Homo deludens
Diogene din Sinope mergea odinioară cu o lampă aprinsă în plină zi și spunea: ἄνθρωπον ζητῶ, „caut un om”. Diogenes Laertios, din care am citat, oferă mai multe exemple în care filosoful cinic pare că nu acordă calificativul de „om” decât cu mare greutate. Acum, ar fi fost interesant dacă, privindu-se într-o oglindă, s-ar fi declarat mulțumit și ar fi încheiat căutarea. Din păcate, Tilu Buhoglindă s-a născut mult prea târziu ca să-l ajute cu această problemă.
De-a lungul timpului, omul și umanitatea lui au constituit unul dintre principalele subiecte asupra cărora s-au aplecat gânditorii. Desigur că definiția atribuită lui Platon „un animal biped și fără pene” ar putea fi valabilă și pentru un cocoș jumulit – în antichitate, căci azi nu se poate permite o astfel de cruzime față de animale nici dacă ești Diogene și un mare rege ar vrea să fie ca tine. Trebuie să adaugi „care are unghii late” ca totul să fie clar și să rezulte o diferență specifică irefutabilă. Dar, lăsând gluma deoparte, e destul de greu să separi omul de celelalte animale, pentru că sunt prea puține lucruri care să ne deosebească în afară, poate, de limbajul articulat. Cel puțin, eu cred că majoritatea suntem de acord că genul proxim este „animal”, în sensul antic, cel de „ființă”, sau în cel restrâns de biologia modernă. Pentru că, desigur, „e greu să fii zeu”, vorba fraților Strugațki.
Făcând un salt în altă direcție, o expresie românească este „a face (pe cineva) om”. E curioasă ambivalența semantică – „a educa”, dar și „a-i oferi o situație socială bună”. Semn că, în mintea românului, nu ești om desăvârșit dacă nu ai un oarecare confort material. Conaționalii noștri ar putea vorbi așadar de „homo oeconomicus sau omul vânător de dolari”[1], găsind principala caracteristică a omului în acumularea de bogăție. Educația are ca scop să „ajungi om” sau, mai pe scurt, „să te ajungi”.
E, aș zice, nevoie să revenim asupra educației care, acum, în campanie electorală, este promisă laolaltă cu locurile de muncă bine plătite – era mult mai bine să se fi dat niște verzișori în loc de promisiuni, dar treacă de la noi electorii. Fără îndoială, ați remarcat legătura dintre educație și plata bună. Mă alătur, prin urmare, încă o dată gloatei care își dă cu părerea despre această instituție socială. Nu știu dacă fac bine sau, ceea ce e și mai întristător, cât de bine fac asta. Cert e că am ceva experiență în domeniu, experiență marcată de clipe fericite în postura de elev și de clipe mai ales nefericite în postura de profesor.
Când am început să scriu pentru Anthropos am făcut-o cu bucuria că mi s-a dat un teren ca să mă joc cum știu eu mai bine, adică hălăduind pe plaiurile culturii. Dacă vreți, Culturii. Dar ce este cultura altceva decât tot ce pleacă din pământul însămânțat? Desigur, multe depind de calitatea locului unde a căzut sămânța. Nimic nu e, la o adică, de înlăturat din această minunată grădină în care își petrece Candide rămășița de viață după întoarcerea din peregrinări. Căci trăim în cea mai bună dintre lumile posibile imaginate de Leibniz.
Am impresia despre mine că am puține idei și acelea fixe și că mă repet adeseori, că, s-o spunem pe-a dreaptă, felul în care văd eu lumea se sprijină pe câteva vorbe memorabile, pe dicționare și pe rebusuri. Noroc că s-a inventat Wikipedia și alte atâtea jocuri și jucării de crapă mâțele jucându-se cu dânsele. Să zicem că, mânat de necesitatea de a afla ceva pentru o lecție pe care o pregătesc, aș putea ataca în viteză cea mai bună și cea mai la îndemână enciclopedie de când Dumnezeu a inventat Internetul. Cauți, exempli gratia, între ce ani a trăit Democrit din Abdera. Observi un bust al lui Democrit din Villa dei Papyri. Citești despre aceasta. Apoi despre John Paul Getty și nici nu știi când ai petrecut o noapte întreagă în acest lanț al slăbiciunilor culturale. Aceasta e doar o mostră din plăcerea pe care o poate oferi cultura. Sunt o sumedenie, printre care, cum altfel, să citești revista Anthropos.
Nu știu când și cum abandonăm această aventură care este cunoașterea și începem să ne întrebăm la ce ne servește cutare și cutare lucru. Care e valoarea lui în bani, ar spune pragmatiștii americani. Poate când aflăm că „timpul înseamnă bani” și astfel de pierdere de vreme nu e admisă în lumea lui „a se face om”. Pentru cei care laudă trecutul, să se știe că niciodată nu a fost altfel. Averea, capacitatea de a duce o viață îndestulată și de a întreține eventualele progenituri a fost mereu un lucru dezirabil, chiar dacă adesea contestat de diverși gânditori care au încercat să reducă viața la esență. Faptul că acum nu ne mai dorim copii e doar un accident. În adâncul nostru, instinctul speciei nu doarme.
În noi există o tensiune, care s-a dovedit ireductibilă, între individ și societate. Epicur și Zenon nu au făcut decât să apese pe câte un taler al balanței, lăsându-și amprenta asupra disputei. Căci toți suntem acum stoici sau hedoniști, cam cum, de altfel, suntem toți keynesieni.
Să începem cu hedoniștii. Cum ar fi să îi spunem iubitei „honey”, precum americanii? Noi îi spune „dulceață”, semn că iubirea trece prin stomac, că, adică, iubita este cea care știe să facă dulceață și o numim așa cu o metaforă care ne face să salivăm. În paranteză fie spus, salivăm și pentru că digestia glucidelor începe în gură astfel încât creierul simte imediat că primește ceva bun care îl hrănește și îi potențează dorința de a lucra, deschizându-se spre univers. Unde mai pui că declanșează și un val de serotonină. Știind prea bine, ca diabetic, câtă bucurie[2] aduce dulcele, tind să cred că Epicur a fost stimulat și el de delicatesa albinelor hyblee de a ajuns să pună pe primul plan al existenței plăcerea, întemeind astfel unul dintre curentele filosofice cele mai rezistente. Oare astăzi, trecut prin diverse interpretări, nu este curentul dominant în societatea occidentală? Cel care pune împlinirea eului pe primul plan. Aici se pot încadra elevii vânători de note, profesorii prea dornici de recunoaștere vană și alții eiusdem farinae.
În timp ce stoicii, care pun virtutea pe prim plan, nu au avut decât maxime plictisitoare de genul „Ce poți face tu pentru America?”[3]. Virtuțile, știe și un copil de școală, nu se poate exercita în deplinătatea sensului lor decât în prezența celuilalt. Ce rost are să fii înțelept, curajos, moderat sau, mai ales, drept, dacă nu ai la cine să te raportezi? Și totuși există mulți fani ai stocismului. Sunt cei care găsesc în asta impulsul de a continua să facă eforturi care aparent nu duc nicăieri. Aici s-ar încadra profesorii din vocație, elevii care învață din datorie etc.
Această tensiune se reflectă în felul în care ne imaginăm școala. Când prevalează individualitatea, atunci ea este „centrată pe elev”, iar atunci când prevalează societatea, ea e plină de „abnegație și patriotism”. Cred că vă sună cunoscut, nu-i așa? Dar e o iluzie că școala poate fi „centrată pe profesor”, căci un scaun nu poate fi centrat pe tâmplar. Mai curând, să acceptăm că școala, mai ales când vorbim de învățământ de masă, este „centrată pe societate”. Iar din faptul evident că un invidid nu poate exista în afara comunității decât, poate, pe planeta Solaria, rezultă că școala servește scopurilor acesteia ca și celelalte insituții ale sale. Am mai spus-o și o repet, pentru individ, educația este o formă de violență destinată să îl formeze ca membru valoros al comunității. Libertatea de a fi pentru sine vine de-abia în aceste cadre strâmte, foarte stânjenitoare uneori pentru unii dintre noi. Chiar și prezența mâinii invizibile a lui Adam Smith nu ar putea să regleze toate conflictele dintre dorințele mulțimii de indivizi trăitori pe planeta noastră.
Diogene din Sinope căuta un om. Socrate se căuta pe sine. Eu, ca profesor, caut omenescul din alții într-un ludus, care în latină înseamnă și „școală” și „joc”[4]. E un joc cu reguli complicate și care se schimbă la nesfârșit, un joc cu mărgelele de sticlă în care de cele mai multe ori sufletul educatorului se pierde ca Joseph Knecht[5] într-un lac de munte. Și, uneori, doar uneori, victoria este de neprețuit[6].
[1] „Finally, Mill has only examined the homo oeconomicus, or dollar-hunting animal […]” (Charles Stanton Devas, The Groundwork of Economics, Longmans, Green, & Co., London, 1883, pp. 26-27)
[2] Nu întâmplător o fabrică celebră de bomboane se numește Bucuria.
[3] „And so my fellow Americans, ask not what your country can do for you, ask what you can do for your country. My fellow citizens of the world, ask not what America will do for you, but what together we can do for the freedom of man.” (Inaugural address of John F. Kennedy)
[4] A observat-o cu sagacitate Johan Huizinga.
[5] Pasionații de limbi străine au sesizat, desigur, că Joseph Knecht este magister ludi, dar numele lui înseamnă „servitor” (minister, în latină) și că aceasta pare a fi și dorința sa, de a servi. Și, de asemenea, legătura dintre magis („mai mult”) și minus („mai puțin”).
[6] Pentru toate celelalte există Mastercard.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Homo deludens” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
