Despre bunătatea în act
Găsim la Publius Ovidius Naso[1], poetul exilat la Tomis, o poveste care continuă să impresioneze și azi. Se spune, în vremea veche, Zeus și Hermes[2], luând chip de oameni, călătoreau prin Frigia. Au bătut la o mie de porți și nimeni nu le-a oferit găzduire. În cele din urmă au călcat pragul unei căsuțe umile unde locuiau bătrânii Filemon și Baucis.
Bătrânii le oferă călătorilor sosiți pe neașteptate ce au ei mai bun: așternuturi curate, mâncare simplă, dar gustoasă, un lighean cu apă caldă pentru a se putea spăla pe picioare de colbul drumului. Le-au dat și un vin nu prea bun, pe potriva sărăciei lor. Pe când scoteau vin din amforă pentru a mai aduce la masă, bătrânii au constatat că rezerva lor nu se consuma: zeii, precum la nunta din Cana Galileii, pot să facă vinul să nu se termine. Bătrânii au înțeles atunci cu cine le călcase pragul și au vrut să prindă ultima gâscă de pe bătătură pentru a le oferi o carne mai de soi decât ciozvârta de porc uscat desprinsă din grindă. Zeus, însă, prinde gâsca în brațe și hotărăște să fie cruțată. Probabil că poetul roman se gândea deja la salvarea Capitoliului de mai târziu când a descris episodul gâștei cruțate.
Zeus a hotărât să se iște un potop care să-i înece pe toți cei care nu au respectat obligația sacră a ospeției (xenia), dovedindu-se neomenoși cu cei doi călători de origine divină. Pe Filemon și Baucis i-a salvat, așa cum Dumnezeu l-a slavat pe Lot de la dezastrul Sodomei. Cum se întâmplă adesea în poveștile cu probe, Zeus i-a întrebat pe cei doi bătrâni care vor să le fie răsplata? Ei au răspuns că vor să fie preoți în templul aurit care se ridicase în locul colibei lor. Și mai vor să rămână nedespărțiți și în moarte. Când le-a sunat ceasul cel din urmă, Filemon s-a făcut un stejar, iar Baucis, un tei, care stau și acum unul lângă altul. Când bătea vântul, frunzele șuierau. Așa vorbeau unul cu altul Filemon și Baucis. Oameni pioși încărcau de ofrande ramurilor celor doi copaci sacri.
Sfioasă era Baucis, bun la suflet era Filemon, așa cum o arată și numele lor. Ca o paranteză, Baucis este un nume grecesc atât de rar încât e practic restrâns la un singur personaj: prietena poetei Erinna pe care aceasta o plânge pentru că murise de tânără. Etimologic provine din adjectivul baukos, care înseamnă „pudic, delicat”. Iar acest adjectiv, după Robert Beekes , este un cuvânt de substrat în limba greacă. Erinna era o poetă din insula Telos, în apropierea coastei asiatice a Mării Egee. Știm că poeții romani sunt, în general, destul de neglijenți cu referințele geografice. Frigia, prin metonimie se poate referi la întreaga Asie Mică. Nu e de mirare că poetul a folosit numele unei locuitoare din insula Telos.
Astfel de probe pentru testarea muritorilor apar și în alte povești. De pildă, în Ivan Turbincă de Ion Creangă, soldatul lăsat la vatră își dă cele două carboave primite la liberare lui Dumnezeu și Sfântului Petru pe care îi ia drept cerșetori. Pentru generozitatea sa i se va îndeplini o dorință și așa turbinca (ranița) sa devine fermecată.
Nici Biblia nu e lipsită de astfel de episoade. Am menționat mai sus salvarea lui Lot din Sodoma, dar povestea relatată în cartea Facerii, în capitolele 18 și 19, începe cu vizita pe care Dumnezeu și doi îngeri, luând chip omenesc, i-o fac lui Avraam. Acesta îi primește cum se cuvine și îi ospătează sub stejarul Mamvri. Ca rasplată, Dumnezeu îi promite că peste un an va avea un fiu de la Sara. După aceea, cei doi îngeri merg mai departe la Sodoma, unde Lot, nepotul lui Avraam îi primește cu cinste. Mai mult, încearcă să-i apere de locuitorii orașului care îi cer pe călători. Ce urma să le facă oaspeților lui Lot putem presupune doar din oferta disperată pe care acesta le-o face orășenilor: să le ia în locul lor pe cele două fete virgine ale sale. Îngerii îl salvează pe Lot și apoi îi dau posibilitatea să se refugieze din orașul care este sortit pieirii.
Atât de înrădăcinată era credința populațiilor orientale în astfel de teofanii încât locuitorii unui oraș anatolian pe care îl vizitează apostolii Pavel și Barnaba ajungând să îi confunde cu nimeni altcineva decât eroii divini ai poveștii cu care am început acest articol. Aceștia vizitau orașul Listra din Licaonia, o regiunea aflată în partea central-sudică a Anatoliei. După cum scrie în Fapte, Pavel le vorbea cetățenilor orașului și a văzut multă credință la un olog din naștere. Așa că l-a vindecat, spunându-i să se ridice în picioare. Locuitorii orașului au interpretat această minune ca venind de la zei. Pe Barnaba l-au socotit a fi Zeus, iar pe Pavel, pentru că predica, l-au crezut a fi Hermes. Se pregăteaus de jertfe în toată regula. Preotul lui Zeus aducea tauri și coronițe de flori. Cu greu i-au convins apostolii că sunt oameni ca toți oamenii. Să reținem identificarea și să mai adăugăm că Licaonia se învecinează înspre apus cu Frigia.
De altfel, e de reținut că Pavel însuși îndeamnă credincioșii la prudență când e vorba despre călători: „Primirea de oaspeţi să n-o uitaţi căci prin aceasta unii, fără ca să ştie, au primit în gazdă, îngeri.”[3] Referirea e clară la episoadele din Facerea relatate mai sus.
Așadar, pe de o parte Zeus Xenios („Protectorul străinilor”), cât și Dumnezeul evreilor cereau credincioșilor să se poarte bine cu străinii care aveau nevoie de găzduire. Dacă nu îți îndeplineai această obligație riscai să fii aspru pedepsit. Ospitalitatea, această bunătatea activă în raport cu oamenii care, din diferite motive, trebuiau să părăsească siguranța comunității din care proveneau, nu era oferită doar din preaplinul sufletesc, ci și din pioșenie.
Cât din această aplecare spre bine se mai păstrează printre oamenii de azi este, poate, de cercetat. Din experiența personală de călător pe meleagurile frumoasei Românii, în urmă cu două decenii, pe când eram reporter, ea nu dispăruse cu totul. Adesea oamenii de la țară cărora le intram în casă simțeau nevoia să mă omenească cu ceva, să îmi dea ceva așa cum grecii antici le dădeau daruri oaspeților. Mă întreb, însă, dacă mi-ar bate un necunoscut la ușă și mi-ar cere găzduire cum aș reacționa. Dar dumneavoastră, stimații mei cititori ce ați face într-o atare situație?
Răspunsul majorității dintre noi ar fi, nu am nicio îndoială, un refuz politicos sau mai puțin politicos în funcție de firea și de educația fiecăruia. Speranța mea este că sunt totuși măcar zece oameni drepți în orașul nostru. Dar dincolo de această speranță, unde s-a pierdut bunătatea lui Philemon și a lui Baucis? Sau, altfel, refuzul de accepta invadarea spațiului personal este o lipsă de bunătate?
Mă gândesc că între Bunătate și Răutate există un interval în care acestea se amestecă în proporții mai mari sau mai mici, unde cele două caracteristici morale contrarii se întâlnesc, dar sunt și în concurență. Să zicem că nu un străin, ci o cunoștință mai îndepărtată cere găzduire. Sunt unii care nu vor pregeta să accepte. Alții nici nu vor vrea să audă, chiar dacă au posibilități mai bune să o facă – un spațiu mai generos, disponibilități financiare mai bune. Până când vom determina cu precizie matematică unde se trage linia între cele două zone etice, aș zice că o bună estimare este raportarea la reperul suprem – adică la Filemon și Baucis. Cu cât mai aproape suntem de el, cu atât mai bine.
[1] În Cartea a VIII-a din Metamorfoze.
[2] Iuppiter și Mercurius, în terminologia ovidiană.
[3] Evrei 13:2. cf. https://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=22&cap=13
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Despre bunătatea în act” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
_-_Mercury_and_Jupiter_in_the_House_of_Philemon_and_Baucis.jpg){kind=link}