Cantar de mio Cid
Da. Recunosc. Mă joc Duolinguo pe smartphone. Dar are și părți bune. Un personaj din joc, expert în artă, apreciază ca extraordinar și indimenticabil un sendviș uitat pe un scaun într-un muzeu. E o glumiță la adresa artei moderne, desigur. Dar… Un sendviș uitat este văduvit de cauza lui finală. De-abia când cel care l-a uitat îl mânâncă îi împlinește întru totul destinul. Și de aceea, în lipsa acestei cauze, este artă, „nadir latent” cum ar zice poetul. Vrând-nevrând gândul călătorește și, de la o vârstă încolo când cititul de ferpare e cât se poate natural, gândul călătorește către altceva la fel de inutil ca un sendviș uitat pe un scaun: un corp fără viață. Așa, de la un obiect masticabil și alungător al foamei am făcut un salt către metafizică. Pentru că e evident acum, cum nu se poate mai abitir, că acel corp nu este omul. Ceva îi lipsește. Ceva ce a fost cu el și acum nu mai este. Și, oricât de materialiști în siajul lui Epicur am fi, nu putem să nu credem că sufletul există, chit că, precum filosoful Grădinii, suntem de părere că, alcătuit din atomi mai fini, s-a și dizolvat în eternitate.
Ce rol are însă corpul, ne e pe jumătate clar. El e locuit de suflet ca o păpușă mișcată de un mic păpușar pe scena unui teatru pentru copii? Sau sufletul însuși are nevoie de corp pentru a putea exista. Cu cel puțin două posibilități: a exista plenar, adică e cumva susținut (hrănit) de corp, sau a exista în lumea noastră, corpul fiind doar un fel de interfață de care se slujește corpul eteric.
Cert este că adunătura aceea de atomi care este un cadavru are de-acum o altă cauză finală. Râme și alte feluri de viermi îl așteaptă cu o poftă nedisimulată pentru a-l transforma în compost. Pentru o vreme vor rămâne doar oasele care împart chimia cu pietrele, dar se vor risipi și acestea. Ține de biologia morții. Acest e contextul golit de strălucire al omului pe pământ, căci, zice tipicul bisericesc, „şi iarăşi m‑am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?”
La un prim nivel (doar în ordinea enumerării, nu în ordine valorică), acolo unde contează doar biologia și chimia, legea morală este, desigur, absentă. Anomia este sinonimă cu legea celui mai puternic, intuiție pe care o are studentul Raskolnikov. Faptul că pentru el nu funcționează această logică a brutalității naturale poate să fie doar un construct social care s-a insinuat în felul nostru de a fi ca oameni, în genetica noastră. În acest context, orice este permis, chiar și omuciderea și cazul său particular, suicidul.
Folosind un criteriu de clasificare binară, cam în felul în care informatica uzează de 0 și 1, închiderea și deschiderea unui circuit, vom opune acestui nivel pe cel de al doilea care recunoaște existența unor valori, așadar a unor repere pentru comportamentul față de celălalt. Nu e nici timpul și nici locul și, poate, nici putința de a merge cu clasificarea mai adânc, pornind de la acest palier primar. Putem spune doar că în prezența acestor repere atât omuciderea, cât și cazurile sale particulare, se văd limitate. De exemplu, în societatea creștină americană este perfect posibilă uciderea unui om ca răzbunare a societății pentru un act similar comis de acesta.
Cu atât mai pasionantă și pasionată e dezbaterea despre situațiile în care uciderea de oameni și, în timpurile mai noi, de animale, poate fi permisă. Mă întreb cât va mai trece până când vom dezbate tot atât de pasional despre uciderea de plante. Începuturile sunt deja făcute. Se vorbește tot mai mult despre crima care este tăierea pădurilor. Ceea ce unește arborii, oamenii și animalele e că, individual, au slabe șanse de a se apăra împotriva agresiunii. De altfel, arborii sunt cei mai vulnerabili, cel puțin dacă nu trăim în realismul magic din Noapțile de Sânziene.
Problema tuturor acestor dezbateri este unghiul din care o privim. Niciodată nu vom putea adopta rolul străinului cu deplin succes. Fire nevăzute ne leagă de umanitate. Dar putem cel puțin încerca să fim, pentru un timp limitat, H7-25 și să îi analizăm pe acești pământeni de neînțeles care i-au dat să bea cucută lui Socrate și l-au ridicat pe cruce pe Isus, în timp ce pe Traian l-au numit optimus princeps și i-au ridicat monumente. Și asta ca să nu ne referim decât la epoci revolute, pentru că și vremurile noastre au martirii și ucigașii lor.
Inserați fiind în comunitatea umană, suntem supuși presiunilor colective într-o direcție sau alta. Și atunci nu gândim cu mintea noastră, ci ne lăsăm duși de valul cine știe cărei emoții sau cine știe cărei manipulări mai fine sau mai ordinare. Îmi amintesc bucuria resimțită atunci când a fost ucis fostul „conducător iubit”. Nu era poftă de sânge, ci doar conștiința că se taie o ultimă legătură cu un fel de a fi al țării care nu se dovedise bun în ordine etică. Cordonul ombilical o dată tăiat, nu ne mai puteam întoarce la ce a fost. Și, parafrazându-l pe Émile Ajar, aveam toată viața înainte. După ceva timp, această suprimare a apărut în mintea mea așa cum era – o crimă, iar tiranicizii – niște criminali. Nu la fel au gândit atenienii despre Harmodios și Aristogeiton, așa că le-au făcut nu unul, ci două grupuri statuare. Dar mai știi, poate că ne vom trezi într-o zi cu statui ale lui Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu. La o adică nu ar mai conta că barba e distribuită invers.
Poate că o soluție a problemei atât de relativizate ar putea pleca de pe teritoriul ceva mai ferm al limbii. Căci, pentru toate omorurile, folosim un singur element de compunere savantă „cid”. Avem așadar: fratricid, vermicid, pesticid, insecticid, raticid, spermicid, fungicid, paricid, suicid și câte și mai câte că, vorba cronicarului, „să sparie gândul”.
Dar acest element de compunere nu e doar al nostru, știi, colea, neaoș românesc, deși din limba strămoșilor ne vine. Pre latinește e tot un element de compunere, cida, la rândul lui alcătuit din rădăcine vebului caedere („a tăia” și, de aici, „a ucide”) și sufixul de agent -a. Rădăcina verbală suferă o închidere a vocalismului la ī, din pricina poziției sale în interiorul cuvintelor. Așadar elementul de compunere înseamnă „care ucide”, iar, pentru că latina este o eternă furnizoare de astfel de elemente lexicale, nu ne miră că folosirea sa este foarte răspândită în limbile moderne. Dacă mai era nevoie să o spunem cu subiect și predicat, uciderea de orice fel este o acțiune violentă, dar sensul elementului de compunere e cu atât mai semnificativ. Să nu uităm că un termen înrudit, caedes, înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât „masacru”. Cu alte cuvinte, ale lui Caesar de la Suetonius: Ista quidem vis est. „Acesta e de-a dreptul un act de violență.”
Ajunși aici, parcă ne vine să strigăm ca revoluționarii români din decembrie 1989: „Fără violență!” De aici rezultă că avem un sentiment natural de respingere față de aceasta. E drept, există și unul, la fel de natural, dar mai rar, de atracție față de ea. Agregarea socială e rezultatul primului, în timp ce cel de al doilea este instinctul celui mai puternic. Legea junglei trebuie să cedeze legii omenești. Cedant arma togae, zice Cicero. Și din momentul în care se naște legea cea nouă, violența este ținută în afara comunității. La Roma, de exemplu, pentru a decădea din drepturile care potejau integritatea trupească și sufletească a unui cetățean, trebuia să fii declarat hostis („străin”, „dușman”), să fii exclus din comunitate. De aceea insistă atât de mult Cicero asupra acestui cuvânt când îi atacă pe Catilina sau pe Antonius.
Plecând de aici se poate discuta, dar conotația negativă a morții nenaturale este clară pentru ființa socială. Nu mai vorbim de o întemeiere, ci de o justificare a violenței. Dar nu trebuie să uităm că, în lipsa violenței, nu am mai avea nevoie de societate. Căci vârsta de aur când lupul se amestecă printre miei curajoși, vorba lui Horatius, nu există decât în amintirea indistinctă a stării primordiale a oamenilor îndulcită de trecerea timpului. În fond, suntem toți niște laudatores temporis acti. Dacă există o ocultă mondială, sarcina ei tocmai asta ar fi, să nu lase societatea să se dizolve, oferindu-i dușmani.
Periodic se întâmplă totuși ca lucrurile să meargă cu totul anapoda și să fie nevoie de o renaștere din propria cenușă. Stoicii au prevăzut aceasta și i-au spus ἐκπύρωσις (ekpyrosis – „distrugere prin foc”), iar latinii au tradus prin conflagratio. Nenumărate catastrofe s-au întâmplat: au erupt vulcani, au venit „popoarele mării”, au rătăcit barbarii, a fost descoperită America, moartea neagră a decimat Europa Evului Mediu etc. Dar, apoi, civilizația a înflorit parcă și mai plină de sevă ca mai înainte.
Am început de la un sandviș și de la un cadavru golit de spirit. Am vorbit despre cauza finală a corpului și despre legea morală care reglementează uciderile de orice fel. Dar am scăpat din vedere că, uneori, corpul nu e doar masa hrănitoare a viermilor, ci în sine poate fi folosit pentru obținerea unui rezultat. Taxidermiștii ne încântă cu creațiile lor la muzeul Antipa, corpurile sfinților vindecă credincioși, mumia lui Lenin vindecă nostalgii, bunica lui Bulă primea pensia, iar cadvarul lui El Cid Campeador a câștigat o ultimă bătălie la Valencia. Între noi fie vorba, oricât de mare războinic a fost Rodrigo Díaz de Vivar, totuși „Cid” nu e un cuvânt latinesc, ci unul din araba andaluză sīdī („stăpâne, seniore”).
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Cantar de mio Cid” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 