Anthropos, însă eu
Motto: Do you ever get down on your knees and thank God that you have access to my dementia?[1]
Viața oamenilor este adesea supusă hazardului, dar uneori nu poți să nu ai impresia pregnantă că cineva veghează asupra destinului omenesc. M-am întrebat adesea care ar fi fost destinul meu dacă aș fi continuat cu matematica, una din pasiunile mele din școala generală. Și în reveriile mele cele mai exaltate mă văd parte din programul Langlands despre care știu doar oarecum că există. Asta visez, și un castel în Spania.
Dar cântecul de sirenă al Antichității își susurase deja notele suave în urechile mele. Nu am avut un Mentor, precum fericitul Telemah, care să mă călăuzească pe spinoasa cale a desăvârșirii. Totul s-a întâmplat aparent haotic, netocmit. Bunica mea Eliza era un consumator de povești istorice, dar și mitice. Îi plăcea să ne citească atunci când eram mici și nu ne refuza niciodată această distracție. Am mai spus cu alte ocazii despre atracția mea pentru alegerea căii juste de către Heracle din Legendele Olimpului de Alexandru Mitru. Asemenea, am admirat stăruința lui Odiseu de a se întoarce acasă la credincioasă Penelopă din Peripețiile lui Ulise de Iulia Murnu. Desigur, sunt căutările oricărui suflet muritor care vrea să exploreze lumea și, la sfârșit, să se întoarcă acasă unde este bine, în țara sa, printre cei de-un sânge cu el.
Simultan cu aceste firești sentimente, am aflat că sunt român și că mă trag din daci și din romani. Aveam și un joc cu această temă în vremurile acelea care azi mi se par tare îndepărtate. Admiram în Magazin istoric măreția Antichității în imaginile frumoase și colorate de pe coperți.
Și apoi a venit Revoluția și România s-a deschis brusc către o lume în care umanioarele își aveau un loc care nu mai era marginal, în care au apărut clase de filologie, de limbi străine, de științe sociale acolo unde înainte era doar învățământ tehnic. Ba chiar, sub ministrul Mihai Șora, se reînființaseră clasele de limbi clasice, adică de greacă veche și de latină. Aproape de casă era liceul Iulia Hașdeu, care și pe vremile triste ale comunismului tehnologizat avea o clasă de filologie. Acum avea și o clasă de limbi clasice. Am renunțat așadar la dorința de a merge la liceul Lazăr de lângă Cișmigiu. Niște părinți suficient de nebuni au fost de acord cu asta. Ba chiar mama colinda anticariatele pentru a-mi procura gramatici, dicționare, ediții, care costau mulți bani în acea perioadă.
Marea întânire cu limba latină și cu doamna profesoară Mariana Ivan s-a produs, așadar, printr-o progresie din aproape în aproape. Cauze diverse s-au unit ca sub o baghetă magică pentru a se ajunge la acest rezultat. Nu sunt și nu am fost omul revelațiilor și al exaltării, dar, fără îndoială m-am simțit bine. Unisem Antichitatea cu plăcerea de a dezlega rebusuri. Și, oricât am stat la îndoială, când am fost să îmi aleg traseul ulterior, facultatea de clasice a venit ca o necesitate. Erau ani în care a reuși la admiterea la facultate nu era la îndemâna oricui. Am ales siguranța domeniului în care știam că excelam.
Într-o istorie contrafactuală personală, cu mintea de acum, poate că aș fi ales altceva. Dar nu am fost dezamăgit. O pleiadă de profesori minunați a contribuit la aceasta. Dar povestea nu se oprește aici. Pentru că homo sum, nihil humani me alienum puto[2], vorba lui Terențiu, după nouă ani de clasice, a intervenit oboseala. Dorința de altceva.
Au urmat vremuri interesante cu călătorii aventuroase, cu întâlnirea unor prieteni pe viață și a viitoarei mele soții. Apoi, o muncă de birou liniștită și poate un viitor în domeniul economic. Dar un prieten m-a cooptat într-un proiect de traducere care cuprindea o serie de texte în limba latină. Atunci mi-am dat seama că vechea mea pasiune nu se stinsese. Destinul, pe care îl fentasem pentru aproape zece ani, își cerea partea și am devenit profesor în învățământul preuniversitar pentru că era singurul loc unde aveam acces zilnic la limba strămoșilor mei romani.
M-a întrebat mai zilele trecute un coleg de cancelarie care este cea mai mare realizare a mea. Nu am știut ce să-i răspund. În fond, realizări au fost, dar nu le simt ca pe vreo mare scofală, căci în ordinea universală sunt doar picături de orgoliu. Mi-ar fi plăcut să fiu parte dintr-o mare descoperire științifică sau tehnică, m-aș fi mulțumit și cu vreo realizare cât de măruntă care să conteze pentru țara mea. Atunci aș fi putut să răspund, chiar dacă știu că ființa mea este rezultatul voinței creatorului sau, dacă e să fim sceptici, al evoluției, prin instrumentele eredității și societății.
În fond, fie-mi iertat că un biet profesor de la periferia lumii civilizate se visează un homo universalis. Ceea ce nu e nici așa greu de conceput dacă, privind global, nu eurocentric, ne-am da seama că marea revoluție culturală a Greciei antice s-a petrecut la marginea lumii civilizate care era până atunci cuprinsă de Semiluna fertilă și de Egipt.
Întotdeauna mi-am zis că se poate naște și pe meleagurile acestea binecuvântate de Dumnezeu, blestemate din punctul de vedere al multora, ceva care să cutremure paradigmele cu care ne-am obișnuit, clișeele cu care operăm, miturile cu care ne îmbătăm. La o vârstă care este nu departe de senectute, mă surprind adesea având atitudinea adolescentului care vrea să cutreiere zările și atunci mă apucă durerile de mădulare și îmi simt plenar toate neputințele. Și trec nădejdile astea deșarte, poate, de la mine, care mi-am epuizat în mare parte energiile, către cei tineri. În fond, sunt profesor. Și tare mă doare că nu găsesc decât prea puțini care să îmi dea speranțe cât de mici. Și pe prea mulți dintre aceștia îi văd cum se abandonează orgoliului că sunt mai buni decât alții, orgoliu care nu este decât hrana autosuficienței și, odată cu ea, a pierderii iremediabile.
În această dificultate mă aflu acum, într-un timp când mi-aș fi dorit să mă retrag într-un loc călduț, departe de lumea dezlănțuită. Flacăra marilor realizări ar fi fost trecută unei generații mai bune și mai puternice. În loc de asta, trăim vremuri interesante, dar neputincioase. Singura idee care venea să ne scoată din aporie, din stagnare, e o conductă de apă. Zice bunul Horatius și bine zice: Parturient montes, nascetur ridiculus mus[3]. Mă simt ca acei greci abandonați în mijlocul imperiului persan care erau nevoiți să-și găsească salvarea pe cont propriu. Dar pe aceștia i-a adus la mare Xenofon. Mai bine zis, Je suis comme le roi d’un pays pluvieux,/ Riche, mais impuissant, jeune et pourtant très vieux. Căci din ghearele deznădejdii nu-i modru a scăpa.
Sau poate că totuși este. Când am ajuns la liceul unde predau acum, l-am cunoscut pe Horia Pătrașcu, director adjunct. Am aflat că scrie și m-am apucat să citesc și, spre bucuria mea, am descoperit un eseist original cu darul verbului, dar și cu o gândire filosofică matură. Iată că se poate și în țara noastră, mi-am zis. I-am spus atunci că nu i se potrivește munca în învățământul preuniversitar, ceea ce cred că știa și singur. La scurt timp, s-a întors în mediul universitar unde îi este locul. Am rămas prieteni și, în momentul în care a lansat Anthropos, m-a invitat și pe mine să scriu, dându-mi libertatea de a mă confrunta, în aceste modeste articole, cu toate obsesiile mele.
Salvarea mea e speranța că va citi vreun tânăr strălucit rândurile pe care le scriu și va alege să gândească altfel decât în paradigmele pe care le primește nemestecate pe canalele care sunt dedicate noilor generații în mass media. Că va înțelege drama unuia care a trecut deja prin a fi considerat minunat pentru că avea o măsură mai mare la pantofi. Va înțelege că, dincolo de banalele succese școlare, există o lume a adevăratelor realizări și că nu va putea ajunge la ele doar visând bovaric.
Iar eu, cu voia Domnului, având pivilegiul și libertatea să scriu, voi scrie. Destinul va face, desigur, ce vrea el. Simt deja cum bate la ușă cu mâna vremelnicilor puternici ai zilei. Până la urmă, cred că va trebui să-i răspund.
[1] Replică a personajului George Constanza din serialul Seinfeld, episodul The Switch.
[2] „sunt om și cred că nimic din ce e omenesc nu-mi e străin”
[3] „Munții vor fi în chinurile nașterii, se va naște un șoarece neînsemnat.”
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Anthropos, însă eu” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
