie să creadă cât mai puțin (quam minimum credula postero), totuși nu deloc.
Există o serie de specialiști care se ocupă cu prezicerea viitorului. Și nu mă refer în primul rând la cititori în stele, în măruntaiele păsărilor sau în zațul de cafea. De asemenea, nu am în vedere pe cei care pot prezice rezultatele unor acțiuni conform unor modele bine documentate, ca, de exemplu, un țăran care, după anumite semne, poate spune dacă se vor face sau nu bucate.
În macroeconomie există cercetători, dar și simpli practicanți care pot anticipa evoluțiile pe timp mai scurt sau mai lung. Așa s-a întâmplat, exempli gratia, în cazul crizei globale din 2008. Unii nu au făcut decât să dea avertismente, iar cei din urmă au făcut mulți bani. Dar și aceștia sunt un fel de agricultori.
În diferite culturi au fost dezvoltate povestiri despre sfârșitul lumii. Noi, creștinii, așteptăm a doua venire pe pământ a domnului nostru Isus Hristos. Stoicii vorbeau despre pieirea prin foc (ekpyrosis) și începutul din nou al lumii. Chiar și unele dintre teoriile care sprijină Marea Explozie Inițială (Big Bang) statuează că stării de expansiune îi urmează una de contracție a universului, urmată, în final de o nouă explozie.
Fascinante sunt teoriile astrofizicii, dar problema destinului omului se limitează la un orizont temporal cu totul și cu totul insignifiant. Dacă universul ar avea circa 13,8 miliarde de ani[1], dacă planeta noastră se consideră că are circa 4,54 miliarde de ani, omul s-a separat de suratele sale primate cel mai devreme acum 4 milioane de ani, iar tinerelul homo sapiens a apărut în Africa undeva acum 300 de mii de ani. Pe măsură ce populația de sapiens a crescut, progresele culturale au devenit de-a dreptul uimitoare. Așa se face că, de la primele texte scrise în Sumer acum 5000 de ani, timpul pare a se comprima în evoluția umanității. Cu cât ne apropiem de zilele noastre, schimbările tehnologice se succedă cu o repeziciune ce pare de nestăvilit.
Îmi amintesc cu duioșie cum, în copilărie, citeam cărți în care apăreau videotelefoane care erau plasate în sufragerie precum aparatele noastre cu fir. Acum miliarde de oameni au un astfel de dispozitiv, dar mobil. Desigur, o jucărie utilă. Acum ultima modă este Inteligența Artificială bazată pe rețele neuronale care imită felul în care funcționează creierul uman. Tinerii mai ales, dar nu numai, o folosesc tot mai mult. Dincolo de limitări, o mulțime de lucruri care durau foarte mult înainte, cum ar fi fost un eseu, sunt făcute acum aproape instantaneu. În loc să scriu câteva ore la acest articol, inteligența artificială ar fi terminat în câteva zeci de secunde, poate chiar mai puțin. Dar unde mai e plăcerea de a scrie, de a încerca să obții ceva de unul singur? E ca și cum ai zice că poți lua un produs de la patiseria din colț și te satură. Dar o plăcintă de casă făcută după toate regulile artei, deși te satură și ea, aduce după sine o satisfacția inefabilă pe care o striga naufragiatul magistral interpretat de Tom Hanks: I have made fire!
Viteza aceasta a progresului tehnologic care ne cuprinde dintr-o dată ca revărsarea unui pârâu de munte ne dezorientează. Parcă simțim cum valurile ne trag sub apă, cum dintr-o dată nu putem respira. Ne zbatem disperați, afundându-ne tot mai mult. Ce mai putem face, dacă mintea nu a devenit cu totul încețoșată, este să ne rugăm Domnului să se îndure de noi. Această dezorientare, provenită din incapacitatea de a face predicții chiar și pe termen scurt privind viitorul omenirii este ce ne separă de strămoșii noștri și chiar de noi înșine din urmă cu 20-30 de ani. O ruptură istorică, o singularitate, dacă ne este îngăduit să o numim așa, se produce chiar în acest moment.
Lumea așa cum știam că este probabil nu va mai fi. Suntem transportați cu voia și fără voia noastră într-o altă dimensiune a umanului despre care avem prea puține indicii. În tot acest timp predicțiile se tot înmulțesc. Bazele sunt istorice, psihologice, sociologice, antropologice, statistice. Numai că nu poți descrie fenomene prin ecuații decât dacă materialul de pornire este măsurabil. Dacă omul, așa cum este el acum, este destul de bine cunoscut, inteligența artificială este puțin cunoscută altora decât puținilor inițiați.
Stringența cu care schimbările se prăbușesc peste noi ne amintesc că bietul om este sub vremi. Se activează instincte atavice, fiecare se zbate pentru propria salvare. Imperiile își arogă iar drepturile. Statele mici nu știu încotro să-și caute apărarea. Popoare altădată generoase devin xenofobe și izolaționiste. Unii indivizii se abandonează plăcerilor nevinovate sau vinovate, alții se scufundă în promisiunile unor mesia de ocazie. Nu știm cum va fi viitorul, dar, în mod cert, istoria a mai asistat la astfel de comportamente. Poate cea mai cunoscută e perioada finală a Imperiului Roman de Apus. O epocă de progrese tehnologice, de bogăție relativă, dar de disperare mocnită. Nu întâmplător a ales-o unul dintre cei mai vizionari privitori către viitor, scriitorul american Isaac Asimov, pentru a-și proiecta în forma devenirii sale începutul seriei de romane cunoscut ca Fundația.
Fundația este, în romanele sale, ceea ce îi spune și numele. O organizație care are ca scop ieșirea din criză. De fapt, sunt două astfel de organizații: una, aflată la capătul Galaxiei, are scopul de a păstra cunoștințele omenirii în pericol să se piardă în timpul prăbușirii Imperiului Galactic. Cealaltă, rezidând în capitala imperială Trantor, este formată din psihoistorici cu puteri paranormale care pot interpreta și prezice evenimentele istorice. Mai mult, ei pot modifica prin intervenția lor cursul istoriei.
Nu știu dacă Asimov a avut în vedere vreun fenomen care să prefigureze în Evul Mediu a doua fundație. În schimb, prezervarea culturii antice a fost un obiectiv pe care l-a inițiat în secolul al VI-lea d.Hr. omul de stat și savantul Cassiodorus. Imperiul Roman de Apus se stinsese deja de zeci de ani, Italia se afla în mâna ostrogoților, care, e drept, încercau să păstreze vechile instituții. Dar distrugerile prilejuite de invaziile popoarelor din afara imperiului prilejuiseră deja decăderea culturală. Răspunsul lui Cassiodorus a fost să întemeize mănăstirea Vivarium din Calabria, unde călugării să transcrie cărțile antice și să traducă în latină texte grecești importante. Romanii culți fuseseră bilingvi timp de secole, dar, în această perioadă, cunoașterea limbii grecești se pierde treptat. Moștenirea lui Cassiodorus, prin mănăstirile medievale, a salvat multe din comorile spirituale ale Antichității.
La sfârșitul veacului trecut, în Italia, a apărut Academia Vivarium Novum care își propune valorizarea moștenirii culturale greco-latine, antice, dar și medievale și renascentiste. Cursurile sunt ținute în latină și greacă veche. Studenții, proveniți din lumea întreagă, se înțeleg între ei mai ales în latină. Chiar și câțiva români au beneficiat de instruirea de înaltă clasă din această instituție.
Vremurile grele au strâns rândurile umaniștilor. Numele academiei este ales simbolic. În mijlocul decăderii culturii clasice, Luigi Miraglia și colaboratorii săi au revenit la modelul lui Cassiodorus.
Nu știm, deci, cum va fi viitorul omenirii. E posibil ca în confruntarea cu inteligența artificială, oamenii să accepte să devină parțial mașini, cyborgi adică. Nimic nu împiedică împlinirea celor mai negre viziuni în care computerele încearcă să transforme oamenii în sclavi sau să-i elimine ca în seriile de filme Terminator și Matrix. Ceea ce știm este că situații de criză s-au mai produs și că, demult, la limita Antichității și Evului Mediu, Cassiodorus a venit cu o soluție.
Scriam mai sus că e extrem de riscant să faci predicții asupra viitorului lui homo sapiens. E limpede acum că astfel de predicții sunt zbatere în gol și pot avea consecințe nefaste fie datorită paraliziei voinței generate de panică, fie prin propunerea unor căi de a acționa care se vor dovedi profund greșite. Singura atitudine de dorit este acum să salvăm ce se poate salva pentru vremuri mai liniștite când predicțiile vor fi din nou posibile.
Și dintre lucrurile care merită păstrate trebuie să punem între primele cunoașterea limbilor clasice, care timp de mai mult de două mii de ani au fost vehicule pentru conținuturi culturale de prim rang. De aceea, filologii clasici nu încetează niciodată lupta cu o societate care se deculturalizează pe zi ce trece. Moștenirea lui Cassiodorus nu poate fi uitată și datoria autoasumată către umanitate se cere împlinită. Cât timp nu uităm asta, latina va fi slavată.
[1] cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Big_Bang
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Latina salvată” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
