ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Alexandru Popp

Animus nocendi

Pedeapsa este modul în care societatea se răzbună pentru încălcarea regulilor pe care ea însăși le prescrie pentru buna sa funcționare. Încă din cele mai vechi timpuri, forurile conducătoare ale acestor forme de organizare de dimensiuni din ce în ce mai mari au construit modele de comportament dezirabil și modalități prin care se corectează o abatere de la aceste modele. Se substituiau astfel dreptății administrate individual sau de către forme de organizare mai mici, precum familiile sau clanurile. Cea mai veche colecție scrisă de astfel de modele provine din vechiul Sumer, din orașul-stat Ur. Îi este atribuită lui Ur-Nammu, fondatorul celei de-a treia dinastii din acest stat, dar e mai probabil să îi aparțină fiului acestuia, Shulgi (sec. XXI î.Hr.). Iată un exemplu de prescripție din acest „cod” legislativ: „Dacă cineva a venit ca martor și a fost dovedit ca răufăcător, va plăti 15 sicli de argint.”[1] Observăm că pedeapsa e una pecuniară. De altfel, specialiștii au remarcat că în această colecție de modele nu se aplică cu adevărat legea compensației juste, legea talionului.

Există mai multe instanțe care pot pronunța o pedeapsă. Cea mai obișnuită este cea în care un adult pedepsește un copil. Ca niște copii suntem și noi în fața mașinăriei teribile a statului. O instanță și mai teribilă sunt zeii care nu uită și nu iartă, așa cum este teribila mânie a Iunonei care îl urmărește pe Enea sau cea a lui Poseidon care îl urmărește pe Ulise. La greci, garantul dreptății care se traduce în pedepsirea vinovatului este Zeus. El este administratorul dreptății. Zice Oedip în tragedia lui Sofocle Oedip la Colonos: εἴπερ ἐστὶν ἡ παλαίφατος Δίκη ξύνεδρος Ζηνὸς ἀρχαίοις νόμοις („dacă există legendara Dreptate, sfătuitoarea lui Zeus pentru legile cele vechi”)[2]. Dar și Zeus este condiționat de rușine (Αἰδὼς) în toate actele sale (ἐπ᾽ ἔργοις πᾶσι). De aceea, „există ispășire pentru greșelile comise” (τῶν γὰρ ἡμαρτημένων ἄκη μέν ἐστι).[3]

În aceeași ordine a dreptății divine, în creștinism, toți vom fi supuși unei judecăți de apoi, care va fi implacabilă. Cine nu merge pe calea prescrisă va fi lăsat pe dinafară: „Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților, când veți vedea pe Avraam şi pe Isaac și pe Iacov și pe toți proorocii în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară.”[4] De altfel, excluderea din comunitate este una dintre cele mai vechi metode de pedepsire. Exilul apare și în vechile coduri mesopotamiene. Iată ce prescrie Codul lui Hammurabi (sec. XVIII î.Hr.) pentru incest: „Dacă cineva a cunoscut-o pe fiica sa, va fi izgonit din oraș.”[5] La romani, plecare în exil era voluntară, dar era urmată de o hotărâre a conciliului plebei care o consfințea prin interzicerea accesului la nevoile elementare pentru susținerea vieții, apa și focul (aquae et ignis interdictio)[6]. Exilul este așadar o formă de protecție a propriei persoane, dar și o pedeapsă grea dacă luăm ca punct de referință doar jalnicele scrisori ale lui Cicero. Deși era un declarat adept al lui Platon și un admirator al lui Socrate, a preferat totuși să nu urmeze calea intransigentă a acestuia. Spera, desigur, că, la fel ca orice hotărâre umană, și exilul poate fi revocat. În Apologie și în Criton, Socrate pare a nu se gândi la această alternativă.

Dar, și mai des, adulții îi iartă pe copii. Există mereu circumstanțe atenuante care ne îndreptățesc să le facem viața mai ușoară celor mici. Altfel, ar trăi sub spectrul unei terori apăsătoare. Din păcate, unii dintre adulți uită să ierte, ca niște zei păgâni autoproclamați. Din sfera familiei, iertarea se propagă în cazul statelor. Poți plăti o amendă sau poți ispăși altfel ceea ce ai făptuit. Chiar și zeii se arată uneori îndurători. Oedip, judecat de tribunalul Areopagului este, cu acordul zeiței Atena, exonerat și este părăsit de Erinii (Ἐρινύες), care devin din acel moment, eufemistic, Eumenide, „cele milostive”[7]. Romanii le spuneau Furii (Furiae) acestor zeițe neîndurătoare. În Eneida lui Vergilius ele îl chinuie, în Infern, pe Catilina:

„Mai departe, înfățișase împărăția Tartarului, intrarea adâncă a lui Pluton și pedepsele nelegiuiților, și pe tine, Catilina, spânzurat de o stâncă gata să cadă și tremurând de vederea Furiilor; drepții locuiau de o parte și Cato le dădea legi.”[8]

În epopeea vergiliană, această imagine apare pe scutul făurit de Vulcan pentru protagonistul Enea. Catilina apare aici ca simbol al răzvrătitului care aduce haosul în societate în contrast cu Cato cel Tânăr care asigură echilibrul prin intermediul legilor. Nu suntem siguri că această imagine este corectă, dar precum Ahile a beneficiat de geniul lui Homer pentru a deveni cel mai proeminent erou grec, Catilina „s-a bucurat” de geniul lui Cicero și al lui Sallustius pentru a deveni unul dintre cei mai celebri antieroi.

În fine, chiar și românii radicalizați i-ar putea ierta pe corupți, mai ales dacă la un moment dat se află de partea „bună” a politicii. Poate că și israeliții îi vor ierta vreodată pe cei care le-au făcut atât de mult rău în atât de multe vremi. Chiar dacă Cartea Sfântă rostește: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.”

Fără iertare, pedeapsa s-ar transforma într-o vendetta eternă în care nimeni nu mai știe când a început șirul de execuții. Așadar, eu cred că unealta cea mai prielnică a societăților umane nu este pedeapsa, ci iertarea. Cel care se știe vinovat, care își asumă vina și se căiește pentru ea, care, prin urmare, e apt să se schimbe, e bine să fie absolvit de pedeapsa, nu și de sentință. Este ceea ce cred multe state moderne, care au micșorat numărul anilor de închisoare, care au îmbunătățit condițiile de detenție, care au inventat ispășiri într-o stare de semilibertate. Statul român, încercând să se alinieze acestor practici, s-a lovit de opoziția fermă a unor grupări de oameni radicalizați de politicieni care au speculat neîmplinirile personale ale cetățenilor din clasa medie. Dar nu trebuie să uităm că în România pedeapsa cu moartea fusese demult abolită. Dacă nu am fi beneficiat de aderarea la lagărul socialist, ea nu ar fi fost reintrodusă niciodată. De altfel, după execuția lui Ceaușescu, Frontul Salvării Naționale s-a grăbit să o înlăture din Codul Penal. Statul român nu era în nicio epocă un stat pedepsitor. Nici măcar comuniștii nu se zgârceau la grațieri.

Chiar și draconicul cod al lui Hammurabi stipulează condiții pentru iertare, chiar dacă promovează ca regulă de bază legea talionului. Iată ce prevede în legătură cu lovitura cauzatoare de răni: „Dacă cineva a lovit pe altcineva într-o încăierare și i-a princinuit o vătămare, acest om va jura: „Nu l-am lovit cu intenție” și va plăti medicul.”[9]

Că tot veni vorba, specialiștii consideră că legea talionului nu face decât să consemneze o justă compensație pentru o greșeală penală. Michiel de Vaan asociază etimologic substantivul talio („rău echivalent”) pronumelui talis („de acest fel”), iar Ernout și Meillet, unei rădăcini celtice tal-, care înseamnă „a plăti”. În cea mai veche colecție de legi ale Romei (sec. V î.Hr.), de fapt izvorul dreptului roman, Lex XII tabularum („Legea celor XII tabule”), reconstituită din citările diverșilor autori latini, se găsește următoare prescripție: si membrum rupit, ni cum eo pacit, talio esto. „Dacă a rupt un membru, dacă nu cade la pace cu el, să se aplice un rău echivalent.”[10]

Revenind la codul lui Hammurabi, cuvântul cheie din prescipția abia citată este „intenție”. Fapta comisă fără intenție – de exemplu, Oreste comite matricidul la porunca zeului Apolo[11] – este pedepsită mai puțin dur sau nu e pedepsită deloc. Dar am face bine să nu confundăm lucrurile, intenția nu ar trebui pedepsită dacă nu e urmată de faptă. Oare de câte ori nu am auzit: „Eu te-am făcut, eu te omor!” Dar câți dintre părinți ați văzut să o și facă?  Nici măcar dacă persoana cu intenții reprobabile „îmi stă în gât” și „numai dacă o văd, îmi vine să vomit” nu ar trebui condamnată doar pentru o simplă intenție. Până la urmă, conspiratorul Catilina nu a fost demn de pedeapsă decât atunci când a decis să se alăture revoltei pornite în munții Etruriei de centurionul Manlius. À bon entendeur, salut!

---

[1] Traducere din franceză după Marie-Joseph Seux, Lois de l’Ancien Orient, Paris, Le Cerf, coll. « Cahiers Évangile », 1986, p. 16.

[2] vv. 1381-1382.

[3] vv. 1267-1270, vorbește Polinike, fiul lui Oedip.

[4] Luca, 13, 28 (sursa: bibliaortodoxa.com).

[5] Traducere din franceză după Marie-Joseph Seux, Lois de l’Ancien Orient, Paris, Le Cerf, coll. « Cahiers Évangile », 1986, p. 49.

[6] Cf. Gordon P. Kelly, A History of Exile in the Roman Republic, 0521848601, 9780521848602 Cambridge University Press 2006, p. 25 et sq.

[7] Cf. Eschil, Eumenidele.

[8] Trad. Eugen Lovinescu, în Vergiliu, Eneida, București, Editura tineretului, 1978; cf. Vergilius, Aeneis, VIII, vv. 666-670.

[…] Hinc procul addit

Tartareas etiam sedes, alta ostia Ditis,

et scelerum poenas, et te, Catilina, minaci

pendentem scopulo Furiarumque ora trementem,

secretosque pios, his dantem iura Catonem.

[9] Traducere din franceză după Marie-Joseph Seux, Lois de l’Ancien Orient, Paris, Le Cerf, coll. « Cahiers Évangile », 1986, p. 61.

[10] Bruns, Fontes Iuris Romani Antiqui Vol I (1909) table VIII 2; Crawford, Roman Statutes Vol 2

(1996) table I 13. English translation by Crawford

[11] La o adică, asta li se mai întâmplă și acum unor oameni, de la fundamentaliști la schizofrenici.

INDICAȚII DE CITARE:

Alexandru Popp, „Animus nocendi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.