Rocile sunt vii
Echipajul misiunii selenare Artemis II a călătorit mai departe de Pământ decât orice om până acum, a explorat partea întunecată a Lunii, adică multe fotografii făcute cu camere performante, de ultimă generație și câteva premiere în istoria activității NASA – prima femeie care călătorește dincolo de orbita Pământului și primul astronaut de culoare. O reușită incredibilă pentru știință, o nouă dovadă a ingeniozității și motivației omenești care, fără-ndoială, va fi o sursă de inspirație pentru următoarele generații de astronauți care vor dori să reînceapă misiunile de aselenizare și, de ce nu, poate umanitatea chiar va reuși să colonizeze Luna. Prin urmare, la următoarea aselenizare, acele laboratoare NASA se vor aproviziona cu principalul material de studiu de pe Lună, adică rocile. Am crede că rocile sunt la fel de inofensive pe cât sunt de banale, dar ne-am înșela. Așa cum a aflat pe propria piele și echipajul Apollo 18, ajuns pe Lună la începutul anilor ’70.
Parte a unei misiuni ultrasecrete pentru a planta emițătoare care să spioneze programul rachetelor intercontinentale derulat de sovietici, misiunea echipajului Apollo 18 va fi cunoscută publicului larg abia în anul 2011. Războiul Rece a însemnat și o competiție tehnologică acerbă între Statele Unite și Uniunea Sovietică privind cine va trimite primii oameni pe Lună și, așa cum știm cu toții, americanii au câștigat această cursă spațială, mai numită de istorici și de toți acei pasionați de documentare științifice The Space Race. În 2011, însă, ore întregi de materiale video până atunci necunoscute au fost încărcate pe un site dedicat familiarizării publicului larg cu întregul program spațial american din secolul trecut. Fiind o misiune atât de secretă, cei trei piloți nu-și pot informa familiile că vor ateriza pe Lună, în special Ben Anderson, cel care va pilota modulul lunar, nu-i poate spune nimic copilului său despre ce misiune importantă va avea tatăl său și, se înțelege, nici nu-i poate aduce niciun fel de suvenir de pe Lună, nici măcar o rocă. Cum spune la începutul înregistrărilor comandantul misiunii, uneori datoria cântărește mai mult decât viața personală, este în spatele unor decizii și așa mergem mai departe, făcându-ne datoria. Pentru cei trei piloți, datoria va însemna colectarea de roci lunare, dar misiunile anterioare Apollo au colectat deja sute de kilograme de roci de pe Lună, de ce atâtea roci lunare, se întreabă comandantul misiunii? Nu este treabă lor să pună întrebări, sigur, cei trei au o sarcină de îndeplinit și cercetarea științifică nu se oprește niciodată.
Aselenizând cu succes, Ben Anderson și Nathan Walker, piloții modului lunar, încep rutina obișnuită din cadrul acestor misiuni pe Lună, plantarea drapelului american, explorarea cu Rover-ul, admirarea planetei Pământ aflat la orizont, urmată imediat de uimirea în față contrastului atât de profund dintre viața de pe Terra și pustietatea punctată de cratere întunecate și reci de pe Lună. Cu toții știm că acest satelit natural al Pământului nu are atmosferă, deci este plin de cratere, fiind lovit continuu de meteoriți, iar o parte a Lunii nu este deloc luminată de Soare. Luna este doar un satelit natural fără viață, un deșert rece și plin de cratere, complet fără viață. Oare chiar fără viață? Luând câteva roci ca mostre de lângă ceea ce pare a fi un crater de impact, cei doi astronauți încep să audă sunete ciudate, camerele se întrerup, se întrerupe și legătura lor audio cu Houston, sau apar interferențe și roci mici deja băgate-n flacoane și etichetate apar nu se știe cum împrăștiate prin modulul lunar. Dacă până aici totul pare ciudat, va deveni și mai ciudat: cei doi astronauți descoperă urme care nu sunt ale lor, le urmează și dau peste un modul lunar de proveniență sovietică, asta deși se știe că sovieticii au eșuat în a trimite un echipaj uman pe Lună. Se pare că un echipaj uman au reușit să trimită până la urmă, doar că nu e nicio urmă de cosmonauți sovietici, sistemele din modulul lor lunar sunt funcționale, dar înăuntru modulului sovietic este sânge peste tot. Îl vor găsi pe cosmonautul sovietic într-un crater de mică adâncime, sau ceea ce a mai rămas din el, și în costumul acestui cosmonaut unul din ei găsește o rocă mică. Cei doi astronauți află că departamentul apărării american bănuia o prezență sovietică pe Lună, deci misiunea lor este una de spionaj și ei oricum nu trebuie să știe mai mult de-atât, însă trebuie să revină pe Pământ. Modulul lor lunar este deteriorat și ceva pătrunde-n costumul unuia dintre astronauți care din acest punct nu mai este el însuși, delirează și devine agresiv. Ieșind din nou din modulul lor lunar deteriorat, cei doi astronauți observă de data asta urme ciudate, ce nu par deloc a fi de proveniență umană, emițătoarele pe care le montaseră la începutul misiunii sunt distruse și pe corpul astronautului posibil atacat de o ființă necunoscută s-a format o inflorescență de vene, posibil semn de infecție. Dacă vor încerca acum să revină pe Pământ, cei doi riscă să infecteze întreaga umanitate aducând forme de viață necunoscută, dar oricum niciunul din cei trei astronauți nu va mai reveni acasă pe Pământ.
Apollo 18 este un horror interesant din zona found footage, acele filme în care narațiunea înseamnă înregistrările video descoperite de cineva care dorește să investigheze ce s-a întâmplat într-un anumit moment cu niște oameni, aici narațiunea fiind filmările făcute de cei trei astronauți în modulul lunar și pe Lună. Filmările nu sunt stabile, punctul de vedere se fragmentează precum gândurile astronautului infectat de rocile lunare, inițial personajele sunt încrezătoare, apoi sunt cuprinse de o frică din ce în ce mai intensă pe măsură ce întâmplările prin care trec devin din ce în ce mai ciudate și cei doi astronauți realizează că pierd controlul, sunt depășiți de situație. La fel cum frica pilotului de pe modulul lunar va deveni disperare când află că autoritățile spațiale americane l-au abandonat pe Lună de teama contaminării întregii planete, deci e foarte greu să ai încredere chiar și într-o autoritate științifică. Imagini parțiale, frică sugerată și ființe extraterestre surprinse doar pentru câteva secunde, dar suficient ca noi să intrăm în logica înregistrărilor redescoperite și să ne gândim că pe Lună ar putea trăi un fel de arahnide care imită rocile lunare. Filmul pornește de la o serie de curiozități la granița dintre știință și teorie conspiraționistă, trivia foarte răspândite de-a lungul anilor 2000, o vreme când publicul românesc făcea cunoștință cu terminologia legată de extratereștri și OZN-uri, iar milenialii aveau un motiv în plus să nu aibă încredere în autorități și guverne. De exemplu, partea cu sovieticii care ar fi ajuns primii pe Lună provine din povestea a doi frați italieni pasionați de radio care au susținut că au reușit să înregistreze prin radio, cândva pe la sfârșitul anilor ’50 – începutul următoarei decade, transmisiuni disperate ale unor cosmonauți sovietici care ar fi murit în spațiu în misiuni ultrasecrete. Evident, nimic nu este dovedit, asemenea narațiuni fac parte din folclorul pasionaților de explorarea spațială din secolul trecut.
Să fii explorator, să descoperi lumi necunoscute poate fi destul de înspăimântător. De fapt, precum gândurile fragmentate ale unuia dintre astronauți, nu vei explora niciodată suficient încât să ai o imagine clară, orice vei descoperi va fi preluat de o instituție oficială cu propria ei agendă și uneori te întrebi de ce faci asta, de ce pornești în necunoscut? De ce nu te limitezi la locurile pe care le cunoști? Poate că o piatră nu e neapărat doar o piatră. O întrebare și mai importantă, oare din acest motiv nu a mai aterizat nimeni pe Lună, din cauza unor arahnide agresive care pot lua forma unor roci?
INDICAȚII DE CITARE
Alexandru Ionașcu ,,Rocile sunt vii’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 