Destinul cărților
Exegi monumentum aere perennius[1]
Sappho din Lesbos a fost numită a zecea Muză, dar cunoaștem azi puține poeme ale sale. Se estimează că doar 10% din literatura antică greco-latină a ajuns până la noi. Cartea a avut ca suport o varietate de materiale: tăblițe de lut, stele de piatră, tăblițe de lemn acoperite cu ceară, scoarță de copac, plăci de metal, în special de bronz, dar mai ales papirus și pergament. Chinezii scriau și pe mătase. Tot de la chinezi a venit târziu, prin intermediul arabilor, hârtia din celuloză. Inventat în China antică, acest material revoluționar a fost pentru prima dată fabricat în Europa în secolul al XII-lea, în regatul Aragonului.[2] Astăzi cartea are tot mai mult un suport digital, adică este înmagazinată pe dispozitive hardware sub formă de biți. În secolul trecut, s-au făcut copii pe microfilme.
Dăinuirea cărții depinde de gusturi, de evoluții istorice. Dar ce este, de fapt, o carte? Timp de secole a fost pur și simplu transpunerea în scris a limbajului oral. Erau transmise cunoștințe considerate importante. Printre coduri de legi și rețete practice de tot felul și-au găsit, ce miracol, locul și texte literare. Istoria faptelor deosebite, dar și cântecele care mângâiau sufletele oamenilor au primit locul lor în această lume a semnelor desenate. A fost o revoluție, căci memoria celor gândite și spuse s-a prelungit dintr-o dată semnificativ. Și, în ciuda criticilor care considerau, precum Platon, că oamenii vor pierde capacitatea de a ține minte lucrurile importante, o dată inventată scrierea, folosirea ei s-a răspândit cu viteza pe care o permitea tehnologia vremii.
Datorită scrierii au ajuns până la noi vocile strămoșilor dispăruți de mult. Omenirea a putut astfel să intre în dialog cu cei care de mult sunt oale și ulcele. Ce nu a fost consemnat în scris s-a pierdut iremediabil. Unele opere au fost multă vreme transmise pe cale orală de la un bard la altul. Totuși, la un moment dat, accidentele istoriei au impiedicat transmiterea mai departe. Ce mai știm azi din cântecele druizilor pe care aceștia le învățau timp de douăzeci de ani, după mărturia lui Caesar? Începând cu secolul al XVIII-lea, astfel de creații orale au fost înregistrate întâi în scris, apoi pe bandă de magnetofon și apoi cu mijloace video.
Compozițiile orale consemnate în scris și, mai târziu, scrierile dedicate lecturii, care se făcea cu voce tare în Antichitate, au avut o soartă mai bună decât creațiile transmise prin viu grai. Totuși, bibliotecile au ars, cărțile au fost distruse de elementele naturii: umiditate, mucegai, viermi, șoareci. Urmarea firească a perisabilității materialelor suport este că majoritatea operelor literare s-au pierdut. Au supraviețuit cele pe care au fost considerate demne de a fi păstrate de generațiile care s-au succedat de la crearea lor. Așadar judecata unor urmași a decis soarta scrierilor strămoșilor. E ceea ce spune Terentianus Maurus, autor de secol II d. Hr. într-un vers rămas celebru: Pro captu lectoris habent sua fata libelli („Cărticelele au destinul lor potrivit cu înțelegerea cititorilor.”)[3] Sigur, gramaticul latin se referea la posteriatea cărții proprii pe care spera ca cititorii să o înțeleagă și să o primească bine.
Mărturisind sau nu, autorul vine în fața publicului sperând că opera sa va plăcea și că îi vor asigura dăinuirea. O spun o pleiadă de autori. Legendarul poet Valmiki (probabil sec. II î.Hr.) povestește la începutul epopeei Ramayna cum zeul Brahma a venit în sihăstria lui și i-a dat însărcinarea să scrie povestea prințului Rama, așa cum Muzele au venit pe Helicon și i-au cerut lui Hesiod să cânte μακάρων γένος αἰὲν ἐόντων („neamul fericiților care trăiesc veșnic”)[4]. Revendicarea poetului de la o sursă divină îndreptățește speranța acestuia la nemurirea sa și a operei. Prezicerea făcută de Brahma decurge, astfel, logic:
„Cât timp pe tarele pământ
Ape vor curge, munți vor sta,
De-a latul lumii tot atât,
Fii sigur, Ramayana va rezista.” [5]
Sappho însăși, după mărturia lui Aelius Aristides spunea: ὡς αυτὴν αἱ Μοῦσαι τῷ ὄντι ὀλβίαν τε καὶ ζηλωτὴν ἐποίησαν καὶ ὡς οὐδ’ ἀποθανούσης ἔσται λήθῃ. („că Muzele au făcut-o cu adevărat fericită și demnă de invidie și că ea nu va fi uitată când va fi moartă.”)[6]
Vergilius, în cartea a IX-a a Eneidei promite nemurirea pentru Nisus și Euryalus prin intermediul versurilor sale.
„Ce fericiți amândoi! daca are-al meu cântec putere,
Timpul nicicând nu va șterge a voastră de veci amintire,
Cât va trăi-n Capitoliu pe țepene stânci seminția
Cea din Enea, cât tatăl roman cârmui-ne-va lumea. ” [7]
Horatius compară nemurirea prin artă cu bronzul și cu piramidele și asociază supraviețuirea poemelor sale cu veșnicia care îi este dată Romei:
Non omnis moriar multaque pars mei
vitabit Libitinam; usque ego postera
crescam laude recens, dum Capitolium
scandet cum tacita virgine pontifex.
„Nu voi muri cu totul şi o mare parte din mine
va scăpa de Moarte; eu prin viitoarea
laudă voi creşte mereu nou, cât timp Capitoliul îl va sui
pontiful împreună cu fecioara tăcută.” [8]
Doi poeți contemporani, aceeași imagine a Capitoliului unde se aflau altarele celor mai importanți zei romani.
Și cum intertextualitatea nu a fost inventată de azi de ieri, Ovidius, în Amores, I, 15, încheie mărturisirea despre poezia pe care în manieră horațiană:
ergo etiam cum me supremus adederit ignis,
vivam, parsque mei multa superstes erit.
„Așadar când mă va fi consumat focul de pe urmă,
voi trăi și o mare parte din mine va supraviețui.”
Mândriei și încrederii anticilor îi putem alătura conștiința efemerității care străbate gândirea lui Mihai Eminescu. În Scrisoarea I, „bătrânul dascăl” își spune:
"De-oi muri - își zice-n sine - al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"
Numai că această dorință de nemurire este o iluzie în lumea în care s-au adunat atâtea opere care nu mai sunt de niciun folos. Sfârșitul pentru toate e uitarea:
„Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de țărână se depune.”
Iar, judecata posterității va fi opera unor oameni vrând-nevrând inferiori:
„Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el.”
Neîncrederea lui Eminescu în cei care va să fi vină nu este pe deplin justificată. În fond, monumente strălucite ale epocilor trecute ne-au parvenit în mare parte. Dacă nu mai avem azi operele lui Sappho, în schimb putem citi cu adevărat nemuritoarele scrieri ale lui Vergilius, Horatius sau Ovidius.
Uneori, tragediile istoriei au fost de partea cărții. Nu am fi cunoscut minunata poveste a lui Ghilgameș dacă, în incendiul care a distrus biblioteca din Ninive, tăblițele de lut care conțineau textul epic nu s-ar fi vitrificat, împiedicând astfel risipirea lutului din care sunt făcute. În regiunile deșertice din Egipt, climatul uscat a păstrat papirusurile antice sub nisipul care le-a acoperit cu trecerea timpului. Aici s-au găsit multe opere pierdute, inclusiv câteva poeme de Sappho. În bibliotecile medievale era obiceiul răzuirii pergamentelor vechi, considerate neimportante, și refolosirea foilor pentru scrierea altor opere care meritau păstrate. Dar textul răzuit n-a dispărut cu totul și urme ale sale se mai pot zări. O astfel de carte se numește palimpsest. Viitorul cardinal Angelo Mai a făcut, în decembrie 1819, o descoperire care a făcut multă vâlvă între clasiciști și nu numai. Giacomo Leopardi i-a dedicat, cu această ocazie, un poem.[9] Sub Comentariile la psalmi de Sfântul Augustin, a descoperit, cu ajutorul unor substanțe chimice, o mare parte din Despre stat, opera pierdută a lui Cicero.
Descoperirile norocoase și strădaniile cercetătorilor nu au putut, totuși, să umple decât puține goluri din ceea ce am pierdut. Dar cărți se pierd și acum. Lucrările autorilor nevalidați de critică și de public ajung să fie material de aprins focul în sobă sau materie primă pentru fabricile de hârtie. În lumea biților, unitățile de stocare par a avea capacitatea de a înmagazina totul, dar, pe măsură ce producția mondială de date e în continuă expansiune, și acest spațiu va deveni insuficient.
[1] Horatius, Carmina III, 30, v. 1 (Am desăvârșit un monument mai veșnic decât bronzul).
[2] Cf. Virgil Olteanu, Din istoria și arta cărții. Lexicon, Editura Enciclopedică, 1992, sub voce HÎRTIE
[3] Terentianus Maurus, De litteris, de syllabis, de metris, II, v. 1286
[4] Hesiod, Theogonia, v. 33
[5] Traducerea noastră după versiunea engleză a lui Ralph T. H. Griffith, The Rámáyan of Válmíki, London, Trübner & Co., Benares, E. J. Lazarus and Co., 1870-1874
[6] Aelius Aristides, Orationes, XXVIII, 51 (ed. Bruno Keil)
[7] vv. 446-449, traducere de D. Murărașu în Virgiliu, Eneida, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956
[8] Horatius, op. cit.
[9] cf. https://it.wikipedia.org/wiki/Angelo_Mai
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Destinul cărților” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
