Gândurile unui clasicist singuratic
Singurătatea e o opțiune. În mijlocul oamenilor se va găsi mereu cineva care să creadă că îți face un bine dacă nu te lasă cufundat în tine însuți. Dacă ești mai slab de înger și nu îi răspunzi cum se cuvine, adică prin tăcere sau aspru și monosilabic, te-a prins în plasă și nu te mai lasă până nu te cumințești. Nenumărate pericole îl pândesc pe cel care nu se abstrage din lume către o viață de eremit. De aceea atâția sfinți părinți sau înțelepți orientali s-au ascuns prin bungetul cel de codru sau prin goliciunea deșerturilor. Inoportunii nu se prea încumetă să te urmeze și acolo. Deși, nici măcar așa nu ești chiar ferit. Uneori te trezești cu Ștefan cel Mare la ușă și trebuie să îi dai sfaturi ca un sihastru de treabă ce te găsești.
Solitudinea în sine este foarte plăcută pentru unii dintre noi, une douce habitude vorba lui Georges Moustaki. Ni se mai zice și ursuzi sau mizantropi, mai ales pentru că întoarcem spatele unei lumi care, după Leibniz, este cea mai bună dintre lumile posibile. Desigur, nu și pentru noi. Apoi, nimeni nu se așteaptă ca lumea să se îmbunătățească. Nici măcar cei cărora le place să se bălăcească în noroiul ei ca niște… Ei, bine, știi dumneata, cinstite cititor, cine iubește bălăceala în noroi.
Omul de lume, omul civilizat, nu înțelege cum nu te interesează o sporovăială mică, un pic de bârfă, un dat cu părerea despre o cunoștință comună, despre fotbal, ba chiar și despre politică. Oameni cu morgă îți vor imputa că nu e în regulă să faci pe niznaiul și să nici nu îți pese de cum e orânduită pârdalnica de lume. Ba chiar, zic, precum Cicero că e cam de datoria noastră să te implici.
Și atunci, ca Al Bundy rostind apăsat „No ma’am!”, trebuie să spui clar tare și cu voce egală: „Lăsați-mă în pace!”. Contrariați, jigniți, cu fețele în care a năvălit sângele sfintei indignări, se vor da de-o parte ca un cățel care a primit – horribile visu – un picior în burtică. Oamenii de bine au pierdut prima rundă. Și atunci va veni sigur un om de și mai bine, de preferință de sex feminin. Știi, colea, specialistele salvării. Toată lumea a văzut filmul „Gară pentru doi”. Dacă nu, e cazul să o faceți.
Rareori te poți trezi singur în mijlocul oamenilor precum Catilina în ședința senatului din 8 noiembrie 63 î.Hr. Trebuie să ai un talent deosebit ca să îi poți îndepărta pe toți de tine ca prin farmec. Dar riști ca un orator de talia lui Cicero să te pună la colț fără milă:
„Ai venit puțin mai înainte în senat. Cine din această atât de mare mulțime, dintre atâți prieteni și intimi ai tăi, te-a salutat ? Dacă acest lucru nu i s-a întîmplat nimănui, de când își amintesc oamenii, aștepți insulta cuvintelor, când ești copleșit de judecata mult mai gravă a tăcerii? Ce să mai spun de faptul că, la sosirea ta, aceste bănci s-au golit? Că toți foștii consuli, pe care foarte adesea i-ai destinat morții, de îndată ce te-ai așezat lângă ei, au lăsat goală partea aceasta de bănci? În sfârșit, cu ce inimă socotești tu că trebuie să suporți aceasta?”[1]
Părăsit de toți, Catilina șade în sala senatului și îndrăznește chiar să îi răspundă acuzatorului. Cesare Maccari a zugrăvit scena cu deosebit talent într-o frescă din Palazzo Madama din Roma, sediul senatului italian. Dar acel Catilina, singur și covârșit de învinuiri, nu va rămâne mult timp solitar, va merge să se alăture oștii lui Manlius din Etruria. Singur se va mai găsi o singură dată, când, ne spune Sallustius:
„Catilina a fost găsit departe de ai săi, printre cadavrele dușmanilor, mai suflând încă și mai păstrând încă pe față semnele firii sale crude, pe care o avusese și pe când era în viață.”[2]
Singurătatea conspiratorului deconspirat, singurătatea liderului neînfricat. Îi stătea la îndemână să nu rămână singur, dar a avut insolența să o facă.
Catilina, în postura țapului ispășitor pentru toate vinile morale ale unui stat măreț aflat la apogeu, dar căruia i se poate întrezări sfârșitul, este antieroul perfect pentru Sallustius. Din câte știm, nimeni în Antichitate nu a îndrăznit să îl reabiliteze. Nu se poate ca alungarea lui Lucius Sergius Catilina din Roma să nu ne facă să ne gândim la modul în care atenienii îi țineau departe de cetate pe cetățenii considerați periculoși. Votul adunării poporului era secret, scris pe cioburi de ceramică numite ostraka. Dacă 6000 de voturi se adunau împotriva unei persoane, aceasta trebuia să părăsească orașul în termen de 10 zile și nu se mai putea întoarce decât peste 10 ani. Așa se zice că i s-a întâmplat lui Aristide „cel Drept”[3]. Aflat în permanentă dispută cu Temistocle, care dorea o mai bine conturară politică navală ateniană, Aristide ajunge să fie alungat din Atena. Era un erou care luptase la Maraton și totuși a putut fi înlăturat astfel. O anecdotă[4] ne spune că un votant de la țară, analfabet, l-ar fi rugat chiar pe acesta să-i scrie pe ostrakon numele lui. Mirat peste măsură, el l-ar fi întrebat dacă Aristide i-a făcut vreodată ceva rău. Răspunsul e unul de pomină, dar și care merită reprodus pentru a înțelege mentalitatea celor umili față de elite:
‘οὐδέν,’ εἶπεν, ‘οὐδὲ γιγνώσκω τὸν ἄνθρωπον, ἀλλ᾽ ἐνοχλοῦμαι πανταχοῦ τὸν Δίκαιον ἀκούων.’[5]
Și ce a făcut Aristide? Ați ghicit. Și-a scris numele și nu a mai comentat. Singurătatea celor virtuoși. Poate dacă se lăsa și el puțin corupt nu ar mai fi fost trimis să mânânce pâinea rea a exilului, singur printre străini. Totuși n-a trebuit să stea chiar zece ani în cap. Un alt conflict cu perșii a făcut Atena să îl cheme înapoi, deși, la plecare, se rugase zeilor ca nicio cumpănă să nu îi facă pe atenieni să-și amintească de numele lui Aristide.
Tiranul Siracuzei Dionysios cel Bătrân, de frica morții, trăia o viață ca o închisoare, după expresia lui Cicero. Ca să nu își pună viața în pericol, le punea pe fetele lui să îl radă, iar când au devenit adulte, îi ardeau barba cu coji de nucă încinse. Pe acesta s-a găsit un curtean pe nume Damocles să-l considere fericit și să-i invidieze fericirea. Tiranul l-a pus la un banchet pe locul de onoare, dar deasupra capului îi atârna de un singur fir de păr de cal o sabie strălucitoare[6]. Singurătatea tiranului. Dionysios, dacă s-ar fi comportat mai puțin rău cu concetățenii, probabil că nu ar fi trebuit să se teamă atât, dar există o atracție specială în puterea absolută, o înclinație în a testa limitele răului.
Din aceeași categorie, pe plaiurile mioritice, un președinte cu sceptru de aur s-a trezit la fel de singur în fața poporului. La simulacrul de proces de care a avut parte până și avocatul îl acuza în loc să îl apere. E drept că împărțea singurătatea cu soția sa Elena, care nu înțelegea deloc situația și încă mai credea că are aliați: „O să te audă intelectualii din ţara asta şi toţi colegii mei! O să te audă colegii mei ce vorbeşti! O să te audă!”[7] De parcă ar fi crezut cineva că scrisese vreuna dintre lucrările publicate sub numele ei. Uneori, dacă exersezi suficient, ajungi să crezi tu însuți minciuna pe care o spui adesea. Singurătatea lui Pinocchio.[8]
În timpul împăratului Tiberius, un profet le-a spus ucenicilor: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta căci scris este: «Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei».”[9] Interesant este acest verb σκανδαλίζω pe care Sfântul Ieronim nici nu l-a mai tradus în latină, ci pur și simplu l-a împrumutat. Derivă din substantivul σκάνδαλον, „piedică” sau „capcană”. Așadar, cumva, drumul cel drept le va fi barat. Momentul profeției e cel al plecării de la cina pascală către grădina Ghetsemani. Numai ucenicul Simon sau Petru refuză profeția, dar Isus îi spune că nu o dată, ci de trei ori se va lepăda de el în aceeași noapte. Ajunși în locul unde trebuiau să petreacă noaptea, ucenicii nu pot veghea alături de învățător, care până la urmă, la ceasul când e să fie arestat, îi lasă să doarmă. O ceată de romani și evrei vin să îl răpească noaptea ca hoții pe magistru. Acesta nu era singur, unii dintre cei care erau cu el aveau și arme. Totuși, îl calmează pe cel care lovește cu o sabie. Este alegerea sa ca lucrurile să se întâmple astfel, căci a hotărât să facă pe voia părintelui său, chiar dacă i-a cerut lui Dumnezeu să ia paharul suferinței de la buzele sale. Singurătatea salvatorului. Până și Petru s-a dezis de el de trei ori până la cântatul cocoșilor.
De ani și ani auzim o litanie care ne spune că latina și greaca veche sunt bazele filologiei, că fără ele n-ai putea face nimic în știința aceasta. Că gramatica organizată a latinei educă mintea întru ordine. Că limba latină este parte din identitatea națională. Că multe cuvinte din limbajul științific au origini grecești și latinești. Că acela care cunoaște latina învață mai ușor limbi romanice și chiar și engleza. Și alte argumente eiusdem generis. Toate, desigur, drepte. Dar să nu uităm că drept era și Aristide și că se poate muri cu dreptatea în mână. Că democrația este un termen din greaca veche, δημοκρατία, care înseamnă „puterea poporului” adică și puterea τινι τῶν ἀγραμμάτων καὶ παντελῶς[10] ἀγροίκων („unuia dintre cei analfabeți și cu totul de la țară”). Singurătatea clasicistului față cu planurile cadru.
Pentru că ne plac cercurile care nu sunt altceva decât imaginea perfecțiunii, să ne întoarcem la plăcuta solitudine, departe de lumea dezlănțuită, cultivându-ne grădina, plimbându-ne solitari pe malul unei bălți din pădure, adunând comori de învățătură precum confrații lui Cassiodorus, cu pânza umflată de misterele universului și cu cala plină de inocență și zicând pe graiul bardului din Venosa:
Odi profanum vulgum et arceo[11]. „Urăsc profana gloată și o îndepărtez.”[12]
[1] Cicero, In Catilinam, I, VII, 16; Traducere de Aristotel Pârcălăbescu în Cicero, Opere alese, Univers, București, 1973, vol. I, p. 284
[2] Sallustius, De coniuratione Catilinae, LXI, 4; Traducere de Nicolae Lascu în C. Sallustius Crispus, Opere, Editura Științifică, București, 1968, p. 127
[3] „Aristide fiul lui Lisimah” cum se mai poate citi și acum pe ostraka găsite la Atena.
[4] Plutarh, Vita Aristidis, VII, 5-6
[5] „Nimic, zise, nici nu-l cunosc pe acest om, dar mă enervează când aud în sus și-n jos «cel drept».”
[6] Cicero, Tusculanae disputationes, V, 58-62
[7] https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/elena-o-sa-te-auda-colegii-mei-intelectualii-1019999.html
[8] Da, chiar avea nasul lung și ascuțit.
[9] Matei, 26, 31
[10] Plutarh, Vita Aristidis, VII, 5, ușor adapatat.
[11] Horatius, Carmina, III, 30
[12] Traducere Const. I. Niculescu în Horațiu, Opera omnia, Univers, București, 1980, vol. I, p. 181
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Gândurile unui clasicist singuratic” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 