Itaca mea
După războiul troian, aheii au plecat spre ținuturile lor de baștină. Trecuseră zece ani în care fuseseră departe de casele lor, departe de soții, de copii, de părinți, asediind o cetate care părea că e de necucerit. Pe malul Helespontului, la râul Scamandru au șezut, au plâns, dar au și luptat și învins. Apoi fiecare a luat calea pe care a crezut-o de cuviință. Zeii, totuși, nu le-au îngăduit tuturor un drum de întoarcere fără nevoințe. Mulți dintre ei au pierit în timpul călătoriei. Alții au suferit mult înainte de a căpăta învoirea ființelor celeste de a-și revedea meleagurile natale.
E un chiar un lucru curios că acești urmași ai indo-europenilor migratori deveniseră atât de legați de ceea ce numim acasă. Și, chiar în timpul în care Homer[1] își compunea opera, urmașii eroilor de la Ilion se pregăteau „să roiască” în toată Marea Mediterană și chiar mai departe. Grecii erau deja prezenți în Asia, cum ne arată documentele hitite. Unul dintre orașele asiatice este acel strălucitor Milet (Millawanda) de unde se zice că a pornit filosofia să cucerească Grecia și de unde au plecat coloniștii care au întemeiat Istria și Tomis pe malurile Pontului Stâng. Dar aceasta e altă poveste.
Două dintre poemele ciclului troian povesteau greutățile întâmpinate de danai pe drumul către casă. E vorba de Nostoi (Întoarcerile), opera unui autor necunoscut, și de Odysseia (Odiseea) lui Homer. Prima dintre opere este cunoscută doar prin intermediul altor autori antici care o citează sau se referă la ea. A doua este una dintre capodoperele literaturii universale recitată, ascultată, citită, răscitită și iubită de generații și generații de oameni. Este, fără îndoială, o operă excepțională cel puțin din două motive: calitatea compoziției, dar, mai ales, valoarea universal umană a tematicii abordate.
Desigur, trăim o nouă epocă a migrațiilor, când dictonul latin ubi bene, ibi patria („unde-i bine, acolo e patria”) devine tot mai actual. Totuși, mulți dintre noi simțim încă dorul de țară și în timpul unui scurt sejur în străinătate. Ce să mai vorbim de cei care au plecat la muncă pentru perioade mai lungi de timp, uneori pentru totdeauna! Aceasta este nostalgia, un termen din latina savantă construit pe baza unor elemente de compunere grecești nostos (νόστος – „întoarcere”) și algos (ἄλγος – „durere”). Așadar, „suferința întoarcerii”, un cuvânt care traducea un termen medical apărut în Elveția, în secolul al XVIII-lea[2]: Heimweh, de la Heim (casă) și Weh („suferință psihică”). În română, i se zice „dor de casă”. Singurul tratament[3] adecvat pentru această tulburare era, conform lui Johannes Hofer, întoarcerea acasă. Există și un antonim în germană, Fernweh, de la fern („departe”) și Weh, deci, „suferința după locuri noi.” În română, i-am spune „dor de ducă”. Și, dacă am vrea să ne jucăm cu vocabulele grecești, i-am spune telealgie[4].
Odiseea, prin măiestria lui Homer, adresează amândouă sentimentele. Ulise este sfâșiat de dorința de a se întoarce acasă, în pietroasa insulă Itaca, la soția sa Penelopa și la fiul său Telemah, la bătrânul său tată Laerte și la mama sa Anticleia. Totodată este fascinat de locurile noi pe unde îl poartă destinul. Să nu uităm că se leagă de catarg pentru a putea asculta cântecul sirenelor, iar, pe tărâmul morților, nu se limitează să afle de la Tiresias ce îi rezervă viitorul, ci este curios să discute cu o mulțime de suflete care se îngrămădesc în jurul lui și al gropii din care se pot înfrupta cu sânge.
Sunt sentimente care ne bântuie și în care ne regăsim alternativ ca omul grec care este Odiseu. Poate că nu visăm la un amor de lonh precum prințul de Blaye Jaufré Rudel. Dar sigur gândul ni se călătorește către ținuturi de basm unde e „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Și ai putea chiar să le ai pe toate dar încă îți mai trebuie ceva care se află departe, cum constata Cicero despre Crassus în Despre supremul bine și supremul rău. Macedonski, în Noaptea de decembrie, redă aceeași tânjire:
Și el e emirul, și toate le are...
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Mecca se duce cu gândul mereu,
Și-n fața dorinței — ce este — dispare
Iar el e emirul, și toate le are.
Acest foc la inimioară nu trebuie, însă, confundat cu tristețea care nu îl părăsește pe cel care fuge de locul unde a început suferința. De aceasta s-au ocupat moraliștii și mai ales stoicii. Zice Horațiu în Epistula XI: caelum, non animum mutant, qui trans mare currunt. Mihai Eminescu traduce:
„Cerul deasupra schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.” Seneca în Scrisori către Luciliu, XXVIII dezvoltă:
„Crezi că numai ție ți se întâmplă așa? De ce te miri ca de un lucru ciudat că n-ai reușit să alungi tristețea și greutatea de pe suflet prin lunga ta călătorie și prin varietatea priveliștilor? Sufletul trebuie să ți-l schimbi, nu clima. <Animum debes mutare, non caelum.> Chiar dacă ai străbate marea, chiar dacă, cum spune Vergiliu al nostru, «pământuri și orașe s-ar mistui în zare», patimile te vor însoți, oriunde ai ajunge.[…]”[5]
Așadar, la filosoful din Corduba este vorba mai mult de un gen de turism la care nu s-a renunțat nici azi: turismul psihoterapeutic. În schimb, telealgia nu e dorința de a călători pentru a uita, ci dorința de a călători pentru a descoperi, adeseori pentru a te descoperi. Căci, călătoria dusă la capăt este inițiere și fiecare turist are câte o revelație mai mare sau mai mică la capătul sejurului, în fine, după buget.
Revenind la nostalgie, are românul o vorbă care îl definește pe cel care se simte legat de patrie: „Fie pâinea cât de rea,/ Tot mai bine-n țara mea!” Surprinzător, nu e un proverb din popor, ci e izvodit de un magistrat care a cochetat cu poezia, George Crețeanu, trăitor în veacul de aur al patriotismului românesc, secolul al XIX-lea. Acum, dacă pâinea nu era așa de bună putea oricând să mănânce cozonac după cum se pretinde că ar fi recomandat unor oameni sărmani Maria Antoaneta. Știm că probabil nu e adevărat, dar mai știm și ce povestea Jean Jacques Rousseau în Confesiuni, că, în calitatea de gentilom, nu putea fi văzut cumpărând pâine și cum ducea lipsă de servitori, își cumpăra cozonac (de fapt brioșe) ca să poată bea vinul pe care îl ascunsese în dulap de gazda sa. Urma în felul acesta sfatul unei prințese nenumite pentru țăranii înfometați. Iertată fie-mi digresiunea, poemul lui Crețeanu se numește Cântecul străinătății și este și astăzi un șlagăr. În completare, nici varianta: „Fie pâinea cât de rea,/ Chiar aici în țara ta,/ Tot ți-o fură cineva.” nu e folclor, ci îi aparține lui Dan Helciug și poate fi auzită în marele succes „Trăiască berea!”.
Ne place, așadar, Odiseea pentru că ne regăsim în Ulise. Când eram mic era una dintre cărțile mele preferate – desigur, o repovestire pe care mi-o citea bunica Eliza: Peripețiile lui Ulise de Iulia Murnu. Îmi plăceau rătăcirile prin meleaguri de basm, dar îmi părea rău de Ulise, de Penelopa și de Telemah, trăiam cu bucurie victoria împotriva pețitorilor. Unde mai pui că era și o carte minunat ilustrată de Romeo Voinescu. Aveam să regăsesc mai târziu o mare la fel de frumoasă și de înspăimântătoare în picturile lui Aivazovsky[6]. Suntem oameni și tânjim după o utopică regăsire cu noi înșine într-un loc căruia putem să îi spunem Itaca sau Bactria[7], n-are importanță. De fapt, nu e numai un loc, ci și un timp[8]. Rătăcitorul lui Homer se întoarce acasă și este recunoscut. Mistul este același și totul altul. Apoi face curățenie. Chiar și așa lucrurile nu mai sunt întru totul ca odinioară. Cu câți dintre noi are răbdare timpul, vorba lui Marin Preda, să refacem acel locus amoenus în care pentru o clipă am avut impresia că trăim plenar?
Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la acel triunghi magic dintre Pantelimon, Socului și Vatra Luminoasă cu tramvaiul 14 și troleul 90, cu trandafirii roz din scuare, cu teii umbroși și cu uzina Electroaparataj, cu băieții care băteau mingea în spatele blocului sau în curtea școlii 51, cu stadionul „23 August”, cu cerul parcă mereu albastru, cu cazematele de zăpadă și cu librăria de la începutul Șoselei Iancului, unde petreceam timp îndelungat cu fratele meu încercând să alegem între cele câteva cărți de vânzare, apoi mai încolo cinematograful Aurora unde am văzut Comisarul Piedone și Johnny Limonadă, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie.
Totuși eu nu am părăsit niciodată Itaca mea, ci ea m-a părăsit pe mine și tare mi-e teamă că nu sunt vreun Ulise, ci un Laerte neputincios care trăiește retras din fața unei lumi care nu-i mai este la îndemână. Nici măcar nu-l mai aștept pe Odiseu.
[1] Presupunem că a existat
[2] cf. Johannes Hofer (1688) Dissertatio medica de nostalgia, oder Heimwehe, Basel: Johann Jakob Harder, →DOI: “Neque vero denomine deliberanti convenientuis occurrit, remque explicandam præcisius designans, quam Nostalgias vocabulum, origine græcum, & quidem duabus ex vocibus compositum, quorum alterum Νόστος Reditum in Patriam, alterum Ἄλγος dolorem aut tristitiam significat: […]”
[3] cf. https://www.the-scientist.com/death-by-nostalgia-1688-69596 și https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/nostalgia-boala-emotie-experienta-629285.html (accesate pe 3.07.2024)
[4] cf. https://cronicaglobal.elespanol.com/letraglobal/letras/20190219/pindaro-holderlin/377462333_0.html (accesat pe 3.07.2024)
[5] Traducerea îi aparține lui Gheorghe Guțu.
[6] Într-un almanah al cărui nume l-am uitat și pe care mi l-a cumpărat bunica Florica, deși era cam scump și părinții au cam strâmbat din nas.
[7] Prietenul meu Nick era fascinat de o poezie pe care nu o mai regăsesc acum. Se numea, cred, Reîntoarce-mă în Bactria.
[8] Vide referința la Kant din articolul lui Alexandru Ofrim citat în nota 3.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Itaca mea” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
