Conștiința valorii
Fericiți cei care se pot aprecia pe ei înșiși cu obiectivitate. În rest, noi ceilalți avem nevoie de validarea din partea uneia sau mai multor persoane care se află în afara noastră. Dar cine să fie acest observator care ne oferă validare? Cineva neutru și priceput la oameni sau un prieten care se jenează să ne arate defectele pentru că nu înțelege prietenia precum stoicii ca pe încă un domeniu în care să își exerseze acea virtute care nu se abate de la dreptate și adevăr? Unii ar spune, și, poate, pe bună dreptate, că numai Dumnezeu ne este adevăratul judecător. Că cernerea sa este justă ca unui părinte sever, dar iubitor de oameni.
Puțini, prea puțini, își amintesc că înlăuntrul nostru sălășluiește ca o strajă pusă de divinitate un alt judecător care întru dreptate judecă. Acesta este conștiința. Cuvântul este unul de origine latină, introdus în limbă de Cicero cu sensul pe care îl folosim noi azi. Conscientia era un calc după grecescul συνείδησις, folosit de stoici și, apoi, răspândit de creștinism. Căci ce este mai apăsător pentru creștin decât conțiința păcatului? Scientia și εἴδησις desemnează cunoașterea. Adăugarea preverbului con-/συν- („cu”, ”împreună cu”) ne duce cu gândul la o cunoaștere împărtășită cu alții, de altfel, primul sens al cuvântului. Dar când nu împărtășești decât cu tine această cunoaștere, preverbul dă seamă de un preaplin pe care îl resimte ființa. E acea cunoaștere care ne domină tocmai pentru că este despre noi înșine. Aș zice, într-un sens, este noi înșine.
Probabil că mulți oameni ar fi gata să jure că glasul conștiinței nu poate fi făcut să tacă. Poate că nu, dar sigur poate fi îndulcit de cântecul automulțumirii. Atât de tare, încât conștiința ajunge în prea mulți dintre semenii noștri să adoarmă. Iar când conștiința trage un pui de somn, știi, din cele sfinte, nimic nu ne mai poate salva de decăderea morală.
Dar nu aș vrea și aici să încalec pe mârțoaga cavalerului tristei figuri spre a zice cu poetul național:
De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii...
Vorba cronicarului: „Nasc și la Moldova oameni” sau a lui Martin McDonagh: „Ireland mustn’t be such a bad place”. Ca lăudător al vremurilor apuse nu pot să mă conformez însă îndemnului aceluiași poet:
Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Iertat fie-mi sacrilegiul că punându-mă alături de autorul Scrisorii III, îmi iau materia mai ales dintre gloriile trecutului. Căci, zice Nicolae Bălcescu: „Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul.” Sau Cicero: „Într-adevăr, istoria este martorul timpurilor, lumina adevărului, viaţa memoriei, învăţătoarea vieţii, mesagera vechimii […]”[1].
Așa cum Titus Livius spune deschis în prefața la De la fundarea Romei că va găsi plăcere în trecutul care nu il afectează direct, unde să caut altundeva exemplele grăitoare pentru noi, dar care să fie suficient de depărate încât să nu fie încărcate de zgura patimilor care să ne întunece puterea de judecată?
De câte ori oamenii simt că ar merita să facă să doarmă conștiința ar trebui să se gândească la exemplul lui Marcus Atilius Regulus, om politic și general roman care, împreună cu colegul să de consulat, Lucius Manlius Vulso Longus, a condus flota romană în bătălia de la capul Eknomos din sudul Siciliei. Era anul 256 î.Hr. și primul război punic începuse de 8 ani. Marina militară romană își dovedea, în mod surprinzător, superioritatea asupra celei cartagineze într-una dintre cele mai mari bătălii navale din istorie. Totuși, această victorie nu a fost urmată de o alta pe pământ, căci debarcarea din Nordul Africii nu a fost norocoasă pentru Regulus. Acesta a fost nu numai înfrânt, ci și luat prizonier de puni. După 5 ani de captivitate, a fost trimis acasă pentru a negocia pacea. Și-a dat cuvântul de onoare că se va întoarce la Cartagina. În loc să pledeze pentru pace, i-a îndemnat pe romani să continue războiul. Apoi s-a întors, fidel cuvântului dat. Rudele și prietenii n-au putut cu niciun chip să-i amuțească conștiința. Deloc suprinzător, la capătul drumului îl aștepta sfârșitul.
O astfel de istorie moralizatoare nu ne arată numai măreția unei persoane. Căci Regulus nu era, desigur un sinucigaș egotist preocupat mai mult de măreția propriei persoane decât de durerea familiei și prietenilor. Din poziția sa de fost mare magistrat roman, ce exemplu ar fi dat tinerei generații dacă ar fi încălcat un jurământ? Zice proverbul demult uitat pe plaiurile mioritice: „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”. Poți găsi justificări pentru o faptă reprobabilă într-un bine pe care îl aduce după sine, dar, până la urmă, întotdeauna poți găsi o scuză. Regulus refuză însă întinarea conștiinței fiind conștient că prin capacitatea sa de convingere (auctoritas) va deveni un model pentru conaționalii săi. Iar această autoritatea asupra concetățenilor provenea din statutul său probat prin fapte. În fond, a merge în fața cetățenilor pentru a fi ales în fruntea lor și câștigarea alegerilor arată clar că omul în care cei mulți își pun speranța are el însuși o conștiință clară a valorii sale. Un om onest va prefera moartea consecințelor nefaste asupra întregii societăți în cazul în care ar abdica de la această valoare pentru vreun meschin avantaj personal.
Generația anterioară lui Regulus se poate mândri și ea cu un bărbat eminent: Manius Curius Dentatus. În 290 î.Hr. a obținut două triumfuri, învingându-i pe sabini și pe samniți. Când solii samniților au venit să îi ofere aur pentru a-l corupe, l-au găsit în căsuța sa de la țară unde frigea napi pentru o cină frugală[2]. Auzind propunerea, a izbucnit în râs, i-a trimis la plimbare și le-a mai ținut și o lecție de morală, „zicând că n-are nevoie de aur acela căruia îi este de ajuns o astfel de cină și că pentru el mai de preț decât a avea aurul este a învinge pe cei care-l au.”[3] În perioadele în care nu-și cultiva ogorul precum Cincinnatus, a mai avut timp să îi alunge pe gali și pe Pyrrhus, regele Epirului și să îi înfrângă pe lucani. Cu banii din pradă nu și-a zidit un palat și nu a cumpărat latifundii, ci s-a apucat să construiască apeductul Anio Vetus pentru aprovizionarea concetățenilor săi însetați. Valerius Maximus relatează că atunci când senatul a decretat acordarea a șapte iugăre de pământ pentru soldații obișnuiți și cincizeci pentru Manius Curius, acesta a refuzat, „socotind că nu e potrivit pentru stat un cetățean care nu s-a mulțumit cu ceea ce a fost atribuit celorlalți.”[4] Cert e că nu ar trebui să ne lăsăm înșelați de atitudinea frugală a unor romani încă înainte de apariția stoicismului. Ei nu sunt modești, ci practică un fel de virtute cetățenească. Altfel, Manius Curius are o acută conștiință a valorii sale. La Valerius Maximus, își încheie discursul către samniți astfel: refertote et mementote me nec acie vinci nec pecunia corrumpi posse. „Relatați și amintiți-vă că nu pot fi nici învins în bătălie, nici nu pot fi corupt cu bani.” Acest tip uman este cel pe care îl regretă amarnic Sallustius și care a dispărut, crede el, după distrugerea Cartaginei.
Dacă ne întoarcem cu un veac mai înainte, măreția romanilor ne apare în toată splendoarea ei. Iată ce scrie Titus Livius despre intrarea galilor senoni în Roma după bătălia de la râul Allia: „Aici însă au găsit locuințele plebeilor închise cu zăvoarele, în timp ce porțile de la intrarea clădirilor fruntașilor cetății erau deschise. Galii însă se codeau să intre mai degrabă în casele deschise și cu ușile date de pereți decât în cele închise, mai ales când au observat în tinda acestor case niște bătrâni venerabili șezând pe jilțurile lor și care prin înfățișarea lor impunătoare, prin seriozitatea privirilor și a feței, prin măreția ținutei și a portului, prin semnele și podoabele lor păreau mai presus de oamenii de rând, aidoma zeilor.”[5] Acești bătrâni nu erau oricine, ci foști magistrați care se distinseseră în trecut. Se îmbrăcaseră de ceremonie și se așezaseră pe scaunele de fildeș, rezervate lor. Apoi, marele pontif rostise rugăciunea jertfirii de sine pentru patrie (devotio). Și aveau să se jertfească pentru că galii, la început ezitanți, s-au dezlănțuit după ce unul dintre bătrânii statuari, Marcus Papirius, a fost tras de barbă de un gal și a reacționat lovindu-l cu bastonul său de fildeș.
În Nopțile atice, Aulus Gellius amintește un episod la fel de straniu. Scipio Africanul, acuzat de tribunul plebei Marcus Naevius că a luat mită de la regele Antioh al Siriei ca să încheie pacea cu poporul roman în condiții bune, a respins acuzațiile pe scurt și apoi a continuat într-un mod care pe noi ne-ar fi lăsat cu gura căscată: „Cetăţeni, îmi amintesc că ziua de astăzi este aceea în care am învins în Africa printr-o mare luptă pe punul Hannibal, cel mai mare dușman al stăpânirii voastre și v-am adus pacea și o victorie neașteptată. Să nu fim așadar nerecunoscători față de zei. Propun să lăsăm pe acest nemernic și să mergem fără nicio întârziere să aducem mulțumiri bunului Iupiter Maximus.”[6] Cei prezenți, jurați și public, l-au însoțit pe general pe Capitoliu, iar pe tribun l-au părăsit în for. După închierea ritualurilor, mulțimea l-a însoțit pe Scipio până acasă „cu bucurie și cu recunoștință de adevărata sărăbătoare”. Dacă așadar, omului politic, care e totodată comandant militar, i se cere să își îndeplinească obligațiile în mod strălucit, atunci când a făcut-o, poporul roman îi acordă un credit nelimitat. Aceasta este adevărata auctoritas, cea de care omul de valoare se preocupă mereu și, atunci când a dobândit-o, acționează conștient de situația în care se găsește. Exemple ar fi nenumărate în întreaga istorie, nu numai în cea romană, și cred că fiecare dintre noi ar puta cita câteva.
O astfel de valoare personală ar fi vrut și istoricul Sallustius să atingă, dar cariera sa politică și militară a fost departe de ce sperase. Așa că a găsit soluția nemuririi prin scris căci, zice el: Pulchrum est bene facere rei publicae, etiam bene dicere haud absurdum est; vel pace vel bello clarum fieri licet; et qui fecere et qui facta aliorum scripsere, multi laudantur.[7] „E frumos să faci bine statului, dar nici a vorbi bine nu e absurd; atât în timp pace cât și în vreme de război e posibil să devii ilustru; și cei care au făptuit, și cei care au scris despre faptele altora sunt lăudați de mulți.” Și nu zice rău, căci nu știu dacă nu cumva personajul său Catilina, ca întruchipare a răului absolut, nu este cumva mai celebru decât Dentatus sau Regulus.
Dar parcă nicăieri în literatură nu se înalță mai sigură de sine și mai conștientă de valoarea sa vocea scriitorului decât în Oda XXX din cartea a treia de Horatius. Exegi monumentum aere perennius („Am desăvârșit un monument mai veșnic decât bronzul.”) își începe acesta poemul. Și îl încheie:
„Asumă-ţi măreţia
cerută pe merit şi mie cu delfic
laur, Melpomene, îmi încinge binevoitoare, părul.”
Melpomene, muza poeziei, îl încununează pe bardul care a atins desăvârșirea cu laurii asociați lui Apollo cel slăvit la Delfi, zeu al artiștilor, el însuși cântăreț din liră. Cumva, iată că gloria „cerută pe merit” de care sunt conștienți marii oameni se împletește cu atributele divinității.
Valoarea, oriunde s-ar găsi ea, e prezentă în conștiința celui care o posedă. Ca și Horatius, Firdousi, autorul epopeii Cartea Regilor, trăitor în Persia veacurilor al zecelea și al unsprezecelea, este conștient de meritele operei sale care sunt puse în antiteză cu gloria regilor. Iată câteva versuri într-o traducere liberă a lui George Coșbuc[8].
„Scris-am ritm și rime, stihuri mii o sută douăzeci,
Șahii de odinioară zugrăvindu-mi-i pe veci. [...]
Zugrăvii toți șahii, prinții duși din lumea celor vii.
Slava lor e colb... Mormântul li-i tăcut, tăceri se cern.
Din morminte înviară doar prin versul meu etern. [...]
Nărui-se-vor palate sub furtuni şi ploi – în lut,
însă stihurile mele vor dura în veci de veci
ca o lume de planete – mii o sută douăzeci!”
Dar, uneori, conștiința însăși, adumbrită de o mândrie nejustificată, greșește și nu sunt puțini care sunt gata să zică odată cu Nero: Qualis artifex pereo! „Ce artist pier!” Dar ce bine ar fi dacă, precum Mark Twain, am spune: „I was sorry to have my name mentioned as one of the great authors, because they have a sad habit of dying off. Chaucer is dead, Spencer is dead, so is Milton, so is Shakespeare, and I’m not feeling so well myself.” Așa să ne ajute Dumnezeu.
[1] De oratore, II, 35
[2] Plutarh, Marcus Porcius Cato, II
[3] Plutarh, Vieți paralele, vol. II, Editura Științifică, București, 1963, p. 276
[4] Valerius Maximus, Facta et dicta memorabilia, IV, 3, 5
[5] Titus Livius, De la fundarea Romei, vol. I, Editura Științifică, București, 1959, V, 41, p. 493, traducere de Paul H. Popescu
[6] Aulus Gellius, Nopțile Atice, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1965, IV, 18, pp.143-144, traducere de David Popescu.
[7] Sallustius, De coniuratione Catilinae, III, 1
[8] Publicată în revista Românul, Arad, I, nr. 210 din 25 sept./ 8 oct. 1911 sub numele Scrisoarea lui Firdousi către șahul Mahmud. Cf. Mihai Isbășecu, „Exotismul persan în literatura germană”, în Secolul 20. Revistă de literatură universală, nr. 8 [128]/ 1971, p. 64
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Conștiința valorii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
